Tag Archive | recenzie carte

Oamenii eternitatii nu se tem niciodata – Shani Boianjiu

Oamenii eternitatii nu se tem niciodata - Shani BoianjiuDisponibil la: Polirom 

Colectia: Biblioteca Polirom.Actual

Traducerea: Ioana Filat

Numar pagini: 256

 

Sinopsis:

Roman aflat in lista celor mai bune zece titluri de fictiune a publicatiei The Wall Street Journal in 2012

Oamenii eternitatii nu se tem niciodataare in centru trei prietene adolescente israeliene, Yael, Avisag si Lea, dintr-un sat prafuit de linga granita cu Libanul, care isi indeplinesc serviciul militar intr-o atmosfera ce penduleaza intre plictis si teroare. Lea pazeste un punct de frontiera spre Cisiordania, verificind permisele palestinienilor care patrund in Israel, si, ca sa-si alunge plictiseala, isi imagineaza povestile lor de viata. Avisag pazeste granita egipteana, avind in sarcina oprirea emigrantilor ilegali si a filmelor porno piratate, privind in fiecare zi cum refugiatii se izbesc cu disperare de sirma ghimpata, iar Yael face instructie de trageri si flirteaza cu baieti mai mici decit ea. Toate trei asteapta in praful granitei sa se intimple ceva, prinse mereu in clipa intensa de dinaintea izbucnirii unei nenorociri. Tonul romanului imbina umorul sardonic cu patosul, creind un stil cu totul personal, undeva intre sarcasmul lui Etgar Keret si talentul epic al lui David Grossman.

„Un roman care marcheaza nasterea unui scriitor stralucit.” (The Wall Street Journal)

„In acest roman al formarii, viata in armata naste metamorfoza fetei ce va deveni femeie. Povestea are cind aerul unui vis, cind al unui cosmar, iar aceasta nevoie de a alege tot timpul intre cele doua realitati onirice te face sa citesti mai departe.” (The Economist)

„Romanul lui Shani Boianjiu sterge raul facut memoriei, sentimentelor celor mai profunde, gindirii libere si dragostei. Intr-o vreme cind atit de multi autori contemporani americani au renuntat la proza faptului real si s-au intors catre fictiunile cu zombi sau fantome si catre thrillere, Shani Boianjiu imbratiseaza realitatea.” (The Washington Post)

Parerea mea:

Eram foarte curioasa sa descopar povestea scrisa de Shani Boianjiu. Subiectul mi se parea incitant si plin de posibilitati si chiar nu mai citisem niciodata o carte cu tema similara.

Asa cum se mai intampla uneori in cazul cartilor foarte premiate, stilul original sau povestea incalcita dau nastere de cele mai multe ori unor reactii destul de radicale: fie adori fiecare cuvant al volumului, fie intreaga lectura este dezamagitoare. Personal, prefer povestile altfel inchegate, insa chiar si asa, Oamenii eternitatii nu se tem niciodata a fost o lectura… CONTINUAREA AICI.

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata - Anita Nandris-Cudla20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

Disponibil la: Targul Cartii

Colectia: Biografii si Memorialistica

Numar pagini: 238

 

Sinopsis :

Veti citi cartea unei taranci, Anita Nandris, nascuta intr-o familie de romani din nordul Bucovinei. 13.000 de romani din acest tinut au trait, in iunie 1941, groaza deportarii. Au fost dusi dincolo de Cercul Polar, intr-un univers al ostilitatii, unde timp de 20 de ani nimic in afara iubirii si a credintei nu le-a fost sprijin.

Desi abia stiutoare de carte, intoarsa acasa Anita si-a scris povestea ca dintr-o suflare, fara ezitari, cu aceeasi siguranta cu care si-a trait si viata. Povestea acestei supravietuiri, scrisa cu un instinct care uimeste, cu un firesc al gesturilor esentiale, are toate sansele sa devina o carte de exceptie.

„Prin cate poate trece o fiinta ominiasca fara sa-si dea siama…“ – sunt primele cuvinte pe care le scrie, intorcandu-se reflexiv asupra trecutului si asupra destinului unui neam caruia simte ca-i apartine.

„…20 de ani in Siberia – o asez printre cele mai fantastice carti care s-au scris in tara noastra. In fata ei multe carti, multi scriitori si multi eroi literari palesc. Dupa primul soc si cea dintai nedumerire a cititorului, chiar si a unui erudit academician, poate dupa un numar de ani in care uimirea se va fi asezat, deodata cineva va pricepe si va ridica aceasta carte – a Anitei cu trei clase primare si suflet cat o istorie nationala, de o autenticitate «stilistica» geniala – si le va aseza, fiinta si cartea, la umarul marilor nostri marturisitori ai sufletului romanesc.“ – Stefan J. FAY

„Cartea e o revelatie si s-ar cere primita ca atare. Nu doar privitor la soarta deportatilor romani in Gulagul sovietic povestirea Anitei Nandris-Cudla aduce o marturie esentiala, dar si pentru reconstituirea staturii taranului bucovinean: o statura net aristocratica, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncasera nu numai in trecut, ci, s-ar spune, aproape in legenda. Or, iata ca, odata cu Anita Nandris-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou.

Dupa o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastra ca neam ar trebui sa dispara. 

Cartea aceasta, care nu numai ca se cere neaparat citita, dar ar merita sa fie asezata, prin biblioteci, intr-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine.“ – Monica LOVINESCU

Parerea mea:

Acum cateva saptamani, urcandu-ma in masina, am ascultat la radio un fragment ce parea a fi extras dintr-o poveste veche, dramatica, ce mi-a atras imediat atentia. A trebuit sa cobor inainte ca acea povestire sa se fi incheiat, iar mai tarziu cand am deschis din nou radioul, deja se terminase, astfel incat nu am mai putut afla ce anume ascultasem. Zilele trecute, plimbandu-ma pe site-ul Targul Cartii, printre primele titluri care mi-au atras atentia de cum am intrat pe site, era 20 de ani in Siberia. Caut repede pe Google mai multe informatii despre carte si surpriza, gasesc exact fragmentul pe care il auzisem la radio. Descrierea editurii imi trezise oricum interesul, insa coincidenta aceasta a fost un semn clar ca trebuie neaparat sa citesc memoriile Anitei Nandris-Cudla. Daca doriti sa parcurgeti acele cateva pagini despre care vorbeam, le gasiti AICI.

Citind sinopsisul, aflati deja despre ce este cartea, asa ca nu are rost sa va mai fac rezumatul. Ceea ce trebuie totusi sa va spun este un anumit aspect al istoriei pe care este posibil ca unii sa nu il cunoasteti. Exact asa cum se mentioneaza si in notele de la finalul acestui roman, despre Holocaust, despre  milioanele de evrei rapiti pur si simplu din viata lor si aruncati in infernul lui Hitler stie toata lumea. Insa mult mai putini oameni stiu ca in aceleasi decenii a mai existat un tiran responsabil probabil de un numar mult mai mare de prizonieri si morti: Stalin. Iar daca Hitler isi concentra atentia in special asupra evreilor, Stalin avea o paleta mult mai larga din care sa isi selecteze victimele: ucrainieni, polonezi, romani, tatari, lituanieni, estonieni, etc. Chiar si rusi sadea. Milioane de oameni, din mai toate tarile europene au fost ridicati in miez de noapte de fortele ruse, aruncati in camioane doar cu ce aveau pe ei, despartiti de familii si transportati ca vitele, in conditii mizere, in necunoscut. Cei mai multi au fost dusi in Siberia, dincolo de Cercul Polar, unde pana atunci nu pasise picior de om, hraniti doar cu apa si cateva sute de grame de paine pe zi si pusi la munca silnica. Fara explicatii, fara motive, fara informatii, fara vreo speranta de salvare. Iar daca va intrebati care este motivul, iata-l: erau dusmani ai sistemului, al Uniunii Sovietice. Da, bebelusi de 1-2 ani, batrani, bolnavi, adolescenti, mame neputincioase, tarani, gospodari, oraseni, profesori, toti erau dusmani ai regimului si amenintau siguranta si integritatea acestuia. Sate intregi de oameni au ramas goale in doar cateva nopti, milioane de oameni s-au trezit fara nici o avertizare si fara nici o vina pe drumul spre iad. Iar putinii care au supravietuit deceniilor de sclavie din Siberia si s-au intors in locurile natale si-au gasit casele ocupate de rusi si au fost fortati sa o ia din nou de la inceput, pentru ca nici atunci nu li s-a facut dreptate. Infernul inca nu se incheiase, regimurile si-au schimbat doar denumirile, asa ca generatii intregi au tacut, de teama consecintelor. Si in mod ciudat, aceasta parte a istoriei este inca in mare parte pastrata in umbra, desi ar trebui sa fie la fel de cunoscuta si condamnata ca si nazismul. Probabil si pentru ca Uniunea Sovietica a rezistat pana in 1991, avand timp asadar sa influenteze informatiile in favoarea sa, sa ascunda ce era de ascuns si sa isi sublinieze doar presupusele merite (cum ar fi asumarea rolului de „salvator al Europei”, desi de-a lungul anilor Stalin colaborase de nenumarate ori cu Hitler).

Pentru curiosi, iata un documentar nu foarte lung, subtitrat in romana, despre aceasta latura a Uniunii Sovietice: The Soviet Story (multumesc, Cori!) Eu una l-am vizionat cu respiratia taiata, mai ales ca nu stiusem aproape nimic din informatiile acestea. Pentru ca da… orele de istorie insemnau doar siruri de ani si aliante care iti aruncau interesul pentru istorie undeva pe fundul oceanului.

Povestea Anitei, o taranca basarabeanca de langa Cernauti, regiune ce a fost aproape mereu folosita ca moneda de schimb intre imperiile ce isi disputau suprematia asupra Europei este si ea una dintre povestile a milioane de prizonieri ai Uniunii Sovietice. Desi preocuparile Anitei si ale familiei sale nu depaseau sfera activitatilor gospodaresti, intr-o noapte, bolsevicii le-au dat buzna in casa si i-au aruncat in transportul groazei. Anita si cei trei copii de o parte, sotul sau de alta. Destinatia necunoscuta lor pe atunci avea sa fie Siberia, unde urmau sa isi petreaca urmatorii 20 de ani trecand prin chinuri si incercari cumplite.

Istorisirea Anitei este cutremuratoare. Nu ai cum sa o definesti altfel, nu poti sa nu te simti socat si oripilat de sadismul cu care milioane de oameni au fost dezradacinati, aruncati in infern si tratati fara dram de omenie timp de atatia ani. Nu stiu ce as putea sa spun despre cruzimea firii umane, pentru ca odata ce citesti sinopsisul cartii, devine evident ca ceea ce vei gasi intre pagini te va lasa fara cuvinte.

Asa ca altele sunt aspectele asupra carora as vrea sa insist. In primul rand, am fost surprinsa sa descopar in cartea Anitei o lipsa totala a rautatii victimelor. In alte carti ce trateaza aceasta perioada neagra a istoriei, am dat peste rememorarile unor intamplari socante, datorate rautatii oamenilor care ar fi trebuit sa fie in aceeasi tabara. Poate ca Anita a avut noroc sa se afle in toti anii aceia doar intre niste oameni pe care disperarea nu i-a inasprit sau poate ca pur si simplu firea sa demna si blanda a facut-o sa nu bage de seama rautatile si sa le treaca sub tacere. Cu exceptia unui singur episod in care doua persoane se dovedesc a fi niste fiinte josnice, restul povestii aduce in atentie numai solidaritatea si sprijinul dintre prizonieri, ceea ce poate sugera ca pana si cel mai infiorator rau ajunge intr-un fel sau altul sa fie echilibrat de un bine nemarginit si neasteptat.

Trecand acum la un alt aspect al cartii ce mi se pare deosebit de important, trebuie sa va spun ca aceste memorii au fost redactare in cel mai pur limbaj moldovenesc. Chiar exista o nota a editurii la final in care se motiveaza alegerea de a nu aduce decat modificari minime manuscrisului primit. Poate ca parcurgand primele randuri, cititorul va fi debusolat. Insa treptat, incepe sa se contureze in mintea ta o voce din trecut care iti povesteste viata Anitei. Nu cred ca am mai spus asta vreodata aici pe blog, insa eu am crescut in Suceava, in Radauti (exact acolo sunt inmormantati unii dintre fratii Anitei, precum si mama acestora). Asa ca in copilarie si adolescenta, cand imi vizitam rudele mai in varsta de la tara, din satele de pe langa orasul meu, auzeam exact graiul acesta bucovinean. Si mai degraba decat sa spun ca am citit acest roman, ar trebui sa spun ca l-am ascultat. Pentru ca lecturand un text scris in intregime in acest stil, este imposibil sa iti mai auzi propria voce in minte. Ceea ce se contureaza si incepi sa asculti este exact vocea Anitei, cu tonul bland, cu regionalismele si arhaismele care iti par acum la fel de naturale precum limbajul pe care il auzi in viata de zi cu zi.

Sunt de-a dreptul socata ca un astfel de roman este atat de putin cunoscut. Nu inteleg cum este posibil sa nu fie macar mentionat in treacat in anii de scoala, cum se poate sa nu se afle pe nicio lista de lecturi suplimentare, cum de niciun profesor de romana sau de istorie nu face vreodata referire la o astfel de opera. Totul mi s-a parut uimitor: povestea, tonul, stilul, firea Anitei si a membrilor familiei sale, totul. Este aproape incredibil ce fel de oameni au fost Anita, fratii si copiii sai. Te-ai astepta ca o astfel de condamnare sa transforme oamenii fie in bestii, fie in carpe. Insa in ciuda a tot ceea ce li se intampla, ei reusesc nu doar sa isi pastreze caracterele admirabile, dar sa devina si mai buni, mai intelepti, mai muncitori, mai plini de speranta, mai…oameni. Iar Anita, de-a lungul deceniilor de sclavie, nu condamna nicio clipa pe cineva pentru tot ceea ce a suferit, ci pur si simplu trage aer in piept si se apuca din nou si din nou sa isi construiasca viata si viitorul ei si copiilor sai cum poate ea mai bine. Poate ca mai impresionante chiar decat descrierea infernului trait de-a lungul a 20 de ani sunt chiar portretele protagonistilor, modul in care acestia au ales sa isi traiasca aceasta lunga captivitate, desi ar fi fost poate mai usor sa renunte, sa se inraiasca, sa isi piarda speranta si umanitatea.

Primul instinct a fost sa scriu in incheiere ca recomand romanul tuturor, indiferent de varsta, de preferintele literare, de curiozitatea fata de istoria secolului trecut. Insa nu stiu daca aceasta formulare este cea mai buna, pentru ca am senzatia ca este genul de carte pe care trebuie sa o citesti la momentul potrivit pentru a o aprecia asa cum trebuie… Ok, ok, sincer? Daca as putea, v-as obliga pe toti sa o cititi :) Dar in acelasi timp, mi-ar fi teama ca o recomandare prea insistenta ar putea sa va faca sa nu apreciati cartea asa cum merita. Asa ca, cititi-o atunci cand simtiti ca este momentul pentru ea. Va promit ca merita!

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Printre tonuri cenusii – Ruta Sepetys

Am fost medic la Auschwitz – Dr. Nyiszli Miklos

 

Portbagaj – Ciprian Macesaru

Portbagaj - Ciprian MacesaruPortbagaj – Ciprian Macesaru

Disponibil la: Editura TREI

Colectia: Fiction Connection

Numar pagini: 104

 

Sinopsis:

Pentru protagonistul romanului Portbagaj, un individ abrutizat si stapanit de fascinatia raului, singura cale spre celebritatea literara e impostura. Dupa ce si-a insusit pe nedrept un manuscris pe care l-a publicat sub numele sau, gaseste intamplator jurnalul Alinei, sotia lui. Frustrat si neimplinit, se cufunda cu voluptate in lectura paginilor secrete, descoperind lucruri teribile care pun intr-o lumina cu totul noua intreaga sa casnicie.

Portbagaj a fost recompensat cu Premiul „Tanarul scriitor al anului 2013″ pentru roman in manuscris, acordat de Filiala Bucuresti Proza a Uniunii Scriitorilor din Romania.

„Ne uram, dar aveam interese mai presus de aceasta ura, in cazul ei era vorba despre dragostea pentru sotia mea, in cazul meu despre o ura si mai mare, ura pentru aceeasi femeie, pentru femeia pe care-o iubisem ca un nebun, mama copilului meu, femeia care nu ma dorea, femeia careia ii era sila de mine, frigida, femeia cu sexul ca un desert, femeia fara sex, femeia fara viata, femeia moarta…”

Parerea mea:

Intotdeauna cand incep o carte scrisa de un autor roman ma simt putin ca si cum as juca la loterie. Ma astept cumva sa nu fiu foarte incantata, insa in acelasi timp, nu ma pot abtine sa sper ca voi avea totusi parte de o supriza placuta.

In cazul romanului Portbagaj, aproape ca nu stiu nici acum daca mi-a placut sau nu. Am detestat cu atat de multa intensitate personajul principal incat nu reusesc sa imi dau seama daca intr-adevar nu mi-a placut cartea, daca doar proiectez impresiile despre personaj asupra intregii povesti (pentru ca e aproape imposibil sa le separi) sau daca sentimentele acestea pe care reuseste sa ti le induca autorul fata de protagonist sunt ceea ce fac ca Portbagaj sa fie un volum foarte bun. Cu atat mai mult cu cat acesta nu are decat 104 pagini, asadar autorul a avut la dispozitie putin timp in care sa iti transmita emotii atat de puternice.

Portbagaj este de fapt un volum secundar, ce continua povestea protagonistului din romanul Superhero. Personajul principal este Paul Vasilescu, scriitor ratat, care si-a dobandit succesul prin furtul unui manuscris. Plagiatul este descris in romanul anterior, asa ca in Portbagaj nu aflam in detaliu circumstantele in care s-a petrecut acesta. Actiunea se centreaza oricum asupra altor episoade, asa ca romanul poate fi citit si ca un stand alone. Ceea ce atrage atentia acum este relatia protagonistului cu membrii familiei sale: Alina, sotia care ii respinge incercarile de apropiere insa dezvolta o relatie intima cu Ramona, prietena sa cea mai buna, lesbiana; fiul pe care il viseaza un autor de succes, dar pe care il considera in acelasi timp prea mototol si tatal odata opresor, in prezent bolnav de Alzheimer si, in clipele de luciditate, mereu nemultumit si carcotas.

Jurnalul secret al sotiei da nastere unui sir de evenimente iesite din comun, iar situatia oscileaza de la multumire, la un compromis sexual satisfacator, trecand mai apoi prin diferite stadii de disperare. Povestea este indeajuns de captivanta, iar numarul mic de pagini asigura un ritm alert si o lectura ce reuseste sa iti pastreze interesul la un nivel ridicat pe tot parcursul ei.

Insa din punctul meu de vedere, personajele reprezinta punctul forte al cartii. Protagonistul pare genul de om in care se aduna cele mai exasperante defecte – unele dintre ele facand parte din categoria celor despre care multi ar spune ca sunt tipic romanesti. L-am antipatizat de la inceput, insa doua replici m-au facut sa il detest cu adevarat. Asa cum spuneam si mai devreme, m-a surprins foarte placut abilitatea autorului de a crea un personaj atat de perfect enervant, pe care l-am putut detesta atat de repede si cu atat de multa intensitate. Ce mi s-a parut poate chiar mai interesant decat triunghiul dintre Paul, Alina si Ramona – care este in centrul atentiei, a fost relatia lui Paul cu parintii lui si cu fiul sau. Este atat de tipica Romaniei acestor ani, atat de incarcata de taceri, de nemultumiri, de aspiratii ridicole, de certuri, de proiectia propriilor dezamagiri asupra celorlalti si de inabilitatea de a exprima iubirea si intelegerea care ar trebui sa se regaseasca in mod normal intre membrii unei familii. Este exact genul de relatie pe care o intalnesti zi de zi, pe care o vezi pe strada cand treci pe langa un tata irascibil insotit de copilul sau pe care o ghicesti din convorbirile telefonice monosilabice si iritate ale colegei de birou cu mama sa.

Probabil tocmai faptul ca romanul este atat de scurt face ca celelalte doua personaje importante, sotia protagonistului si prietena acesteia sa intrige foarte tare cititorul. Daca pe Paul ajungi sa il cunosti datorita simplului fapt ca privesti lucrurile din perspectiva lui, Alina si Ramona ti se dezvaluie doar partial. Ai timp doar sa le ghicesti vag conturul personalitatilor, insa nu destul incat misterul sa fie spulberat. Asa ca ramai cu o multime de intrebari vis-a-vis de aceste doua femei, fiecare actiune a lor sporindu-ti si mai mult curiozitatea.

Multumesc Editurii TREI pentru aceasta carte. Portbagaj este o lectura scurta dar intensa, genul asupra careia gandurile continua sa iti staruie chiar si dupa ce ai terminat-o.

Bile albe:

Exista un capitol in care primim explicatia pentru comportamentul neobisnuit al Alinei. Capitolul este scris intr-un stil total diferit, experimental, imbinand doua cadre separate, intr-un ritm alert, tensiunea crescand cu fiecare cuvant parcurs. Mi s-a parut cea mai buna parte a cartii acel capitol si am admirat modul in care autorul reuseste sa creeze un episod atat de dramatic, conturand drama unei femei si implicit si a viitoarei sale familii in doar cateva pagini.

Bile negre:

Exista multe aspecte care sunt tratate la nivel superficial. Desigur ca fiind un roman atat de scurt nu te poti astepta la prea multe detalii. Insa au existat cel putin doua episoade pe care le-am considerat inutile, iar paginile acelea le-as fi preferat axate pe aspecte mai importante. Mai mult, tinand cont de faptul ca mai exista un prim volum in care sunt narate evenimente importante din viata personajului iar acest lucru nu este mentionat nicaieri pe coperta acestei carti, cititorul nefiind deci instiintat in nici un fel dinainte, ar fi fost necesara o detaliere a acelor intamplari marcante si nu doar mentionarea lor in trecere.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Nu-stiu-cate-zile – Stoian G. Bogdan

Corporatistul – Raluca Marchis

Am fost medic la Auschwitz – Dr. Nyiszli Miklos

Am fost medic la Auschwitz - Dr. Nyiszli MiklosAm fost medic la Auschwitz. Morti fara morminte. Laboratorul si crematoriile doctorului Mengele

Dr. Nyiszli Miklos

Editura Aquila’93

Numar pagini: 255

 

Sinopsis:

Pagini de autentica istorie contemporana ce evoca drama zguduitoare a milioanelor de oameni nefericiti, smulsi din casele si din sanul familiilor lor in numele unui vis demential de realizare a „rasei pure”.

Adevarul despre infernul doctorului Mengele, depozitia unui medic, martor ocular al evenimentelor, dr. Nyiszli Miklos din Oradea.

***

Nyiszli Miklos isi incepe cartea cu aceste randuri, sugrumate de emotie: „Subsemnatul Nyiszli Miklos, medic, fost detinut in lagarul de concentrare de la Auschwitz, tatuat cu numarul A 8450, am scris -fara patima, fara nicio exagerare, evitand orice efecte de stil si respectand intocmai adevarul – aceasta carte despre cele mai intunecate pagini din istoria omenirii, intrucat mi-a fost dat sa fiu martor ocular si sa traiesc sub amenintarea crematoriilor si a rugurilor de la Auschwitz, ale caror flacari au mistuit milioane de barbati, femei si copii.”

Dr. Nyiszli Miklos, medic si numai datorita imprejurarilor scriitor, este autorul unor insemnari care se bucura astazi de circulatie mondiala, fiind traduse si publicate in mai multe limbi: franceza,engleza, germana, italiana, romana. Valoarea acestor insemnari nu provine din calitatea lor literara, la care dupa insasi marturia sa, autorul nu a aspirat. Nyiszli Miklos nu a urmarit transpunerea artistica a experientei sale tragice in lagarul de la Auschwitz, ci relatarea nuda a unor fapte al caror martor ocular a fost, relatare care constituie un puternic act demascator al ororilor comise de nazisti in lagarele de concentrare de pe teritoriul celui de-al treilea Reich.

Datorita autenticitatii lor, insemnarile doctorului Nyiszli Mikols au constituit parte integranta a materialului acuzarii la procesul criminalilor de razboi de la Nürnberg. 

In imprejurarile in care procesul unora dintre criminalii de razboi continua, iar al altora – al doctorului Mengele, de pilda, la care se refera in primul rand autorul acestui jurnal – nici n-a inceput,cartea lui Nyiszli Miklos ramane de o actualitate acuta.

Unul dintre numerosii comentatori ai acestei carti, scriitorul comunist Pierre Daix, o numea intr-un articol publicat in Les lettres françaises, unul dintre cele mai zguduitoare acte de acuzare ale secolului in care traim.

Parerea mea:

Fara sa exagerez, pot sa spun ca am avut romanul acesta in wish list de mai bine de 10-12 ani. Imi vorbise de el o persoana apropiata care il citise in copilarie si in mintea careia povestea ramasese probabil extrem de bine fixata, de aici si convingerea (mi se pare ciudat sa spun “entuziasm” in cazul acesta) cu care mi l-a prezentat. Si odata ce am reusit in sfarsit sa il citesc, l-as recomanda cu aceeasi insistenta oricui.

In ultima vreme am devenit extrem de obsedata curioasa sa descopar cat mai multe despre deceniile scurse de la cel de-al Doilea Razboi Mondial incoace. Este fascinant (intr-un mod morbid) sa vezi de ce este in stare omenirea, cum o lume intreaga a asistat la decenii intregi de teroare fara sa faca nimic, cum milioane de crime au fost acceptate fara nici un semn de impotrivire si cum zeci de mii de oameni au participat activ la macelarirea acelor “dusmani”. Si contrar a ceea ce cred multi oameni, Germania nazista nu a fost singurul perecutor. Uniunea Sovietica a ucis aproape la fel de multi oameni, in moduri extrem de asemanatoare – nu din motive de rasa, ci doar pentru ca erau considerati inamici ai sistemului ( o poveste care descrie aceste evenimente este Printre tonuri cenusii) iar multe alte state totalitare au istorii sangeroase, foarte asemanatoare, chiar daca la scara mai mica.

In orice caz, asa cum sugereaza si titlul, memoriile doctorului Nyiszli Miklos fac referire la persecutiile si masacrele facute de nazisti. Auschwitz a fost cel mai mare lagar de exterminare nazist, unde au fost ucisi milioane de evrei. Datorita pregatirii si experientei sale, Dr. Nyiszli Miklos ajunge sa fie ales de catre doctorul Mengele – cel care conducea practic lagarul de la Auschwitz pentru a efectua autopsii ce urmau sa demonstreze superioritatea rasei germane fata de celelalte popoare. La scurt timp dupa eliberare, Dr. Nyiszli Miklos scrie aceste memorii – singura opera literara ce a fost acceptata ca marturie in procesele impotriva celor pusi sub acuzare pentru crimele din acea perioada.

Este dificil sa recenzezi o astfel de carte. In primul rand pentru ca este imposibil sa recenzezi realitatea. Povestile prezentate nu sunt creatia autorului, asa ca nu poti aprecia imaginatia sau originalitatea scriitorului. In al doilea rand, asa cum se mentioneaza si la  inceputul volumului, evenimentele sunt narate fara inflorituri, fara artificii stilistice sau incercari de a face opera mai atragatoare pentru cititori. Intr-un fel, scriitura pare aproape impersonala, de parca autorul ar fi optat pentru aceasta lipsa a emotiilor pentru a-si pastra sanatatea mintala dupa toate ororile la care a fost martor. Totul este prezentat clinic, obiectiv, descrierile sunt utilizate la minim si au ca scop doar expunerea cat mai exacta a cadrului si a intamplarilor care au avut loc. Insa cartea nu este nici o clipa plictisitoare sau seaca. Se citeste cu rapiditate, iar singurele lucruri care ar putea determina unii cititori sa isi incetineasca lectura sunt magnitudinea evenimentelor sau emotiile care se ivesc odata ce incepi sa descoperi cruzimea cu care au fost tratate milioanele de victime.

Nu o sa va spun mai multe despre tratamentele indurate de prizonieri, pentru ca un volum enorm de informatii se gaseste la o simpla cautare pe Google a termenului „Auschwitz”, iar ceea ce prezinta romanul sunt exact acele date, in detaliu. Lagarul a fost pur si simplu un abator, un complex de crematorii si camere de gazare, un loc al masacrelor si terorii, din care singura iesire era prin moarte. Povestile sunt atat de infioratoare incat daca le auzi pentru prima data, ai putea crede ca nu sunt reale. Ca este imposibil ca asa ceva sa se fi intamplat cu adevarat. Ca nu se poate sa se fi permis asa ceva. Dar s-au intamplat, iar povestile, oricat de ingrozitoare, sunt reale. Sper ca la un moment dat, sa fiti curiosi sa le descoperiti.

Insa aspectul care mi-a atras atentia in mod special si la care voiam sa ajung este gandirea persecutorilor. Probabil unul dintre lucrurile care iti vin in minte atunci cand descoperi infernul in care au trait si au murit atatea milioane de oameni este modul in care alte zeci sau sute de mii de persoane s-au transformat in monstrii. Cum este posibil ca atatea trupe, armate sau de securitate, sa devina aparatori si practicanti indarjiti al unor regimuri atat de ingrozitoare? Cum este posibil ca nu doar sa permita, dar sa mai si aplice fervent tratamente atat de inumane? Cum ajungeau atatia oameni sa isi piarda si ultimele urme de omenie?

Desi nu ofera neaparat un raspuns direct acestor intrebari, descrie indeajuns de detaliat sistemul de organizare incat sa ajungi sa iti faci o idee cu privire la aceste aspecte. In primul rand, informatia era inteligent impartita. Fiecare grup, incepand de la autoritati, pana la soldatii care pazeau lagarele si pana la cei care lucrau in interiorul crematoriilor stia cate un fragment de informatie, un amestec de adevar si minciuna. Pe masura ce te apropiai de centrul lagarului, adevarul era din ce in ce mai concentrat. Desigur, nu ar trebui sa ne amagim ca ideea principala nu era cunoscuta, insa foarte multe dintre experimentele care aveau loc erau ascunse fata de cei din exterior si chiar si fata de cei care pazeau intrarile in lagar.

In al doilea rand, presiunea asupra oamenilor – a celor din pozitii relativ favorizate prin comparatia cu victimele – era enorma. In momentul in care un intreg sistem functioneaza intr-un anumit fel, orice urma de revolta este suprimata. Cu atat mai mult cu cat o posibila revolutie nu ar reusi sa destabilizeze aproape deloc sistemul. Cei care lucrau in epicentrul lagarului, adica in crematorii sau in asa zisele spitale, erau si ei selectati dintre prizonieri si condamnati inca din momentul in care au pasit la Auscwitz. Refuzul de a coopera s-ar fi soldat nu neaparat cu pedeapsa sau moartea lor, ci mai ales a celor dragi sau a altor oameni nevinovati din jurul lor. Dar mai mult, micile avantaje de care se bucurau odata asezati pe acele pozitii erau un stimulent suficient pentru multi dintre acei oameni.

In ceea ce ii priveste pe soldati, lucrurile stau diferit. Pentru ca in armata, regulile nu se pun la indoiala. Ordinele nu se refuza, indiferent in ce constau ele. Nici acum, in prezent, insa cu atat mai putin in acei ani in care regimurile totalitare dominau Europa. Cea mai mica urma de insubordonare ducea la excluderea din armata, din viata sociala, la pedepse asupra vinovatului precum si asupra membrilor familiei acestora.

Cu siguranta existau si monstrii adevarati, oameni care gaseau placere in a-i persecuta pe cei mai slabi, in a distruge, a umili, a tortura si a ucide. Insa cred ca cei mai multi dintre cei care erau martori sau participanti la acele fapte oribile isi pastrau mintile intregi bazandu-se pe scuze subrede, amagitoare, pe eschivarea din fata realitatii si aruncarea responsabilitatii pe cei din jur. Stiti experimentele Stanford si Milgram (acesta din urma chiar a fost realizat special pentru a intelege cum oamenii pot participa la anumite tratamente ingrozitoare, precum Holocaustul)? In urma acestora, s-a descoperit ca in momentul in care oamenii primesc un ordin ce pare relativ oficial, sunt in stare de lucruri mult mai grave decat in mod normal, tocmai pentru ca au senzatia ca responsabilitatea nu mai este a lor. Mai mult, asumarea unor roluri, oricat de oribile, devine de fapt mai rapida si mai usoara decat te-ai astepta, mai ales in momentul in acest lucru antreneaza toata lumea ta, toate persoanele din jur si tu ai reprezenta o exceptie doar daca ai refuza.

In functie de informatiile pe care le aveti despre Holocaust, romanul va fi mai mult sau mai putin socant. In orice caz, fie ca ati mai citit astfel de carti, fie ca nu, va recomand cu tarie cartea, mai ales ca valoarea ei este recunoscuta si intarita tocmai prin acceptarea ei ca proba in procesele de la Nürnberg referitoare la crimele din acea perioada.

Bile albe:

Poate ca alti cititori s-ar astepta la un ton mai empatic, la o avalansa de emotii puternice transmise de autor, tinand cont de povestile de groaza care sunt prezentate. Insa din punctul meu de vedere, tocmai stilul acesta rece ales de Dr. Nyiszli Miklos ofera un mare plus. Obiectivitatea cu care sunt narate evenimentele iti permite sa le judeci clar, la rece, sa intelegi cu adevarat gravitatea lucrurilor care s-au intamplat si accentueaza parca si mai mult emotiile pe care le vei experimenta tu, ca cititor.

Bile negre:

Singurul aspect care m-a dezamagit este acela ca autorul evita sa abordeze subiectul experimentelor realizate la Auschwitz pe oameni in viata. Este un fapt binecunoscut ca s-au facut o multime de studii cutremuratoare nu doar pe cadavre, ci si pe nenumarate persoane care inca traiau. Iar rolul pe care il avea Dr. Nyiszli Miklos i-a permis cu siguranta cel putin sa aiba cunostinta de aceste lucruri. Faptul ca aceasta tema nu este deloc atinsa ma face sa presupun ca amintirile erau prea ingrozitoare, indiferent daca Dr. Nyiszli Miklos a fost doar martor al experimentelor sau daca a fost fortat sa participe activ la ele.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Jurnalul albastru – James A. Levine

Printre tonuri cenusii – Ruta Sepetys

Ticalosul seducator (seria Ticalosul seducator, volumul 1) – Christina Lauren

Ticalosul seducator - Christina LaurenDisponibil la: Editura TREI

Colectia: Eroscop

Traducerea: Cristina Jinga

Numar pagini: 288

 

Sinopsis:

Ticalosul seducator descrie cu senzualitate si umor tensiunea erotica dintre un barbat si o femeie a caror rivalitate se transforma intr-o atractie de nestavilit.

Inteligenta, ambitioasa si la un pas de absolvirea unui MBA, stagiara Chloe Mills are o singura problema: seful ei, Bennett Ryan. Exigent, fara scrupule si aparent lipsit de orice consideratie pentru munca subordonatilor, acesta este insa un barbat irezistibil. Un “ticalos seducator”, cum este numit pe ascuns in firma al carei director executiv este. Desi nu a fost niciodata adeptul unei relatii la serviciu, asistenta sa Chloe e atat de fermecatoare, incat Bennett devine din ce in ce mai tentat sa incalce regulile. La ce anume trebuie sa renunte cei doi pentru a se avea unul pe celalalt?

Disponibil initial online cu titlul The Office– ajungand la un numar de peste doua milioane de cititori pe site-urile fanfiction – romanul Ticalosul seducator este primul din seria omonima, fiind in curs de ecranizare.

Christina Lauren este pseudonimul literar al autoarelor Christina Hobbs si Lauren Billings, care au devenit celebre cu seria Beautiful Bastard, incadrata in categoria adult fiction. Christina Lauren a initiat o noua serie, Wild Seasons, odata cu lansarea romanului Sweet Filthy Boy, aparut in luna mai 2014.

Parerea mea:

Citind primul capitol al romanului Ticalosul seducator, eram pregatita sa il cataloghez din start ca pe o alta versiune prea putin diferita a celebrei serii 50 Shades care a dat nastere deja unui adevarat trend. Dar apoi, a inceput capitolul al doilea si am descoperit cu surprindere ca pentru prima data, avem si punctul de vedere al „Fat Frumosului” modern si nu doar al protagonistei. Mai mult, deodata, cartea devenise extrem de amuzanta. Dupa doar cateva randuri, aveam deja un zambet larg intins pe fata. Si la cum se anuntau lucrurile, nici nu urma sa mi se stearga prea curand.

Desi initial poti avea impresia ca este vorba despre tipica atractie fulgeratoare, pe masura ce citesti descoperi de fapt ca in spatele gesturilor aparent nesabuite ale protagonistilor, se afla luni intregi in care acestia au incercat sa isi nege emotiile. Asa ca povestea devine ceva mai plauzibila decat altele de acelasi gen. In plus, autoarele (Christina Lauren este pseudonimul literar al autoarelor Christina Hobbs si Lauren Billings) nu neglijeaza deloc aspectele mai putin romantice ale vietii personajelor. Le intalnim asadar la munca, descoperim detalii legate de cariera acestora, efortul necesar pentru a ajunge in varf, temerile si ambitiile referitoare la drumul lor. Faptul ca intre protagonisti este o relatie directa de subordonare la job nu este doar un prilej pentru scene erotice la birou ci mai degraba un mod de a oferi profunzime portretelor personajelor.

Ceea ce mi-a placut mult este nivelul relativ egal pe care autoarele au pozitionat protagonistii. Nu ma refer neaparat la cariera, unde Bennett este seful lui Chloe, ci la felul in care cei doi sunt construiti. Temperamentul amandurora este exploziv, Chloe nu ezita nici o clipa sa ii dea replica lui Bennett atunci cand acesta intrece masura si in general, Chloe reuseste sa para exact la fel de scorpie pe cat este Bennett de ticalos. Nu mai avem deci genul de relatie in care el, barbatul experimentat o domina pe ea, fata naiva, ci una in care rolurile se schimba in permanenta. In plus, tinand cont de faptul ca evenimentele sunt narate mai des din perspectiva protagonistului decat din cea a eroinei, intalnim cu amuzament nenumerate momente in care Bennett este de-a dreptul ingrozit de atitudinile lui Chloe sau de modul in care se asteapta ca aceasta sa reactioneze la diferitele vesti pe care urmeaza sa i le transmita.

Scenele de sex sunt exact atat de dese pe cat te-ai astepta deschizand o astfel de carte, insa raman in sfera normalului, fara artificii sau exagerari. Atractia dintre cei doi este indeajuns de mare pentru ca pana si cea mai banala atingere sa para mult mai erotica.

Mi-a placut mult ca se insista in mod egal pe aspecte diferite din viata protagonistilor si ca relatia nu devine tocmai centrul existentei lor. Desigur ca atentia se va indrepta in directia aceasta, insa romanul chiar este un exemplu bun in ceea ce priveste echilibrul de care este nevoie pentru ca povestea sa fie foarte credibila. Bineinteles, tot la veridicitate contribuie si faptul ca Bennett nu detine aproape orice loc in care paseste Chloe, asa cum se intampla in alte romane similare: firma la care lucreaza, cladirea in care locuieste, sala de sport, restaurantele in care intra, etc. Da, amandoi au o situatie de invidiat, insa departe de a se ajunge la penibilul intalnit in alte carti. Bennett isi datoreaza averea familiei, insa pozitia si-a castigat-o singur prin propriile eforturi iar Chloe isi asigura situatia materiala prin propria munca iar garderoba uimitoare i se datoreaza celei mai bune prietene, care lucreaza in domeniul modei :) Fara avioane private, fara cumpararea a jumatate de oras si in general, fara exagerari care sa te faca sa ridici o spranceana.

Romanul a fost mult mai placut decat ma asteptam: amuzant, realist, senzual si captivant deopotriva. Multumesc Editurii TREI pentru sansa de a-l citi.

Bile albe:

Intriga veridica si personaje credibile, destul de complex creionate.

Bile negre:

Evident, exista cateva clisee de-a lungul lecturii, precum si cateva gesturi care se repeta pana in pragul ridicolului. Ce am apreciat totusi este ca spre final, autoarele au transformat acele gesturi intr-o gluma simpatica, asa ca nu ramai deloc cu o impresie neplacuta la sfarsit.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Atractia (seria Crossfire, volumul 1) – Sylvia Day

Pe strada Dublin (seria Pe strada Dublin, volumul 1) – Samantha Young