Tag Archive | recenzie carte

Endgame. Jocul final: Convocarea – James Frey & Nils Johnson-Shelton

endgameDisponibil la: Editura TREI

Colectia: Young Fiction

Traducerea: Laurentu Dulman

Numar pagini: 512

 

Sinopsis:

Pamant. Acum. Astazi. Maine. Jocul Final e real, Jocul Final a inceput. Viitorul e nescris. Ce va fi va fi.

12 Jucatori. Tineri, dar din semintii stravechi. Din care se trage toata omenirea. Si care au fost create si alese cu mii de ani in urma. De atunci ei se pregatesc neincetat. Nu au puteri supranaturale. Niciunul nu poate sa zboare, sa transforme plumbul in aur sau sa-si vindece ranile. Cand le suna ceasul, Jucatorii mor. Mor ei, murim si noi. Jucatorii sunt mostenitorii Pamantului si ei trebuie sa rezolve Marea Enigma a Salvarii. Unul dintre ei trebuie sa reuseasca, altminteri vom pieri cu totii.

Citeste cartea. Gaseste indiciile. Descifreaza enigma. Exista un singur castigator. Jocul Final e real. Jocul Final a inceput.

In Endgame. Jocul Final:Convocarea, volumul 1 al trilogiei Endgame, esti martor la cautareaprimei Chei dintre cele trei care vor salva lumea. In paginile romanului este inscrisa o enigma, pe care esti invitat sa o dezlegi. 

Endgame este un fenomen mondial, primul proiect interactiv carte-joc, aparut in 30 de tari. Cu aplicatia mobila creata de Niantic Labs de la Google poti sa joci in viata reala o versiune aJocului Final, fiind liber sa alegi o semintie si sa lupti cu ceilalti. Afla mai multe detalii pe www.endgamerules.com.

Parerea mea:

Cand eram mica obisnuiam sa imi creez jocuri si povesti in care eram, desigur, protagonista. Majoritatea se axau pe tot felul de misiuni si aventuri imaginare. Am fost in povestile mele spion, cercetator, detectiv, agent sub acoperire, haiduc, pirat, muschetar si multe, multe altele. Intotdeauna trebuia sa salvez ceva, intotdeauna imi imaginam tot felul de mistere ce trebuiau descifrate, obstacole ce trebuiau infruntate, lupte ce trebuiau castigate si capcane ce trebuiau dezamorsate. Desigur, cartile pe care le citeam influentau povestile pe care mi le cream.

Am incetat sa ma mai joc astfel odata ce am mai crescut si am citit tot mai rar romane de aventuri. Insa atunci cand dau peste cate un volum ce reuneste unele dintre aceste caracteristici ale cartilor ce mi-au influentat copilaria, il citesc cu aceeasi sete si placere cu care parcurgeam atunci povestile care ma faceau sa visez.

Nu e de mirare deci ca am devorat Endgame in doar doua zile. In romanul scris de James Frey si Nils Johnson-Sheltonv, soarta lumii sta in mainile a 12 adolescenti. Sau mai exact, in a unuia singur. Pentru ca, acei 12 vor lupta nu doar pentru propria viata, ci pentru soarta intregii lor semintii. Miliardele de oameni nestiutori se trag din cele 12 neamuri care au fiecare cate un jucator in Jocul Final. Moartea unui Jucator inseamna distrugerea intregii sale semintii, a milioane si milioane de oameni.

Jocul are trei runde, fiecare fiind narata intr-un volum al seriei Endgame. Desigur, cine castiga prima runda, va avea un avantaj major in celelalte. Cei 12 adolescenti pusi sa joace Jocul final sunt pregatiti de cand s-au nascut pentru a castiga. Antrenamentele sunt din cele mai diverse, acoperind toate domeniile posibile, de la lupta corp la corp, manuirea oricarui tip de arme, pana la tehnici fine de manipulare, deghizare, cunostinte demne de cei mai priceputi hackeri, etc. Un jucator trebuie sa castige, 11 sa moara. Iar Jocul nu are nici un fel de reguli.

Am fost absorbita de poveste de la primele pagini si am adorat modul in care aceasta a fost creata. Atentia este distribuita mai mult sau mai putin egal asupra fiecarui jucator, astfel incat avem ocazia sa ii cunoastem pe fiecare si sa aflam modul lor de abordare al jocului. E imposibil sa nu iti alegi un jucator preferat, insa este extrem de interesant faptul ca ai o perspectiva atat de intima si directa asupra gandurilor tuturor protagonistilor. De aceea, e cu atat mai greu sa indragesti sau sa detesti unele personaje si cu atat mai posibil sa te razgandesti de-a lungul lecturii, sentimentele tale fata de un jucator sau altul fiind intr-o permanenta schimbare. Desigur, tehnica de a nara evenimentele din 12 perspective este o lama cu doua taisuri, pentru ca intr-un fel, personalitatile protagonistilor nu sunt pe deplin acoperite, autorii neavand timp sa ofere niste portrete extrem de complexe.

Spre deosebire de alte carti ce au in centrul atentiei un puzzle pe care protagonistii trebuie sa il descifreze, in Endgame cititorul nu primeste indeajuns de multe informatii pentru a incerca sa le-o ia inainte. Indiciile pe care jucatorii le obtin au o nota personala, fiind strans legate de viata acestora sau de istoria neamului din care se trag. Si cum acestea nu sunt detaliate in carte, nu ai de ales decat sa te relaxezi si sa urmaresti eforturile personajelor de a pune lucrurile cap la cap.

Un aspect pe care trebuie sa il mentionez este ca recomand citirea romanului in timp ce aveti acces la Internet. Stiti probabil ca Endgame este un proiect multimedia, care implica si un joc real, cu premii fabuloase la fel de reale, pentru cititorii din intreaga lume. La fiecare cateva pagini, exista note de subsol cu trimiteri pe diferite pagini ale site-ului creat special pentru acest proiect. Pentru o experienta completa, cred ca este indicata accesarea fiecarui link atunci cand ajungi la pagina pe care se afla acesta. Personal, citesc mai mult in mijloacele de transport, asa ca am sarit peste acest pas, insa mi-am propus sa arunc o privire in urmatoarele zile cel putin asupra catorva dintre linkurile specificate. Iar daca va hotarati sa va incercati norocul in descifrarea jocului real, cred ca va trebui sa acordati o atentie deosebita si paginilor cu desene, simboluri, harti si coordonate, de care e doldora cartea.

Aspectul care m-a nemultumit intr-o oarecare masura este faptul ca autorii au ales sa urmeze si cateva clisee, desi povestea le-ar fi oferit libertatea de a se debarasa total de ele, de a crea ceva intru totul original. Am intalnit si personajul… nu tocmai neinitiat, dar aparent mai putin pregatit decat ceilalti, desi mai tarziu se dovedeste a fi de fapt special, am dat si peste deja enervanta dragoste instanta si bineinteles, si peste nelipsitul triunghi amoros. Pana si alegerea castigatorului primei runde poate fi incadrata tot in aceasta categorie de clisee. Din punctul meu de vedere, toate acestea ar fi putut sa lipseasca pentru ca povestea sa fie perfecta. Desigur, au rolul lor de a crea mai multa tensiune, dar cred ca autorii ar fi reusit sa pastreze gradul crescut de suspans si altfel, prin metode diferite.

Desi ni se ofera informatii despre motivele din spatele jocului, despre istoria si creatorii acestuia, ramai cu senzatia foarte pregnanta ca exista nenumarate laturi pe care autorii le-au trecut deocamdata sub tacere, ca ceea ce au oferit acum este doar o cortina sub care se ascunde mult mai mult. Misterele sunt aproape palpabile si este usor sa presupui ca in volumele urmatoare vom avea parte de nenumarate surprize nu numai din prisma actiunilor jucatorilor ramasi. De altfel, disparitia unora dintre acestia nu declanseaza deocamdata distrugerea unor parti largi ale omenirii, desi asta este una dintre consecintele cunoscute ale jocului. Se anunta de asemenea un eveniment major, pe care toti concurentii il privesc cu teama si exista si cateva replici mai subtile care sugereaza si alte fire care se vor dezvolta de-a lungul competitiei. In plus, unii jucatori primesc avantaje nesperate din partea organizatorilor, avantaje care au capacitatea de a schimba total evolutia lucrurilor.

Lectura este alerta, te prinde usor si dai pagina dupa pagina cu respiratia taiata. Fiecare capitol aduce rasturnari de situatie si in general, nu ai cum sa banuiesti ce se va intampla mai departe, cine isi va gasi sfarsitul, ce aliante neasteptate se vor forma, ce tradari vor dezechilibra situatia. Exista in mod evident fragmente mari care lipsesc, simti foarte clar ca nu primesti decat unele parti ale intregului. Autorii te lasa sa privesti doar suprafata, fara sa iti ofere ocazia sa patrunzi mai adanc, sub straturile de deasupra. Insa departe de a reprezenta un punct slab, acest lucru iti intarata si mai mult curiozitatea si promite o continuare a povestii exploziva.

Multumesc Editurii Trei pentru sansa de a parcurge acest volum.

Bile albe:

Ritmul alert al povestii si perspectivele multiple asupra jocului.

Bile negre:

Cliseele mentionate mai sus, la care as fi preferat ca autorii sa renunte.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Codul blestemat – Adam Blake

Inferno (seria Robert Langdon, volumul 4) – Dan Brown

Pas cu pas – Klaus Iohannis

Pas cu pas - Klaus IohannisDisponibil la: Curtea Veche

Colectia: In afara colectiilor

Anul aparitiei: 2014

Numar pagini: 216

 

Sinopsis:

„Am adunat în această carte momente din viaţa publică, încercând să refac, din ceea ce a selectat memoria, traseul profesional care m-a adus de la catedra de fizică la ipostaza de candidat pentru preşedinţie. Am inclus în ea şi lucruri personale, dar nu am făcut o neapărat pentru a răspunde curiozităţii celorlalţi. Am recuperat acele întâmplări, întâlniri sau detalii care au spus ceva despre felul în care m-am format, despre valorile pe care le am preţuit. Identitatea mea personală a umplut, prin intermediul faptelor, dar şi prin aceste principii în care am crezut, rolul de persoană publică pe care l-am ocupat mai bine de paisprezece ani.”

Klaus Iohannis este primarul municipiului Sibiu, preşedintele Partidului Naţional Liberal (PNL) şi candidatul la Preşedinţia României din partea Alianţei Creştin-Liberale. S a născut pe 13 iunie 1959 la Sibiu, a urmat Liceul „Samuel von Brukenthal“ şi a absolvit cursurile Facultăţii de Fizică din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Între 1983 şi 1989 a fost profesor la diferite şcoli şi licee din Sibiu şi din împrejurimi, iar între 1989 şi 1997 a predat fizica la Colegiul Naţional „Samuel von Brukenthal“ din oraşul natal. În 1990 a devenit membru al Forumului Democrat al Germanilor din România (FDGR), formaţiune al cărei preşedinte a fost între anii 2002 şi 2013. Din 1997, a fost inspector în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Sibiu, iar în 1999 a devenit inspector general. Un an mai târziu, a fost ales primar al Sibiului, funcţie pe care o ocupă de 14 ani, câştigând patru mandate până acum. Este căsătorit, din 1988, cu Carmen Iohannis, profesoară de engleză. În 2013 a devenit membru PNL şi prim-vicepreşedinte al partidului, iar în iunie 2014 a fost ales preşedinte al acestui partid. A fost unul dintre artizanii fuziunii dintre PDL și PNL, reușind astfel constituirea celui mai mare partid de centru-dreapta de după 1989.

Parerea mea:

Cei care se asteapta la literatura stralucitoare, la cine stie ce tehnici stilistice sau, si mai si, la dezvaluiri incendiare din viata presedintelui Klaus Iohannis vor fi cu siguranta dezamagiti de volumul autobiografic al acestuia, Pas cu pas. Departe de a fi vreo incercare de a transforma o viata normala intr-un spectacol incredibil, Pas cu pas urmareste pasii care l-au adus pe un profesor de fizica din provincie in postura de candidat la presedintie.

Primul capitol este cel prin care se trece rapid prin copilaria, adolescenta si tineretea lui Klaus Iohannis, toate obisnuite, necontinand indicii asupra drumului ambitios pe care va pasi mai tarziu. Desigur, poate ca oamenii care i-au stat alaturi naratorului de-a lungul vremii ar avea o perspectiva cu totul diferita. Poate ca Iohannis a fost un copil sau un tanar iesit din comun. Insa cum avem parte numai de punctul de vedere al acestuia, ar fi cu siguranta ciudat sa dam peste un autoportret prea magulitor. Klaus Iohannis ofera un rezumat scurt si obiectiv asupra vietii sale, parca grabindu-se sa ajunga mai rapid la perioada pe care o considera mai importanta.

Ma refer la anii petrecuti ca primar al orasului Sibiu, perioada ce este descrisa de data aceasta mai in amanunt, de-a lungul a doua capitole. Mi s-a parut de-a dreptul fascinant modul in care Iohannis a reusit sa transforme un oras pe care l-a preluat aproape in paragina. Probabil ca Sibiul de acum 15 ani nu era neaparat mai rai rau decat alte orase ale tarii, insa adevarul este ca a pune pe picioare orice oras romanesc este o adevarata provocare. Iar a-l transforma intr-o capitala culturala europeana, aliniat asadar la niste standarde foarte ridicate, suna ca un tel de-a drepul imposibil. Am totusi de facut o mentiune referitoare la aceste doua capitole dedicate Sibiului. Nu au fost nicio clipa neinteresante sau plictisitoare. Insa cred ca a lipsit totusi ceva din povestire, pentru ca de cateva ori, ma simteam nerabdatoare parca sa trec mai repede la urmatorul capitol. Banuiesc ca sirul nesfarsit de reusite poate fi motivul. La inceput, Iohannis enumera si o serie de obstacole pe care a trebuit sa le infrunte pentru a face din Sibiu orasul pe care il visa. Mai tarziu insa, lucrurile par sa inceapa sa se miste cu o usurinta mai mare, iar problemele relatate sunt din ce in ce mai rare. Imi imaginez totusi ca in viata reala lucrurille au stat diferit, doar ca autorul a considerat neplacerile prea putin importante in comparatie cu reusitele si s-a axat spre final in special peste acestea din urma. As fi preferat o relatare mai echilibrata intrucat metoda folosita risca sa iti piarda interesul la un moment dat. Insist insa, nu pentru ca ceea ce se povesteste nu ar fi captivant, ci doar pentru ca este intr-o oarecare masura prea liniar, prea lipsit de asperitati.

Urmatorul capitol prezinta trecerea de la rolul de primar la cel de membru important al politicii „mari” si ascensiunea rapida in cadrul partidului. Am vazut pe Internet cateva articole ale unor jurnalisti politici ce remarcasera modul diplomat in care Iohannis trateaza schimbarile din cadrul partidului la care a aderat. Pentru cititorii care pana acum nu au avut nici cea mai vaga urma de interes pentru subiectul politica, acest capitol va fi vazut probabil ca necesar, insa ma indoiesc ca va trezi vreo curiozitate majora.

Ultima parte a cartii traseaza in linii largi planul de actiune al viitorului presedinte, modul in care Iohannis intelege rolul acestuia in conducerea tarii, aspectele pe care le considera prioritare. Pentru cei care i-au urmarit declaratiile de-a lungul campaniei electorale, aceste aspecte nu vor reprezenta neaparat noutati. Ce mi se pare interesant este ca Iohannis nu se arunca la promisiuni pe care cel mai probabil nu ar putea sa le tina. Contrar parerii generale, presedintele tarii nu poate schimba un stat doar pocnind din degete, oricat de bune ar fi intentiile sale si oricata vointa ar avea. Pur si simplu, legea nu ii permite o libertate de miscare foarte mare. Orice candidat la presedintie cunoaste limitarile pozitiei pe care spera sa o ocupe si ar fi aberant sa promita alegatorilor lucruri pe care stie ca va fi imposibil sa le indeplineasca.

Am citit volumul din curiozitate, pentru a afla mai multe despre cel care ne va fi presedinte in urmatorii 5 ani si pentru ca realizarile sale privitoare la orasul pe care l-a condus timp de 14 ani mi s-au parut demne de interes. Mi-a placut sa descopar acelasi stil direct, aproape sec, pe care il abordeaza si in discutiile publice, aceeasi discretie si acelasi dispret pentru circ, pentru scandal si senzational pe care il adopta majoritatea politicienilor. Desigur, interesul meu a fost mai mare si pentru ca este prima data cand am senzatia ca suntem in sfarsit pe drumul cel bun ca tara, insa cum politica este un subiect ce da nastere uneori unor adevarate razboaie, prefer sa ma limitez la a prezenta cartea pe cat de obiectiv pot.

Asa cum spuneam la inceput, cei care isi inchipuie ca vor gasi in acest volum indeajuns material pentru barfe si pentru tot felul de povesti senzationale, vor fi cumplit de dezamagiti inca de la primele pagini. V-o recomand strict pentru a va convinge ca imposibilul poate deveni posibil cat timp oamenii care se dedica unui scop o fac din suflet, cu o vointa de neclintit, fara a fi dispusi la compromisuri. Desigur, meritul pentru stadiul in care a ajuns Sibiul nu ii poate fi atribuit in totalitate doar primarului, ci evident, si echipei care i-a stat aproape in toti anii. Insa pana si a reusi sa iti formezi o echipa capabila este o abilitate care le lipseste multor politicieni.

Si in final, pentru ca suntem totusi pe un blog despre carti, va las cu un citat care mie mi-a adus zambetul pe buze:

pas cu pas - k.iohannis

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Intre acte – Radu Beligan

SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate – Jan Willem Bos

Papusile – Cristina Nemerovschi

Papusile - Cristina NemerovschiDisponibil la: Herg Benet

Colectia: Radical din 7

Data aparitie: octombrie 2014

Numar pagini: 368

 

Sinopsis:

La inceput n-au fost cerul si pamantul. La inceput au fost Dora si Luna.

Aprilie, 2011: Dora – care are 18 ani, canta intr-o trupa rock si se pregateste de bac –o intalneste intr-o noapte pe carismatica si misterioasa Luna. Alter ego, iubita, idol, sau toate la un loc? Povestea lor de dragoste se imparte intre aventuri extreme si dorinta de a-i face pe cei din jur sa le accepte relatia, totul sub amenintarea unei profetii vechi de peste zece ani, care s-ar putea adeveri sau nu. O familie cu multe secrete, toate intunecate, si o provocare: Dora va trebui sa o iubeasca pe Luna impotriva tuturor.

August, 2014: O surpriza romantica pentru Luna ia o intorsatura neasteptata si Dora va observa cum lumea pe care o stie, in mijlocul careia se afla iubirea ei, se surpa definitiv.

La inceput n-au fost cuvantul, Dumnezeu sau intinderea nesfarsita de ape. La inceput au fost Dora si Luna.

Si totul a pornit de acolo.

Papusile – o poveste despre iubire si moarte. Despre toate lucrurile care conteaza.

Parerea mea:

A fost ceva cu cartea aceasta. Imaginea de pe coperta, titlul, nu stiu. Insa de cand le-am vazut prima data, am simtit o dorinta inexplicabila sa citesc romanul acesta. Mai ciudat este ca sinopsisul, aparut ceva mai tarziu, nu m-a atras aproape deloc, insa coperta a continuat sa isi exercite atractia asupra mea. Ii multumesc Cristinei Nemerovschi pentru ca mi-a indeplinit dorinta de a parcurge volumul atat de curand.

Inca nu am o parere foarte clar formata despre stilul si povestile Cristinei Nemerovschi. Am citit nymphette_dark si mi s-a parut interesanta, insa am citit si un sample din trilogia Sange satanic si nu am fost tentata sa o parcurg in intregime. Presupun ca din cauza faptului ca nu imi plac scenele in care cineva isi bate joc de altcineva. Nu ma refer la a gandi ceva rautacios sau a vorbi cu cineva despre defectele unei alte persoane. Toti facem asta. Ma refer strict la a-l face pe cel din fata ta sa se simta prost. Chiar daca e. Prost adica :) Iar din fragmentul citit din Sange satanic, am ramas cu senzatia ca as da peste prea multe momente din acestea. Chiar si in Papusile am remarcat cateva scene de acest gen, insa au ramas totusi la un nivel acceptabil.

Si revenind asadar la Papusile. Nu aveam nici o idee peste ce voi da. Auzisem ca este o poveste despre iubire si moarte. Dar cumva, nu credeam ca va avea un asemenea impact. Nu stiu daca este normal sau nu, dar am avut de cand ma stiu tendinta de a ma gandi la chestii pesimiste. La cum ar fi daca persoanele dragi ar disparea deodata din viata mea. Am stat nopti intregi treaza ascultand respiratiile din camera cealalta, temandu-ma sa nu se opreasca. Am cunoscut oameni care si-au pierdut prea devreme copiii, fratii, parintii. Am crescut cu bunicii mei, asa ca amenintarea mortii a fost cumva mai aproape din cauza varstei lor. Am plans de teama imaginandu-mi durerea celor care au pierdut pe cineva. Iar Papusile pune pe hartie toata teama si toata disperarea pe care le simt cand imi las gandurile sa zboare in zona aceea.

Intr-un fel, restul povestii parca isi pierde din importanta. Ar fi putut sa nu fie Dora si Luna. Ar fi putut fi o mama si copilul ei, un sot si o sotie, o fata si tatal ei, un barbat si prietenul din copilarie. Indiferent despre ce fel de iubire ar fi scris autoarea, moartea, pierderea, durerea se simt la fel de intens. Nu cred ca am mai citit vreo carte care sa analizeze atat de atent golul imens pe care il lasa in tine moartea cuiva iubit. Felul in care o parte din tine e spulberata pentru totdeauna. Modul in care nu te mai poti reintregi, senzatia pregnanta ca nimic nu mai are sens, ca nu poti merge inainte pentru ca pur si simplu nu mai exista inainte. N-as vrea sa va las cu senzatia ca Papusile este o poveste deprimanta ce va va intrista. Adica… probabil ca o va face, dar in ciuda acestui fapt, chiar merita citita; ma indoiesc sincer ca vreunul dintre cititori va regreta ca a parcurs volumul. Ce vreau sa subliniez este ca aspectul care ii creste valoarea este, din punctul meu de vedere, tocmai talentul autoarei de a surprinde atat de bine toate aceste emotii pe care prea putini le pun pe foaie.

Prima parte a cartii ne poarta din copilaria Dorei, personajul narator, pana in prezent. Desigur, cu accent pe anii in care Luna i-a transformat lumea. Luna, care este genul de persoana ce lumineaza vietile tuturor celor pe care ii intalneste. Dificila poate pentru unii, dar perfecta din punctul de vedere al altora. Perfecta si pentru Dora, al carei suflet moare odata cu Luna. Ambele fete au adunat de-a lungul anilor amintiri, suferinte, temeri. Ambele au trecut printr-o experienta traumatizanta in copilarie, experienta ce le-a marcat restul vietii. Ambele sunt inca in razboi cu lumea, cu viata, cu destinul, cu ele insele. Insa povestea in care pasesc atunci cand se intalnesc incepe sa le vindece treptat pe amandoua.

Un aspect interesant mi s-a parut faptul ca autoarea sugereaza totusi existenta unor fisuri ale relatiei. Oricat de perfect ar fi micro-universul fetelor, la un moment dat descoperi faptul ca niciuna dintre ele nu i se dezvaluie in totalitate celeilalte. Ambele pastreaza ascunse unele fragmente ale personalitatii lor si poti doar sa te intrebi ce s-ar fi intamplat mai departe daca ar fi avut mai mult timp la dispozitie. Daca atmosfera aceea ideala s-ar fi pastrat. Sau in cat timp lumea lor ar fi inceput sa se destrame usor, usor. Daca fetele ar fi facut fata dezvaluirii complete a firii celeilalte. Poate ca magia iubirii este atat de ametitoare tocmai pentru ca povestea celor doua se incheie atat de brusc.

Un aspect surprinzator si care mi-a placut teribil de mult este modul in care autoarea reuseste sa iti manipuleze sentimentele vis-a-vis de personajele secundare. Treptat, iti formezi o parere despre fiecare dintre acestea. Iar apoi, prin cate o singura replica sau un gest neasteptat, Cristina Nemerovschi iti spulbera acea parere si iti cladeste una diametral opusa fata de cea initiala.

La fel ca alte carti ale autoarei, nu cred ca Papusile este o carte pentru oricine. Atat din cauza modului atat de brut, de taios si direct in care trateaza subiecte dureroase, cat si din pricina faptului ca este vorba despre o iubire intre doua fete, pe care persoanele mai putin open-minded ar putea sa o considere deplasata. Ar fi pacat ca o astfel de carte sa fie judecata tocmai dintr-un motiv atat de aberant, din cauza unor prejudecati care nu ar trebui sa mai existe in ziua de astazi.

Bile albe:

Capacitatea autoarei de a surprinde intr-un mod remarcabil pierderea, durerea si vartejul de emotii prin care trece cineva al carui univers a disparut odata cu o persoana iubita.

Bile negre:

Mi-ar fi placut ca macar una dintre protagoniste sa aiba o viata mai… obisnuita poate. Sa se confrunte cu probleme mai reale, mai banale, care sa ofere mai multa veridicitate povestii. Imi vine in minte acum, drept exemplu, seria Vampirii Sudului in care, desi inconjurata de paranormal, protagonista are adesea preocupari sau probleme atat de comune – job, finante, mancare, epilat, etc – incat iti este aproape imposibil sa o percepi ca pe un personaj imaginar. In Papusile, problemele protagonistelor au fie o natura, fie cel putin un “ambalaj” prea neobisnuit pentru a te putea regasi in ele. Astfel, desi tema atinsa este una de care ne vom lovi cu totii la un moment dat, Dora si Luna nu te fac niciodata sa uiti ca sunt doar personaje, nu iti dau senzatia ca te-ai putea regasi in ele sau ca le-ai putea asocia cu niste persoane reale.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

nymphette_dark99 – Cristina Nemerovschi

De veghe in lanul de secara – J.D. Salinger

Cei 47 de ronini – Joan D. Vinge

Cei 47 de ronini - Joan D. VingeDisponibil la: Nemira 

Colectia: Nautilus SF

Traducerea: Cecilia Preda

Numar pagini: 496

 

Sinopsis:

Dupa ce stapanul lor, in urma intrigilor unei minti diabolice, este obligat sa-si faca seppuku, 47 de samurai jura sa se razbune si sa indrepte dezonoarea abatuta asupra neamului lor. Roninii strabat o lume salbatica, populata de creaturi mitice si fiinte fabuloase si au nevoie de ajutorul lui Kai.

O fascinanta legenda japoneza prinde viata intr-o carte irezistibila si un film de succes.

Parerea mea:

Cand am cerut aceasta carte, nu stiam nimic despre ea, in afara de faptul ca exista si un film cu acelasi nume. Si ca titlul imi parea vag cunoscut de mai demult, ceea ce m-a facut sa banuiesc ca ar putea exista vreo legenda veche despre aceasta poveste. Insa imi era dor de o carte care sa ma transporte in Japonia secolelor trecute, care m-a fascinat dintotdeauna, asa ca nu am stat deloc pe ganduri. Am aflat mai tarziu ca legenda se bazeaza de fapt pe o poveste reala, care s-a petrecut cu adevarat in Japonia la inceputul secolului 18.

Am fost surprinsa atunci cand am deschis cartea sa citesc faptul ca romanul se bazeaza de fapt pe scenariul filmului cu acelasi nume si nu invers. Este prima data cand citesc o astfel de carte si trebuie sa recunosc ca in acel moment, am privit volumul cu o oarecare… CONTINUAREA AICI.

Numele Vantului (seria Cronicile Ucigasului-de-Regi, volumul 1) – Patrick Rothfuss

Numele Vantului (seria Cronicile Ucigasului-De-Regi, volumul 1) - Patrick RothfussDisponibil la: Targul Cartii

Colectia: Fantasy

Traducerea: Graal Soft

Numar pagini: 800

 

Sinopsis:

Intr-un targusor uitat de lume, hangiul Kote duce un trai searbad, invaluit de intreita tacere a Pietrei de Hotar. Lucrurile se schimba insa cand la han isi face aparitia Cronicarul, un invatat hotarat sa scoata la lumina trecutul misterios al hangiului. Caci Kote este nimeni altul decat Kvothe, cel mai mare (anti?)erou al vremii sale, alchimist priceput, ibovnic iscusit si muzician desavarsit, Kvothe Neinsangeratul, Kvothe Ucigasul-de-Regi. Dornic sa lamureasca adevarul din spatele propriei legende, Kvothe isi deapana povestea, de la copilaria intr-o trupa de artisti ambulanti si anii de mizerie petrecuti ca orfan pe strazile unui oras intesat de primejdii pana la nemaipomenitele peripetii ca invatacel la marea Universitate, locul unde stiinta se impleteste cu magia. Iar, dincolo de toate pluteste o abia-ghicita amenintare… 

Marcand debutul literar al lui Patrick Rothfuss, “Numele vantului” este mai mult decat un roman fantasy: bildungsroman, satira academica si poveste de dragoste, cartea va captiva imaginatia cititorilor de toate varstele.

Parerea mea:

Nu stiam absolut nimic despre romanul Numele vantului in afara de faptul ca este o poveste fantasy (High fantasy? Epic fantasy? Inca nu am inteles foarte clar diferentele dintre caracteristicile celor doua genuri) foarte apreciata de catre cititori. Am ezitat o vreme inainte sa pun pe lista aceasta carte tocmai datorita faptului ca nu dadusem peste multe recenzii pe blogurile pe care le urmaresc in mod constant (cred ca citisem maxim doua) si pentru ca numarul mare de pagini ma speria intr-o oarecare masura.

Am fost surprinsa sa constat ca volumul a reusit inca de la primele pagini sa imi dea o stare de bine, de „acasa”, sa ma poarte in lumea imaginara a lui Rothfuss si sa ma tina captiva acolo chiar si in momentele in care eram nevoita sa imi intrerup lectura. Este genul de carte cu personaje care te atrag in mod inexplicabil, care iti plac din primele pagini, cu toate ca nu stii mai nimic despre ele. Ai putea foarte bine sa afli dupa o pagina ca sunt cele mai ingrozitoare personaje pe care le-ai intalnit vreodata si ma indoiesc ca ai putea scapa macar atunci de simpatia pe care deja o simti pentru ele. Romanul se deschide cu imaginea unui satuc uitat de lume, in care un cronicar vine sa culeaga una dintre cele mai incredibile povesti din vremea sa. Desi pare incredibil ca ar putea sa gaseasca tocmai in acel loc o astfel de legenda, exista indicii clare ca unii dintre oamenii pe care ii intalneste ascund mult mai multe decat lasa sa vada sub mastile pe care le poarta. Si astfel, incet, patrundem in trecutul lui Kvothe, omul care a devenit legenda inca din adolescenta.

Asa cum se mentioneaza si in descrierea editurii, Numele vantului este un bildungsroman, urmarind devenirea unui copil precoce intr-un adevarat erou. Desi pare greu de crezut, tinand cont de numarul mare de pagini al cartii, acest volum trateaza doar copilaria si adolescenta lui Kvothe – si nici macar pe aceasta din urma in intregime. Urmarim o adevarata lupta a protagonistului cu destinul ce pare a-l pedepsi crunt pentru o vina nestiuta. Il vedem lovit de soarta in cel mai aprig mod, iar partea interesanta vine tocmai din faptul ca de-a lungul multor ani, Kvothe ramane un copil traumatizat de acest destin nedrept. Nu trece usor peste obstacole, nu se ridica intr-o clipa de la pamant, nu isi infrunta inamicii cu puteri incredibile, rasarite din neant. Autorul ofera o poveste realista, cu suisuri si coborasuri, cu ani grei si obstacole permanente. Visele nu se implinesc cat ai bate din palme ci necesita multa munca, o concentrare permanenta, efort sustinut si inteligenta. Si odata implinite, se dovedeste ca sunt la fel de greu de intretinut. Pentru ca protagonistul nu se trezeste deodata pe o pozitie privilegiata de pe care nu mai poate fi dat jos. Dimpotriva, alte si alte piedici isi fac aparitia, fiecare mai dificil de infruntat ca precedenta.

Si totusi, cu istetime, multa munca, sacrificii, diplomatie cand e cazul, indrazneala nebuna de cele mai multe ori, Kvothe reuseste nu doar sa isi croiasca un drum catre viata pe care o visa din copilarie ci incepe sa isi contureze si imaginea unui adevarat erou. Mai intai in ochii celor din jur, iar apoi chiar si in proprii lui ochi. Cu atat mai mult cu cat, spre deosebire de eroii din povesti, Kvothe nu ajunge sa se bazeze prea mult pe sprijinul celor din jur. Desigur, adesea i se intinde cate o mana de ajutor de unde nu se asteapta. Insa el plateste aceste ajutoare fie inainte de a-i fi oferite, fie dupa. Kvothe este intr-adevar genul de personaj genial, de „Fat Frumos” ce creste intr-o zi cat altii intr-un an, insa in acelasi timp, nici nu se poate spune vreo clipa ca i-ar merge toate lucrurile pe roate. Sau ca nu s-ar stradui din rasputeri pentru a-si asigura viitorul.

Impresionant este si universul creat de Rothfuss. Ti se dezvaluie o lume ce pare adevarata, cu o istorie antica, un trecut maret, cu povesti si legende purtate din negura vremii, cu mituri ce uneori par a fi reale, cu satucuri scufundate in superstitii si traditii vechi sau cu orase mari, in care civilizatia avanseaza rapid, cu targuri in care cultura este cea care domina viata populatiei si cu localitati in care nu se pune pret decat pe lucrurile practice, care pot asigura supravietuirea. O lume complexa, careia multitudinea de detalii ii contureaza puternic liniile, care te surprinde prin veridicitate. Magia se impleteste cu realul intr-un mod atat de fin si armonios incat aproape ca uiti ca este magie. Ai mai degraba senzatia ca ceea ce ti se prezinta este o tehnica posibila, ca ai nevoie de doar o serie de cunostinte si de concentrare intensa pentru a putea reusi sa indeplinesti lucrurile uimitoare pe care le fac personajele din Numele vantului.

Si apropo de personaje, cele secundare sunt si ele incantator conturate. Realiste, diferite, le-ai putea ghici dupa comportament si actiuni chiar si neavand numele lor in fata. Fiecare are o personalitate aparte, nu risti in nicio clipa sa le confunzi. Pana si personajele episodice par a fi oameni de care ai dat la un moment dat in realitate, atat de atent sunt portretizate.

Am indragit personajele, am fost fascinata de psihologia lor, de modul atat de atent in care care le picteaza autorul. Mi-a placut faptul ca fac greseli, ca uita sa fie atente in permanenta la pericole (ce om normal reuseste sa-si pastreze mereu garda sus?), ca se lasa purtate de momentele de placere, de bucurie, de glorie, ignorand restul. Ca uneori sunt atat de irationale incat iti doresti sa patrunzi in carte, sa le scuturi de umeri si sa le deschizi ochii. M-am lasat purtata in poveste cu zambetul pe buze. Nu am mai dat de multa vreme de o lume din care sa nu vreau sa ma mai desprind. As indrazni sa compar cartea cu povestile din copilarie, cu Cei trei muschetari, Spartacus sau Harry Potter doar pentru senzatia minunata cu care am citit-o si cu care am ramas chiar si dupa ce am incheiat-o. Majoritatea aventurilor prin care trece Kvothe nu sunt de-a dreptul uimitoare. Nu te lasa fara cuvinte, suspansul nu e la cote maxime, tensiunea nu devine niciodata insuportabila. Insa le-am parcurs cu aceeasi sete cu care citesc de obicei genul de intamplari care iti taie respiratia. Romanul are un rimt moderat, autorul nu se grabeste, ci ofera o atmosfera naturala, cu actiune lenta, alternata pe alocuri cu pasaje in care totul devine mai alert.

Asa cum spuneam mai devreme, Numele vantului acopera doar copilaria si o parte din adolescenta protagonistului. Ceea ce inseamna ca faptele ce il vor transforma cu adevarat intr-o legenda sunt inca departe, Kvothe fiind abia la inceputul calatoriei sale. In plus, multe aspecte ale universului creat de Rothfuss raman nedezvaluite. Banuiesc asadar ca volumul urmator va fi mai intens, mai plin de aventuri, cu inamici mai multi si mai puternici. Doar porecla „Ucigasul de regi” trebuie sa isi aiba originile intr-o serie de experiente prin care a trecut eroul.

Multumesc librariei online Targul Cartii pentru sansa de a citi aceasta poveste minunata.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

A 16-a luna (seria Cronicile Casterilor, volumul 1) – Kami Garcia & Margaret Stohl

Regatul umbrelor (seria Grisha, volumul 1) – Leigh Bardugo