Tag Archive | recenzie carte

Regatul furtunilor (seria Grisha, volumul 2) – Leigh Bardugo

Regatul furtunilor (seria Grisha, volumul 2) – Leigh BardugoDisponibil la: Editura TREI

Colectia: Young Fiction

Traducerea: Laurentiu Dulman

Numar pagini: 432

 

Sinopsis:

Un tinut fabulos: Ravka
O elita magica: Grisha
O eroina cu superputeri: Alina Starkov

„Intunecatul”, conducatorul Grishei, a supravietuit bataliei din Falia Umbrei si reapare cu o putere inzecita si un plan diabolic. Cu ajutorul lui Sturmhond, un corsar faimos, Alina Starkov se intoarce in tara pe care a parasit-o, hotarata sa lupte cu fortele ce ameninta Ravka. Dar pe masura ce puterea ei creste, se vede prinsa tot mai mult in jocul de magie interzisa al Intunecatului, ce o indeparteaza de Mal. Alina trebuie sa aleaga intre tara ei, puterea pe care o are si dragostea pentru Mal — altfel risca sa piarda totul in fata asaltului iminent.

„Bardugo populeaza lumea fantastica pe care o creeaza cu fiinte tridimensionale stranii… Cartea a doua a Trilogiei Grisha va face senzatie.” –  Booklist

„Suspans, actiune, un ritm alert: finalul te va surprinde si te va face sa astepti cu nerabdare continuarea.” – Kirkus Reviews

Parerea mea:

Am ajuns la Regatul furtunilor dupa vreo trei carti care nu prea mi-au placut, asa ca entuziasmul cu care am citit romanul a fost unul extrem. Sunt sigura totusi ca as fi iubit volumul acesta indiferent de perioada in care l-as fi parcurs. Pentru ca a fost prima data cred cand, in timpul lecturii m-am oprit putin special ca sa ma pot minuna in sinea mea de cat de buna este cartea! Iar la un moment dat, cand am fost brusc intrerupta din lectura, eram atat de prinsa de poveste incat mi-a luat cateva secunde sa ma dezmeticesc, sa imi dau seama unde sunt, de ce sunt aici si nu acolo, in Ravka.

Romanul incepe cu incercarile Alinei si ale lui Mal de a-si asigura libertatea. In scurt timp insa, se dovedeste ca eforturile lor nu au fost de ajuns. Capturati de Intunecat si transportati pe nava unui pirat corsar, protagonistii par sa nu mai aiba scapare. Mai mult, dupa infruntarea finala din volumul anterior, se pare ca Intunecatul detine acum puteri inimaginabile si planuri infioratoare.

Dar surprizele sunt abia la inceput si dupa doar cateva capitole, firul narativ incepe sa o ia in directii total neasteptate. Ritmul este alert, totul se intampla cu repeziciune, tensiunea este palpabila. Am mai spus-o si altadata, nu sunt genul de cititor care sa se straduiasca pe masura ce citeste sa lege indiciile si sa faca presupuneri privind evolutia lucrurilor, inainte ca acestea sa fie relevate de catre autor. Asa ca am citit fiecare pagina cu sufletul la gura si am fost surprinsa in permanenta de fiecare rasturnare de situatie, de fiecare secret dezvaluit si de fiecare surpriza pe care ne-o rezerva autoarea. Si cate surprize si lucruri minunate se intampla!

Dupa jumatatea cartii, lucrurile incep sa se mai linisteasca. Am fost oarecum dezorientata de schimbarea aceasta de ritm si de-a lungul unor capitole bune, asteptam cu nerabdare sa se revina odata la actiunea alerta de pana atunci. In nici un caz nu as putea spune ca nu mi-a placut a doua parte a cartii, insa diferenta fata de prima este totusi una destul de mare si cred ca este imposibil sa nu te simti putin frustrat si impacientat.

Ceea ce mi-a placut totusi teribil de mult in aceasta jumatate a cartii este dinamica relatiilor dintre personaje. Intre Alina si Mal apar din nou disensiuni iar ca cititor, te simti aproape rupt in doua intre acestia. Pentru ca intelegi dorintele si dezamagirile fiecaruia si esti la fel de constient ca si ei doi ca indiferent de cat de tare si-ar dori, pur si simplu nu exista o cale care sa ii faca pe amandoi fericiti. Oricare varianta aleasa i-ar provoca frustrari si nefericire unuia dintre ei, asa ca planurile pentru o viata implinita unul alaturi de celalalt sunt fara speranta. Nici prezentul si nici viitorul nu arata deloc bine pentru cei doi.

Am adorat personajele nou introduse, pe Sturmhond, Tolya si Tamar. Te intriga, au personalitati cameleonice, iar asta le ofera parca o aura misterioasa, dar nu te impiedica sa le privesti cu admiratie maxima. In special pe Sturmhond, care poate concura cu usurinta cu Mal si Intunecatul in ceea ce priveste farmecul pe care il emana. De asemenea, mi-a placut teribil sa reintalnesc personajele secundare din primul volum si sa descopar ce s-a intamplat cu ele. Cu atat mai mult cu cat e usor de presupus ca destinele Baghrei si Genyei o vor lua pe o panta descendenta dupa clipele din trecut in care i-au tradat increderea Intunecatului pentru a o ajuta pe Alina. Cat despre Intunecat, desi apare destul de putin in acest volum, in comparatie cu primul, reuseste sa fie la fel de fascinant. De acum, nu mai poarta nicio masca, cititorii ii cunosc personalitatea, insa chiar si asa, este imposibil sa nu te simti aproape hipnotizat de prezenta sa. Mi se pare admirabil faptul ca autoarea a creat un personaj care, cel putin pana acum, pare sa fie antagonistul perfect: de o rautate pura, intelept, calculat, viclean, ambitios si dispus sa distruga absolut orice i-ar sta in cale. Si, mai presus de orice, fara sa aiba vreo poveste lacrimogena din trecut care sa ii explice comportamentul crud sau sa demonstreze mai tarziu ca aparentele insala, ca tot raul facut a fost doar o iluzie si ca de fapt sub falsele straturi de rautate se ascundea un suflet inocent. Sper sincer ca lucrurile sa ramana asa si in viitor si sa nu ne trezim cu vreo metamorfoza penibila a Intunecatului.

Asa cum probabil este de asteptat dupa ce parcurgi o lectura atat de intensa, finalul vine cu cateva rasturnari de situatie incredibile si iti vine sa plangi la gandul ca nu te poti apuca exact in clipa urmatoare de cel de-al treilea volum din serie si ca trebuie sa astepti luni intregi pana sa afli ce se va intampla mai departe.

Multumesc din suflet Editurii TREI pentru o lectura pe care am devorat-o cu sete.

Fara bile albe, fara bile negre de data aceasta. Nu am cum sa spun ca volumul nu o fi avand niciun minus pentru ca sunt convinsa ca unii cititori vor gasi si asa ceva, dar eu l-am citit cu atata bucurie si placere incat nu ma pot gandi la vreun aspect care sa ma fi dezamagit.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Regatul umbrelor (seria Grisha, volumul 1) – Leigh Bardugo

Tronul de clestar (seria Tronul de clestar, volumul 1) – Sarah J. Maas

Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara urmata de marturia lui Cornel Dragoi – Elisabeta Rizea, Cornel Dragoi

Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara urmata de marturia lui Cornel Dragoi - Elisabeta Rizea, Cornel DragoiRelatari culese si editate de Irina Nicolau si Theodor Nitu

Disponibil la: Libris 

Colectia: Biografii, Memorii, Jurnale

Numar pagini: 188

 

Sinopsis:

ELISABETA RIZEA (1912-2003) s-a nascut in comuna Domnesti din judetul Arges. A sprijinit activ grupul de rezistenta anticomunista Arsenescu-Arnautoiu din Muntii Fagarasului. A fost arestata si torturata de autoritatile comuniste in 1952 si 1961, fiind condamnata la 12 ani de inchisoare. Viata ei, povestita de ea insasi in interviul luat de Irina Nicolau, este marturia darzeniei unei eroine a luptei anticomuniste din Romania.

***

„Trei zile daca mai traiesc, dar vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea, spune Elisabeta Rizea. 

S-a limpezit oare lumea? Mai degraba s-a ales. De o parte a ei, regizorii ororii si supraveghetorii ei, astazi morti, disparuti, stiuti, nestiuti, ascunsi, protejati. Apoi cei care au smuls dintii si gingiile cu clestele de cuie: Oprea si Carnu, si Marin, si Zamfirescu, si Vladicut Tanase; si Mecu, si lordache, si Apavaloaie, si Maromet, si Ivanica. Si multi altii care traiesc printre noi dintr-o pensie de patruzeci de ani pusi in slujba torturii. 

De cealalta parte a lumii multi morti (zeci de mii? sute de mii?), cunoscuti si necunoscuti, cam tot ce a avut mai bun locul acesta si care au trebuit exterminati pentru a face sa triumfe legea banditilor; si putinii ramasi in viata, Elisabeta Rizea sau Cornel Dragoi, care au mai putut vorbi si care continua sa astepte cele trei zile in care ar urma sa triumfe legea oamenilor pentru ca lumea sa se poata limpezi…“ – Gabriel Liiceanu, Prefata la o spovedanie

Parerea mea:

Atunci cand cauti carti si marturii despre regimurile totalitare, Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara apare imediat in lista de recomandari pe care le primesti. Cand am primit aceasta carte, credeam ca voi da peste o poveste similara cu cea a Anitei Nandris-Cudla, mai ales tinand seama de faptul ca ambele volume reprezinta memoriile unor taranci condamnate la infern de niste sisteme absurde. Mi-e imposibil sa nu compar cele doua carti, desi in amintirile Elisabetei Rizea am descoperit o poveste total diferita, o lupta de alt gen, dar la fel de impresionanta.

Volumul de fata nareaza inceputurile comunismului romanesc si lupta crancena a unor grupuri de oameni de la sate impotriva acestuia si impotriva influentelor sovietice. In anii ’40, comunismul se intindea cu o energie devastatoare prin toate zonele tarii, din orasele mari si pana in cele mai izolate sate. Pamanturile, casele, animalele si in general, intreaga agoniseala a individului deveneau brusc bunuri ale statului. Oamenii incepeau sa fie supravegheati, libertatea lor ingradita. Limbajul se modifica fortat. Oranduirea sociala era deodata rasturnata cu susul in jos, impotriva firii si a logicii. Elisabeta Rizea si Cornel Dragoi vorbesc despre modul in care toti intelectualii satelor din judetele sudice au format grupari de rebeli, care au dus o lupta indelungata impotriva comunismului. Preoti, invatatori, doctori, studenti, uneori chiar si militari – indiferent de orientarea politica de pana atunci, toti au fost uniti in lupta pentru libertate. Haituiti de catre securitate, gruparile de partizani s-au ascuns in munti, formand cel din urma avanpost al rezistentei impotriva comunismului. Insa pentru a supravietui, au avut nevoie de ajutorul celor ramasi in sate. Iar astfel de oameni simpli au platit cu decenii de batai, persecutii si inchisoare pana si cel mai neinsemnat ajutor oferit partizanilor din munti. Elisabeta Rizea si finul sau, Cornel Dragoi au fost astfel de oameni pe care anii de chin nu i-au impiedicat sa mai riste, sa se mai sacrifice si sa mai creada in libertate, chiar daca aceasta parea din ce in ce mai indepartata.

M-a surprins legatura care se forma intre oameni in vremurile acelea. Cu cata generozitate se intindea o mana de ajutor in ciuda constiintei ca in clipa urmatoare securistii ar putea darama usa, cu cata usurinta se dadeau informatii false, pentru a-i proteja pe cei urmariti, cu cat altruism se indurau bataile, chinurile, sacrificiile. Desigur ca existau informatori si tradatori, pentru ca exact pe asta se intemeia regimul: pe teroare si neincredere, pe o panza de paianjen formata din presiunea ce apasa umerii tuturor, pe constinta faptului ca daca tu nu colaborezi, razbunarea si pedepsele se vor intoarce asupra copiilor nevinovati, a parintilor in varsta, a fratilor si prietenilor cei mai apropiati. Bineinteles ca multi cedau, vanzandu-i pe cei care nu faceau parte din cercul lor de oameni dragi. Prin urmare, este cu atat mai impresionant curajul celor care riscau si cel mai adesea pierdeau totul pentru o cauza. Acelasi aspect se intalneste si in cadrul inchisorilor. Ambii naratori au petrecut ani buni in puscarii, insa nu si-au pierdut umanitatea, la fel cum nu au facut-o multi alti prizonieri. Existau tradatori, dar existau si oameni care iti acordau sprijin neconditionat, uneori chiar fara sa te cunoasca, care indurau pedepse crunte pentru a-ti oferi o clipa de confort sau liniste, pentru a-ti usura suferinta daca vedeau ca aveai un moment de slabiciune.

Spre deosebire de memoriile Anitei Nandris-Cudla, in povestile Elisabetei Rizea si a lui Cornel Dragoi, stilul este parca ceva mai sec, mai rece, mai putin liric. Ambele carti au pastrat exact limbajul din vremurile trecute, de la tara, al celor ce povestesc, fara a corecta forma invechita sau uneori gresita a cuvintelor sau dezacordurile care apar pe alocuri. Farmecul si realismul povestilor sunt cu atat mai accentuate. Cred ca diferenta de perceptie provine din faptul ca graiul moldovenesc al Anitei Nandris-Cudla este mai dulce, mai grav, in timp ce vorba Elisabetei Rizea si a lui Cornel Dragoi este mai apriga, mai alerta. Te atinge putin mai greu din acest motiv, insa exista din loc in loc cate o expresie care iti rupe sufletul, in care se varsa tot amarul strans de-a lungul anilor de chin. In doua-trei cuvinte percepi teama coplesitoare inradacinata adanc in sufletele povestitorilor, ura profunda fata de un sistem distrugator, revolta impotriva atator decenii de nedreptati si crime.

Un alt aspect pe care trebuie sa il mentionez este acela ca in aceasta carte apar nenumarate nume, pentru ca ceea ce citesti nu este povestea unui singur om sau a unei singure familii, ci a unor sate intregi si a tuturor locuitorilor acestora care au fost implicati in lupta impotriva comunismului. Prima jumatate a cartii este reprezentata de istorisirile Elisabetei Rizea, care pot fi ceva mai incalcite exact din cauza faptului ca e dificil sa retii toti oamenii ale caror nume sunt mentionate si sa intelegi rolurile tuturor. Insa in cea de-a doua jumatate a volumului, Cornel Dragoi este cel care isi nareaza amintirile, iar explicatiile sale sunt mai complete, oferindu-ti mai multa intelegere nu doar asupra intamplarilor prin care a trecut el, ci si asupra evenimentelor povestite de Elisabeta Rizea. Cele doua povesti se completeaza perfect, conturandu-se ca un intreg si accentuandu-se una pe cealalta.

Multumesc Libris – librarie online, pentru sansa de a citi aceasta carte. Am descoperit lucruri despre care nu aveam nici cea mai vaga idee, iar imaginea Romaniei din secolul trecut din mintea mea s-a mai intregit cu inca o piesa din ceea ce este un puzzle urias si tulburator. Pe site-ul Libris puteti gasi atat carti online in romana, cat si o colectie vasta de carti in engleza, toate cu transport gratuit.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

Am fost medic la Auschwitz – Dr. Nyiszli Miklos

Infernul lui Gabriel (seria Infernul lui Gabriel, volumul 1) – Sylvain Reynard

Infernul lui Gabriel (seria Infernul lui Gabriel, volumul 1) - Sylvain ReynardDisponibil la: Editura Trei

Colectia: Eroscop

Traducerea: Mihaela Doaga

Numar pagini: 704

 

Sinopsis:

Enigmatic si sexy, profesorul Gabriel Emerson este un foarte respectat specialist in Dante in timpul zilei si un adept al placerilor lipsite de inhibitii, in timpul noptii. Se foloseste de sarmul sau pentru a-si satisface orice capriciu, dar este torturat de un trecut intunecat si macinat de convingerea profunda ca nu mai are nicio speranta de mantuire.

Cand fermecatoarea si inocenta Julia Mitchell se inscrie la cursul sau, atractia pe care o simte fata de ea nu numai ca ii pericliteaza cariera, dar il trimite intr-o calatorie in care trecutul si prezentul se ciocnesc.
O provocatoare explorare a seductiei si a iubirii interzise.

„Julia respira rasuflarea lui, simtind-o fierbinte si umeda. El era aerul ei. Nu se putea opri din sarutat indeajuns de mult pentru a respira cu adevarat si incepu s-o ia cu ameteala. Ceea ce nu facea decat sa intensifice senzatia pe care i-o trezeau buzele lui, asa ca nu incerca sa se impotriveasca. Se abandona senzatiei…”

Infernul lui Gabriel este o poveste plina de pasiune a evadarii omului din iadul personal, in incercarea de a dobandi imposibilul: izbavirea si dragostea.

Parerea mea:

Auzisem de romanul acesta cu multa vreme inainte sa fie publicat si la noi iar recenziile nu doar ca erau pozitive, dar erau extrem de entuziaste. Genul acesta literar nu este chiar favoritul meu, asa ca nu ma asteptam ca volumul sa ma dea pe spate, dar categoric aveam niste asteptari create de impresiile pe care le citisem pana acum.

Din pacate, am parcurs cele peste 700 de pagini teribil de greu, fortandu-ma sa duc lectura pana la capat. Am detestat personajele, scenariul si stilul si m-am agatat de firele secundare ale povestii pentru a o putea parcurge in intregime! Unde mai pui ca referirile la Dante si opera sa m-au scos din sarite, in loc sa ma incante, asa cum speram.

Dar sa o luam pe rand. Povestea este acelasi cliseu obositor reprezentat de relatia dintre protagonista naiva si noul tip de Fat Frumos din literatura contemporana. Bella, Anastasia Julia e timida, pura si buna la suflet pana la cer si inapoi, isi musca intruna buza de jos si e atat de emotionata de… orice, incat nu este in stare sa isi priveasca interlocutorul in ochi. Ah, si autorul zice ca e inteligenta. Cititorii au dreptul de a nu fi de acord. Edward, Grey Gabriel este matur, senzual, misterios, intunecat, sigur pe el, atat de bogat incat in sapte vieti nu ar putea cheltui toti banii pe care ii are si desigur, plin de demoni din tinerete. Si evident, dintre zecile de femei elegante, inteligente si puternice din jurul sau, Gabriel se indragosteste exact de diamantul neslefuit pe nume Julia. Cam astea sunt personajele care trebuie sa se lupte mai intai in cateva sute de pagini pana sa realizeze cat de mult se iubesc si ca numai unul pe altul se pot vindeca de traumele din trecut. Restul detaliilor conteaza prea putin, povestea ramane aceeasi Marie, cu alta palarie. Mai mult, trecutul oarecum comun al protagonistilor mi s-a parut si mai aberant datorita formei pe care a luat-o. Mai exact, nu intamplarile mi s-au parut ridicole, ci perceptia personajelor asupra acestora.

Avand in vedere titlul romanului, precum si descrierea acestuia, era evident ca vor exista aluzii la opera lui Dante. Speram ca acestea sa dea o nota de originalitate lecturii si sa o faca mai placuta si mai interesanta. Pana la urma, au facut-o doar teribil de enervanta. Si lipsita de credibilitate. Julia joaca rolul lui Beatrice, muza, dragostea eterna si ingerul pazitor al lui Dante. Iar Gabriel este imaginea lui Dante care paseste pierdut prin Infern, convins ca nu va fi salvat vreodata, pana cand ajunge sa o regaseasca pe Beatrice a sa. Mi-a placut simbolistica, dar din pacate autorul duce totul la extreme, nelasandu-si deloc cititorii sa gandeasca singuri. Le repeta iar si iar si iar cat de minunata e Beatrice/Julia, cat de bantuit Dante/Gabriel si cat de adanc infernul in care acesta se zbate. Iar. Si iar. Si iar. La fel si cu obsesia lui Gabriel privind ispasirea pacatelor. Cred ca nici intr-o carte religioasa nu dai de atatea ori peste cuvintele „infern”, „pacat” si „inger”.

Stilul a fost un alt aspect obositor. Nu neaparat stilul intregii povesti, ci mai degraba al dialogurilor. Nimeni, dar nimeni nu vorbeste asa cum o fac protagonistii! Si cu atat mai putin un barbat. De nenumarate ori am avut senzatia ca autorul este de fapt o femeie, pentru ca stilul este atat de siropos incat imi venea greu sa cred ca un barbat este cel care a scris povestea astfel (Later edit: Am aflat intre timp ca Sylvain Reynard este un pseudonim si ca identitatea autorului este necunoscuta. Desi se prezinta ca fiind barbat, nu exista pana la urma nici o garantie ca acest lucru este adevarat) Infernul lui Gabriel este exact genul acela de lectura in care personajele vorbesc „ca din carti”. Lipseste total oralitatea dialogului, asa ca si din cauza aceasta se pierd puncte la realismul cartii. Tot aici ar trebui sa mai mentionez si cateva paragrafe sau expresii traduse ciudat, care m-au facut sa caut citatele respective in engleza, pentru a vedea cum sunau in original. Stiu ca adesea, unele cuvinte sunt destul de greu de tradus in romana. Insa a alege varianta „in puii mei” pentru „fuckin” si „o draguta” pentru „a girl” mi se pare de-a dreptul neinspirat. Un alt aspect neplacut a fost umorul parca fortat, senzatia ca autorul se straduieste din rasputeri sa aleaga variantele cele mai amuzante, expresiile care starnesc hazul si trezesc astfel interesul cititorului.

Au existat totusi si cateva puncte care mi-au placut. Relatia dintre Julia si Paul (simbol al lui Virgiliu, din Divina Comedie – subliniat si acesta prea accentuat) este unul dintre acestea. Paul o doreste pe Julia, insa nu insista niciodata, ci ii ofera acesteia libertatea de a alege relatia pe care o doreste, inconjurand-o cu prietenie, sprijin neconditionat si afectiune sincera. Iar atitudinea sa nu se schimba nici in momentul in care Julia ii da de inteles foarte clar lui Paul ca relatia lor nu va trece niciodata de o anumita limita.

De asemenea, majoritatea personajelor secundare sau episodice au fost frumos portretizate si au facut ca romanul sa fie mai placut. Sincer, asteptam cu nerabdare scenele in care atentia se indeparta de cuplul Julia-Gabriel si se indrepta catre alte personaje. Familia lui Gabriel – idealizata putin, insa tot interesanta datorita caracterelor admirabile ale parintilor si fratilor protagonistului. Ann Singer – o surpriza total neasteptata care a condimentat povestea si a facut-o mai putin plictisitoare sau cliseica. Christa – personajul negativ tipic, insa creionat cu destula atentie si asezat adesea in ipostaze neprevazute. Tatal Juliei – aparent un parinte afectuos si simpatic, se dovedeste dupa o vreme a fi un om plin de slabiciuni, care isi joaca rolul de tata cu destul de multa dificultate, luptandu-se constant intre propriile dorinte si datoria morala fata de fiica sa.

Experienta traumatizanta din trecutul lui Gabriel a fost si ea destul de originala. De asemenea, mi s-a parut interesant si modul in care protagonistul a ales sa isi asume responsabilitatea pentru greselile trecutului precum si faptul ca autorul a decis sa lase niste urme destul de adanci asupra tuturor personajelor implicate in acele evenimente. La polul opus, drama Juliei este cea care m-a facut sa imi dau ochii peste cap de fiecare data cand se mentiona inteligenta protagonistei.

Per ansamblu, lectura a fost epuizanta. Mi-au placut firele narative secundare, insa scenariul principal m-a iritat in cea mai mare parte a timpului. La fel, personajele secundare au fost simpatice, insa pe cele principale le-am detestat. Un aspect care are o relevanta foarte mica pentru mine dar pe care ma simt obligata sa il mentionez este cel legat de erotismul cartii. Daca sunteti fani ai romanelor erotice, in care abunda scenele fierbinti, trebuie sa stiti ca in Infernul lui Gabriel nu veti gasi asa ceva. Exista nenumarate capitole in care sarutul este descris in paragrafe intregi, exista o multime de aluzii mai mult sau mai putin directe, insa doar ultimele pagini ale cartii aduc ceva mai multa senzualitate.

Din moment ce intreaga recenzie a fost construita pe modelul „plusuri” si „minusuri”, nu mai este cazul sa le repet si in final. Romanul are un rating foarte mare pe Goodreads, asa ca nu as vrea sa va influentez decizia de a-l citi sau nu. Tind sa cred ca pur si simplu acest gen de carti nu mi se potriveste mie deloc, asa ca daca voi sunteti fani ai genului, ar trebui sa nu va bazati pe impresiile mele, pentru ca nu sunt deloc un critic ideal al acestui tip de povesti.

Multumesc Editurii TREI pentru ca mi-a oferit aceasta carte.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Atractia (seria Crossfire, volumul 1) – Sylvia Day

Pe strada Dublin (seria Pe strada Dublin, volumul 1) – Samantha Young

Tronul de Jad (seria Temeraire, volumul 2) – Naomi Novik

Tronul de Jad (seria Temeraire, volumul 2) - Naomi NovikDisponibil la: Nemira 

Colectia: Nemira Junior

Traducerea: Laura Bocancios

Numar pagini: 464

 

Sinopsis:

Al doilea volum din seria Temeraire

Cand britanicii captureaza o nava franceza care transporta un pretios ou de dragon, capitanul Will Laurence de pe nava Reliant, aflata in serviciul regal, devine peste noapte comandantul unui nobil dragon pe care il va numi Temeraire. In calitatea lor de noi membri ai Fortelor Aeriene Britanice, cei doi, om si dragon, isi dovedesc curand cutezanta in lupta curajoasa impotriva fortelor invadatoare ale lui Napoleon Bonaparte.

China descopera acum ca pretioasa ofranda destinata lui Napoleon a cazut in mainile britanicilor, astfel ca o inversunata delegatie chineza se leaga sa revendice remarcabilul animal. Insa capitanul Laurence refuza sa coopereze. Amenintat cu spanzuratoarea pentru nesupunere, capitanul nu are de ales decat sa-l insoteasca pe Temeraire in Orientul Indepartat – o calatorie lunga, plina de primejdii, de intrigi si amenintarile colosale ale adancurilor. Dar odata ajunsi la curtea imparatului Chinei, ii asteapta descoperiri uluitoare si pericole dintre cele  mai intunecate.

„Tocmai cand credeai ca ai vazut orice varianta posibila de poveste cu dragoni, vine Naomi Novik sa-ti demonstreze ca te-ai inselat. Minunatul ei Temeraire este un dragon pentru multe generatii.“  – Terry Brooks, New York Times 

„O poveste autentica, in care miracolul fanteziei isi spune cu adevarat cuvantul.“ – Entertainment Weekly

Parerea mea:

Cel de-al doilea volum al seriei Temeraire continua aventurile fermecatorului dragon si al lui Laurence, capitanul sau. Desi mi-a placut mult si Tronul de Jad, trebuie sa recunosc faptul ca nu a reusit sa ma incante la fel de mult precum Dragonul Maiestatii Sale, desi imi este greu sa imi dau seama de ce, tinand cont de faptul ca analizand cartea, imi dau seama ca majoritatea aspectelor au fost foarte reusite.

Temerile personajelor de la finalul primului volum al seriei scrise de Naomi Novik se dovedesc a fi intemeiate, astfel ca… CONTINUAREA AICI.

Specimenul (seria Invadatorii, volumul 1) – Andrei Trifanescu

Specimenul (seria Invadatorii, volumul 1) - Andrei TrifanescuDisponibil la: Herg Benet

Colectia: Cartile Arven

Data aparitie: iunie 2014

Numar pagini: 402

 

Sinopsis:

Cartea 1 din seria Invadatorii

Nu avem amintiri. O lume a fost construita special pentru noi. Aici, suntem pioni intr-un joc fatal, pe care trebuie sa-l castigam daca vrem sa ramanem in viata. Impotrivindu-se regulilor coordonatorilor, unul dintre noi a fost ucis cu brutalitate… dar s-a intors. Si nimic n-a mai fost la fel.

Extrasi si adusi in lumea reala, ii intalnim pe cei care au pus la cale totul. Suntem pregatiti insa pentru a privi noua realitate? Pamantul nu mai este nimic altceva decat o planeta stearpa, otravita si invadata.

Esti gata de confruntare? Ne vei fi alaturi in razboiul ce ne va elibera? Specimenele te asteapta! Grabeste-te, inainte ca invadatorii sa se trezeasca!

Prea tarziu… Sunt deja printre noi.

Parerea mea:

Romanul lui Andrei Trifanescu mi-a starnit interesul in primul rand pentru ca eram la curent cu activitatea de blogger a acestuia si, in al doilea rand, pentru ca publicarea unui volum la doar 18 ani mi se pare o reusita demna de admiratie. Ceea ce a pornit de la Alex ca o invitatie pentru cativa bloggeri de a recenza Specimenul s-a transformat intr-unul dintre cele mai interesante si, zic eu, eficiente proiecte de lectura in care am fost implicata. 1 an. 52 de saptamani, 52 de bloguri, 52 de recenzii. Si cum tocmai am ajuns si la saptamana mea, sa trecem la treaba :)

Probabil orice distopie va aparea de acum incolo si va contine un grup de “jucatori” aruncati intr-un mediu artificial va fi comparat automat cu Jocurile Foamei sau Captiv in Labirint (filmul tocmai a aparut in toamna aceasta), asa ca nu este de mirare ca unii cititori vor face o astfel de comparatie si cand vine vorba de Specimenul. Din punctul meu de vedere, orice asemanari se opresc aici: la faptul ca volumul apartine genului distopic si la crearea unui cadru artificial, controlat, in care vor fi aruncati niste oameni si fortati sa lupte pentru supravietuire. Mai departe, povestile se diferentiaza atat de mult, incat mi se pare ciudat sa le mai bagi in aceeasi oala.

Primul lucru care mi-a atras atentia a fost faptul ca naratiunea este la persoana intai si ca avem ocazia de a privi lucrurile din perspectiva mai multor personaje, nu doar a eroului. Protagonistul este Specimenul 39, insa povestea se deschide cu un capitol scris din perspectiva unui personaj secundar iar mai tarziu, vom privi adesea si prin ochii unui alt Specimen.

Prima parte a volumului consta in perioada in care Specimenele se afla pe o insula izolata, incercand sa isi asigure supravietuirea, sa isi recapete amintirile la care nu au acces si sa desluseasca motivele pentru care se afla in acea situatie. O parte din explicatii le afla abia mai tarziu, cand sunt extrasi de pe insula, insa vestile pe care le aud nu sunt deloc imbucuratoare si nici complete. Iar provocarile, departe de a se fi sfarsit, se anunta a fi chiar mai dese si mai terifiante. Pe deasupra, lucrurile nu merg deloc asa cum ar trebui, iar Specimenul 39 se trezeste pasind intr-un infern fara iesire.

Un lucru asupra caruia as vrea sa ma opresc este legat de amintirile personajelor. Am observat ca unii cititori sunt nemultumiti de ideea ca Specimenele nu au amintiri, insa in acelasi timp, nu au nicio dificultate in a sti ce este fiecare obiect pe care il vad, cum functioneaza anumite lucruri si ce actiuni trebuie sa intreprinda in diferite momente. Din punctul meu de vedere, nu exista insa nicio contradictie. Evident, Specimenele nu au cum sa aiba amintiri proprii, deoarece au fost create special pentru acest proiect. Pe de alta parte insa, era imposibil ca mintile lor sa fie goale, mai ales tinand seama de scopul aparitiei lor. Asa ca logic ar fi ca o gama larga de cunostinte sa le fi fost „implantate” de catre coordonatorii proiectului. Altfel, am putea la fel de bine sa ne intrebam de ce stiu sa vorbeasca, sa mearga si in general, de ce creierele lor nu sunt in acelasi stadiu ca cel al unui bebelus. Din punctul meu de vedere, se subintelege ca ei au primit toate cunostintele necesare. Era imposibil ca Specimenele sa fie trimise pe insula fara cunostinte sau doar cu cele de baza, cand se presupune ca ele sunt persoanele ce vor salva lumea. Singurele pe care nu le stiu sunt legate de propria identitate, pentru ca.. nu prea au una. Nu au un trecut propriu, o viata care sa le fi lasat amintiri, etc. E ca si cum ar fi niste robotei care au fost programati sa stie tot ce trebuie pentru a indeplini un rol.

Desi cadrele se modifica in permanenta, de la insula plina de primejdii, la laboratoarele ciudate, la realitatea descurajanta sau la tinuturile inghetate, gradul de suspans nu scade nicio clipa. Evident, suntem inconjurati de emotii foarte diferite in fiecare dintre aceste scene, insa evolutia lucrurilor este atat de imprevizibila incat interesul ti se pastreaza mereu la cote ridicate. De fapt, exact abilitatea autorului de a te surprinde continuu, de a nu te lasa sa ghicesti niciodata evolutia povestii este probabil cel mai mare atu al cartii. In momentul in care incepi sa citesti, ai adesea senzatia ca esti pe un taram cunoscut si ca deja iti poti imagina ce se va intampla mai departe. Insa exact cand esti mai convins de acest lucru, firul narativ face o rotire la 180 de grade, spulberandu-ti toate presupunerile si transportandu-te in necunoscut.

Nemultumirile mele se leaga de doua aspecte. Primul este acela al dragostei la prima vedere. In primul caz as fi trecut destul de usor peste acest lucru, tinand cont de conditiile in care se afla personajele. Poate ca este chiar de inteles ca sprijinul si sperantele pe care le gasesc fiecare dintre protagonisti in celalalt duc la infiriparea atat de rapida a relatiei lor. Ambii sunt singuri, speriati, fara amintiri, expusi constant pericolelor, asa ca devine dificil sa ii judeci pentru ca se aruna practic unul in bratele celuilalt. Insa in momentul in care acest lucru se intampla a doua oara, deja acest aspect devine extrem de neplacut. Cu atat mai mult cu cat situatia este una dramatica iar din cauza aceasta procesul de indragostire rapida nu e doar enervant ci de-a dreptul revoltator si iti schimba total parerea despre protagonist.

Cel de-al doilea minus al cartii se leaga de data aceasta de munca de editare care a fost facuta asupra volumului. Si nu ma refer neaparat la greselile de tipar sau exprimare. Din recenziile pe care le-am citit pana acum, am observat ca majoritatea cititorilor au remarcat o multime de astfel de greseli. Personal, nu am sesizat prea multe, insa pun acest lucru mai degraba pe seama faptului ca de obicei, daca o poveste ma captiveaza, nu mai observ aproape nicio greseala in text. Cand spun editare asadar, ma refer la modificarile care ar fi trebuit aduse textului. In cea de-a doua parte a cartii, au existat nenumarate aspecte care nu pareau logice sau care nu se legau intre ele. Pornind de la reactiile nenaturale ale personajelor in multe momente cheie si pana la explicatiile subrede ale modului in care lumea a ajuns in situatia in care se afla. Pana la un moment dat, tot speram ca lucrurile acestea vor fi clarificate in urmatoarele capitole, insa apropiindu-ma tot mai mult de final, am inteles ca nu este cazul. Imi imaginez ca in mintea celui care creeaza o poveste, aceasta este extrem de clara. Iar in momentul in care o pune pe hartie, in procesul de selectie a lucrurilor care trebuie spuse, in organizarea detaliilor si in aranjarea evenimentelor, este inevitabil sa nu apara anumite pasaje care autorului ii vor suna perfect (pentru ca, bineinteles, el stie exact ce vrea sa exprime) dar care la cititor vor ajunge intr-un mod diferit, mai putin clar. Iar aici ar trebui in mod normal sa intervina mana editorilor. Sa inlesneasca parcurgerea acelor capitole, sa sesizeze neclaritatile, sa propuna usoare modificari, sa priveasca povestea prin ochii unui cititor. Ei bine, exact aici mi s-a parut ca s-a dat gres. Exista prea multe astfel de pagini in care ai senzatia ca iti scapa ceva, ca ai sarit peste cateva randuri, ca ceva nu se leaga, etc.

In ciuda acestor puncte mai slabe, seria are un potential enorm, iar faptul ca primul volum reuseste sa iti mentina curiozitatea pe tot parcursul lecturii este un indiciu clar ca povestea merita citita. Si daca nu v-am convins inca sa ii dati o sansa, trebuie sa stiti ca finalul aduce inca o rasturnare de situatie, de data aceasta mai importanta probabil decat toate celelalte din intregul volum. Lucrurile par acum mai neclare ca niciodata, iar tot ceea ce aveai impresia ca ai aflat se dovedeste a fi acum pus sub semnul intrebarii. Si din nou, in acelasi stil in care ne-a obisnuit deja autorul, te trezesti ca habar nu ai in ce mod ar putea evolua povestea dupa o astfel de surpriza.

Bile albe:

Scenariul interesant si abilitatea scriitorului de a te surprinde constant si de a mentine tensiunea la cel mai inalt nivel.

Bile negre:

(2x)Love at first sight si editarea slaba despre care am vorbit mai sus.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Disparuti (seria Disparuti, volumul 1) – Michael Grant

Silozul – Hugh Howey