Publicat în Rodica Ojog Brasoveanu

Buna seara Melania (seria Melania Lupu, volumul 2) – Rodica Ojog Brasoveanu

Buna seara, Melania (seria Melania Lupu, volumul 2 - Rodica Ojog BrasoveanuBuna seara Melania (seria Melania Lupu, volumul 2) – Rodica Ojog Brasoveanu

Disponibil la: Nemira

Colectia: Suspans

Numar pagini: 224

Sinopsis:

Maestra in arta suspansului, Rodica Ojog-Brasoveanu se arata o fina cunoscatoare a mastilor dincolo de care se ascund intotdeauna oamenii si in literatura, si in viata. Aceasta carte o dovedeste din plin.

Despre „Ciclul Melaniei”: Melania este cheia intregii serii, prin unicitatea ei. Este un hot fara sa fure, o escroaca fara sa insele …este acel personaj care, desi incalca repetat legea, o face cu atata candoare si inteligenta incat farmeca cititorul.

In „Buna seara, Melania!” autoarea inlatura pas cu pas mastile fiecarui personaj. Si, ca in orice roman politist care se respecta, nimeni nu e ce pare a fi.

Povestea si calitatea scriiturii garanteaza placerea lecturii, in tihna de acasa ori in vacarmul orasului.

Parerea mea:

Cand am terminat Cianura pentru un suras, nu stiam cum sa ma apuc mai repede de urmatorul roman al seriei Melania Lupu. Si nu pentru ca primul volum s-ar fi terminat cu vreun cliffhanger, asa cum se intampla in seriile contemporane, ci pur si simplu pentru ca simteam nevoia sa ma cufund din nou in lumea creata de Rodica Ojog Brasoveanu si sa ma reintalnesc cu perechea fermecatoare de rivali, Melania si maiorul Cristescu.

In timp ce notam Buna seara, Melania pe Goodreads, am apucat sa citesc mai mult pe diagonala cateva review-uri in care cititorii spuneau ca acest volum li s-a parut mai putin antrenant decat primul. Am fost surprinsa, intrucat eu una l-am devorat cu o sete chiar mai profunda decat pe primul. Poate si pentru ca de data aceasta am constatat, cu uimire, ca Melania nu mai apare ca un personaj prins in jocul altcuiva, ci ea este de data aceasta maestrul care trage toate sforile. Si cu cata pricepere o face!

Atrasa in mod irezistibil de unul dintre tablourile pe care a fost cat pe ce sa puna mana in volumul anterior, protagonista organizeaza un complot magnific pentru a-l castiga cu adevarat de data aceasta. In acelasi timp in care joaca rolul papusarului, Melania este totodata si una dintre „marionetele” din joc. Mai exact, se pune in postura uneia dintre victimele nevinovate, astfel incat Cristescu si toti cei implicati o vor vedea ca pe un simplu martor in tot acest joc. Evident, spre deosebire de celelalte personaje implicate, maiorul are convingerea ca tot planul a fost pus la punct de ea. La fel ca si in prima carte, Cristescu incepe sa asambleze pas cu pas fiecare indiciu, avand convingerea ca ea sta in spatele actiunilor.

Inteligent construit, romanul reuseste sa te tina cu sufletul la gura, in ciuda faptului ca de data aceasta stii clar cine este initiatorul jocului. Nu mai ai deci de descifrat niciun mister, dar asta nu te impiedica sa ramai cu rasuflarea taiata la fiecare cateva pagini si sa te uimeasca modul in care autoarea isi desfasoara intrigile.

Ma asteptam intrucatva sa am ocazia de data aceasta sa patrund mai mult in trecutul personajelor centrale, sa descopar felul in care personalitatea Melaniei s-a dezvoltat astfel sau sa aflu mai multe detalii din viata maiorului. Si in ciuda faptului ca sunt narate anumite intamplari din trecutul protagonistilor, autoarea tot nu ne spune de fapt prea multe iar cei doi rivali raman in continuare partial un mister.

Am parcurs cu placere fiecare pagina si am fost fascinata de personajele secundare, de modul in care autoarea reuseste sa le construiasca portrete atat de reale, chiar daca descrierile propriu-zise ale istoriilor personale ale fiecareia dintre ele nu sunt extrem de lungi. Insa dupa doar cateva pagini, le cunosti povestile, temerile, sperantele si visele neimplinite.

De data aceasta, romanul se incheie intr-un mod total surprinzator si e nevoie de un adevarat efort de vointa sa nu incepi imediat urmatoarea carte pentru a afla ce se intampla in continuare.

SPOILER ALERT: Refuz inca sa accept faptul ca planul Melaniei a avut o fisura, ca exista posibilitatea ca maiorul sa fi reusit sa o prinda in cursa. Mai ales ca insusi Cristescu pare sa nu se bucure de victorie, ci sa isi indeplineasca misiunea doar din inertie, din respect pentru functia careia i-a dedicat intreaga viata.

Din nou, fara „bile albe” si „bile negre”, din simplul fapt ca am indragit fiecare rand al cartii. Asa ca in incheiere, va spun doar ca odata ce veti descoperi personajele Rodicai Ojog Brasoveanu si intrigile impecabile, cu siguranta nu veti mai dori sa iesiti din lumile pe care aceasta le creaza.

Reclame
Publicat în Rodica Ojog Brasoveanu

Cianura pentru un suras (seria Melania Lupu, volumul 1) – Rodica Ojog Brasoveanu

Cianura pentru un suras (seria Melania Lupu, volumul 1) - Rodica Ojog BrasoveanuCianura pentru un suras (seria Melania Lupu, volumul 1) – Rodica Ojog Brasoveanu

Disponibil la: Nemira

Colectia: Suspans

Numar pagini: 240

Sinopsis:

Agatha Christie o avea pe Miss Marple. Georges Simenon l-a inventat pe Maigret. Rodica Ojog-Braşoveanu a născocit-o pe Melania Lupu, o doamna vaduva, micuta si delicata ca un portelan de Sevres.

Cine este in realitate Melania? Cosmarul maiorului Cristescu pe care un destin sarcastic il va sili, vreme de 10 ani, sa-i tina piept in confruntari din cele mai bizare. Sub palaria de vetust a Melaniei, cu gratii si sfiiciuni de fetita, se ascund o minte si apetituri de gangster.

Cianura pentru un suras marcheaza prima lor intalnire. Miza conflictului o constituie doua panze ametitor semnate – Rembrandt si Goya. Sase personaje se angajeaza intr-o cursa frenetica, nemiloasa, sinistra. Oamenii mor unul dupa altul, cadavrele lor dispar. Dispar si tablourile. O mana diabolica manevreaza din umbra. Cine?

Parerea mea:

Oricand imi amintesc numele autoarei Rodica Ojog Brasoveanu, sunt convinsa ca imi stralucesc ochii, mi se intinde un zambet larg pe fata si ma simt cuprinsa de un entuziasm fantastic. Am adorat (si serios ca pana si cuvantul acesta mi se pare prea mic) teribil volumele pe care le-am parcurs pana acum scrise de aceasta autoare si de multa vreme imi doream sa revin in lumile create de ea.

Iar de data aceasta, stilul magnific al Rodicai Ojog Brasoveanu nu doar ca m-a incantat ca intotdeauna, ci m-a tinut la suprafata intr-o perioada mai neagra decat orice am trait pana acum. Mi-e imposibil sa imi imaginez o alegere mai buna decat seria Melania Lupu.

Tot timpul am spus ca personajele create de aceasta autoare sunt fascinante si mai vii parca decat multe persoane din viata reala. De data aceasta am dat peste un personaj atat de colorat, genial si interesant incat si acum, dupa doua volume devorate rapid, tot nu ma mai satur sa ma minunez. Poate ca nu la fel de realist construita ca majoritatea personajelor autoarei, Melania Lupu a devenit cred primul personaj feminin de care m-am indragostit de-a dreptul. Si spun ca este mai putin realist portretul sau tocmai pentru ca e prea… perfect. Daca in mod normal personajele autoarei ma fac sa am senzatia ca sunt copii fidele ale unor oameni reali, pe care  in mod sigur i-a cunoscut candva, de data aceasta, de-a lungul intregului volum mi-a fost foarte clar ca o astfel de persoana, atat de minunata si excentrica pur si simplu nu poate exista in realitate. Dar asta nu a micsorat deloc farmecul lecturii, ba dimpotriva.

Auzisem de multa vreme despre Melania Lupu si, intarita de citatul de pe coperta ” Agatha Christie o avea pe Miss Marple. Georges Simenon l-a inventat pe Maigret. Rodica Ojog-Braşoveanu a născocit-o pe Melania Lupu…”, ideea ca Melania este un fel de detectiv genial mi s-a fixat tot mai adanc in minte. In varsta de 62 de ani, excentrica, unica, eleganta prin gesturi si prezenta chiar mai mult decat prin tinuta, se potrivea destul de bine pe ideea unui detectiv neoficial si neobisnuit. Mare mi-a fost surpriza sa descopar cat de mult ma inselam. Tocmai de aceea am si postat mai sus sinopsisul unei editii vechi a romanului, pentru ca odata cu reeditarile mai noi s-a pierdut aceasta descriere care mie mi se pare mai buna si mai clara decat cele prezente. Prin urmare, am aflat abia citind cartea ca, de fapt, Melania e capul rautatilor si deci, infractorul caruia maiorul Cristescu nu reuseste sa ii dovedeasca vinovatia. Avem parte asadar de un joc de-a soarecele si pisica, in care ambii adversari stiu ca celalalt stie adevarul, insa in lipsa unor probe, amandoi se prefac in continuare, iar jocul continua.

In apararea Melaniei, trebuie spus ca intriga este declansata de la un eveniment absolut intamplator, iar protagonista devine mai degraba complice si nu principalul vinovat. Ca lucrurile se asaza ulterior in modul in care o fac doar datorita faptului ca Melania este creierul care manevreaza exemplar totul, este partea a doua. Important este ca protagonista nu e o raufacatoare cu premeditare, ci devine astfel fara voie, din intamplare, improvizand totul pe parcurs.

Desi am banuit la un moment dat adevaratul faptas, trebuie sa recunosc faptul ca nu am avut idee in ce mod a reusit sa le vina de hac victimelor sale, asa ca finalul a venit ca o surpriza pentru mine. Cred insa ca si daca nu ar fi facut-o, nu as fi fost dezamagita in vreun fel deoarece povestea este oricum extrem de buna. Te surprinde constant, vine cu noi si noi intorsaturi de situatie total neasteptate iar personajele sunt un deliciu. E fascinant sa privesti modul in care interactioneaza intre ele. La fel cum fascinanta este ocazia de a-l observa pe maiorul Cristescu incercand sa dezlege misterul atat de bine innodat, pasind usor tot mai adang in miezul acestui secret comun.

Probabil ca cititorii care au parcurs deja vreo carte de-a Rodicai Ojog Brasoveanu nu mai au nevoie de niciun indemn pentru a se refugia din nou in volumele sale. Iar celor care inca nu ii cunosc opera, sincer, nu am idee cum as putea sa le transmit cu cata caldura va recomand sa incercati cartile acestei scriitoare. Iar daca recenzia nu spune destul de car cat de mult am adorat romanul, o dovada in plus poate fi si faptul ca incheierea va ramane fara obisnuitele „bile albe” si „bile negre”. Pentru ca nu exista niciun aspect al cartii care sa nu imi fi placut si pentru ca la plusuri ar trebui sa ma apuc sa insir absolut toata povestea.

Publicat în Robert Galbraith

Viermele de matase (seria Cormoran Strike, volumul 2) – Robert Galbraith

Viermele de matase - Robert GalbraithDisponibil la: Editura TREI 

Colectia: Fiction Connection

Traducerea: Ciprian Siulea

Numar pagini: 640

*

Sinopsis:

Cand scriitorul Owen Quine dispare, sotia lui apeleaza la detectivul particular Cormoran Strike. La inceput, femeia crede ca sotul ei a plecat pentru ca a vrut pur si simplu sa fie singur cateva zile – asa cum a mai facut inainte – si ii cere lui Strike sa-l gaseasca si sa-l aduca acasa.

Dar, pe masura ce ancheta lui Strike inainteaza, devine limpede ca disparitia lui Quine implica mai multe decat si-ar fi imaginat sotia lui. Scriitorul tocmai a finalizat un manuscris in care face cate un portret necrutator aproape fiecarei persoane pe care o cunoaste. Daca romanul ar fi publicat, ar distruge vieti – asadar, sunt multi care ar vrea sa-l reduca la tacere pe Quine.

Iar cand scriitorul este gasit ucis cu brutalitate in imprejurari stranii, pentru Strike devine o cursa contracronometru sa inteleaga ce l-a impins pe ucigasul nemilos sa comita acea crima atroce…

Oferind o poveste ce se citeste pe nerasuflate, cu rasturnari de situatie la tot pasul, Viermele de matase este al doilea roman din mult apreciata serie care ii are drept protagonisti pe detectivul Cormoran Strike si pe tanara si curajoasa lui asistenta, Robin Ellacott.

Robert Galbraith este pseudonimul lui J.K. Rowling.

Parerea mea:

Mi-a placut mult primul volum al seriei Cormoran Strike insa fara sa ma fascineze neaparat asa cum reusesc unele carti sa o faca. Am admirat mai degraba modul in care autoarea si-a construit personajele, pe care le-am iubit cu adevarat, relatiile dintre ele, cadrul si suspansul, mi-am dorit sa citesc si urmatoarele romane din serie, insa nu m-am simtit dependenta de poveste, nu mi-am dorit ca in secunda urmatoare sa pun deja mana pe o continuare. Prin urmare, nu m-am asteptat atunci cand am inceput Viermele de matase sa stau treaza pana dimineata pentru a o termina, asa cum s-a intamplat.

Poate ca acest lucru se datoreaza faptului ca de data aceasta, misterul pe care detectivul Cormoran Strike il are de descifrat are loc in lumea editoriala, lume pe care, cu siguranta, oricare cititor inrait o va gasi fascinanta. Sau poate ca, pur si simplu mi-a fost mai dor decat credeam de cele doua personaje indragite, Cormoran si Robin.

Autoarea nu se dezminte nici de aceasta data si construieste personaje – principale si secundare – la fel de fascinante si credibile ca si in primul volum. Pline de realism, incarcate de defecte, conduse de pasiuni arzatoare, ascunzand secrete vechi, personajele din Viermele de matase te impresioneaza tocmai prin asemanarea fascinanta cu oamenii pe care ii intalnesti zi de zi. Iar cei doi protagonisti ajung parca sa iti fie si mai dragi, cu atat mai mult cu cat in acest volum patrunzi tot mai adanc in viata personala a acestora, le cunosti mai indeaproape motivatiile, dezamagirile si visele.

Suspansul se creeaza treptat, autoarea avand grija sa intercaleze fire secundare care iti distrag atentia de la cel principal dar care, in acelasi timp, ofera o imagine mai completa a vietii personajelor, a modului in care decurge fiecare zi pentru acestia, a felului in care incearca sa faca fata tuturor incercarilor si sa jongleze cu dificultatile care le apar in drum. Desi numarul de personaje este destul de mare, nu ai nicio problema in a le retine inca de la inceput pe fiecare si in a le intelege tot mai bine caracterele pe masura ce dai paginile.

Surprizele se tin lant si cu fiecare nou capitol, noi si noi scenarii se nasc si se desfac in mintea ta. Iar ceea ce parea a fi o strategie stupida de auto-promovare al unui artist nebun se transforma intr-un joc macabru, al carui papusar se dovedeste a fi unul de-a dreptul diabolic.

Imi place mult faptul ca, desi Cormoran si Robin sunt amandoi inteligenti si abili, nu ai nicio secunda senzatia ca sunt construiti pe modelul acela al detectivului genial care rezolva totul pornind de la un indiciu aproape invizibil. Dimpotriva, le esti martor la nenumarate incercari esuate, le simti frustrarea atunci cand anumite urme duc intr-o fundatura, le vezi fiecare esec si observi cum anumite dezamagiri par a-i bloca si a-i descuraja mai degraba de a-i motiva sa mearga tot inainte. Un alt aspect interesant este faptul ca orgoliul nu ii opreste din a cere ajutor celor din jur atunci cand usile li se inchid in fata si tocmai acest sprijin din exterior este unul dintre cei mai importanti factori ce duc la rezolvarea cazului.

Daca sunteti asadar in cautarea unui roman politist inteligent construit, cu personaje credibile, cu lupte interioare fascinante si cu un fir narativ incalcit si provocator, Viermele de matase este exact ceea ce va trebuie.

Multumesc mult Editurii Trei pentru ca mi-a oferit sansa de a parcurge acest volum captivant.

Bile albe:

– Modul in are autoarea intercaleaza elemente din viata personala a protagonistilor cu cele din viata lor profesioanala, oferindu-ti o poveste complexa, pe care cu greu o poti lasa din mana.

Bile negre:

– Desi impecabil realizat, secretul pe care il aflam la final mi s-a parut totusi destul de des intalnit in povestile mystery care se desfasoara in lumea editoriala si in ciuda faptului ca romanul nu m-a dezamagit nicio clipa, am ramas totusi cu senzatia ca as fi asteptat poate ca identitatea criminalului sa fie una diferita.

Publicat în Kurt Vonnegut

Abatorul cinci – Kurt Vonnegut

Abatorul cinci - Kurt VonnegutDisponibil la: Diverta 

Colectia: Carti Cult

Traducerea: Rodica Mihaila

Numar pagini: 200

*

Sinopsis:

Vonnegut scrie cu ironie si umor, de cele mai multe ori negru, o cronica atipica a unuia dintre cele mai ingrozitoare momente din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial: bombardarea Dresdei de catre britanici si americani, in urma careia au murit o suta treizeci si cinci de mii de oameni, aproape de doua ori mai mult ca numarul celor ucisi de bomba atomica de la Hiroshima.

Romanul lui Vonnegut, devenit un clasic american, imbina realismul cu SF-ul si atrage cititorul intr-o lume incredibila, in care se amesteca bombardamente, calatorii in timp, prizonieri de razboi, extraterestri de pe planeta inventata Tralfamadore, peste toate plutind mirosul aducator de moarte al iperitei.

Parerea mea:

De multa vreme aveam in wish-list romanul lui Kurt Vonnegut si trebuie sa recunosc ca primul lucru care mi-a atras atentia a fost chiar titlul acestuia. Sigur, Abatorul cinci apare probabil in toate listele cu X carti de citit obligatoriu intr-o viata, insa este evident faptul ca este destul de greu sa reusesti sa le parcurgi pe toate acele X carti. Si atunci, dintre ele se remarca doar cateva pe care iti doresti cu adevarat sa le citesti. La accentuarea dorintei mele a contribuit si faptul ca este o carte despre razboi, mai ales ca in ultimul an am dezvoltat o adevarata obsesie pentru perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Partea interesanta este ca a trecut deja o saptamana de cand am terminat cartea si inca nu am o idee clara despre cum mi s-a parut. Este… este fara indoiala o carte despre razboi atipica. Nu stiam la ce sa ma astept atunci cand am inceput-o, nu citisem nicio recenzie si nici nu discutasem cu nimeni despre ea in amanunt. Intr-un fel, ai senzatia ca razboiul este mai degraba atmosfera si nu subiectul insusi al cartii. Desi obiectiv vorbind, fiecare cuvant din roman este despre experienta razboiului. Intamplarile sunt adesea narate cu un umor absurd, ceea ce poate parea ciudat, insa in acelasi timp, daca stai sa analizezi putin lucrurile, realizezi ca este un mod perfect de a scrie despre aceasta tema. Asa cum mentioneaza si autorul la inceput: „nu este nimic inteligent de spus despre un masacru.” Si intr-adevar, cum altfel este razboiul – orice razboi, daca nu absurd? Si ce alternative are cineva care a supravietuit unor experiente atat de terifiante? Fie sa se scufunde in amintiri infioratoare si sa isi petreaca restul vietii in depresie, fie accepand absurdul a ceea ce a trait si incercand sa dea uitarii intensitatea, sa minimizeze ceea ce a vazut, sa se concentreze pe orice altceva. Pentru ca de uitat cu adevarat si in totalitate, nu ai cum sa uiti. Poti doar sa te prefaci, sa incerci, sa iti indrepti atentia spre orice alte aspecte ale vietii, sa faci tot posibilul sa nu innebunesti rememorand totul.

Kurt Vonnegut isi poarta protagonistul prin salturi temporale, prin amintiri reale si altele imaginare, dintr-o lume inexistenta. Pe Billy Pilgrim il urmaresti in prezent, apoi il urmezi in trecut, dupa care pasesti cu el pe planeta inventata Tralfamadore, populata de fiinte extraterestre care fac experiente pe oameni. Apoi din nou in trecut, din nou in prezent si tot asa. Un haos temporal din care totusi impletesti singur firul logic si din care se desluseste tot mai clar si mai hiperbolizat imaginea bombelor aruncate asupra unui oras german, Dresda.

In mod ciudat, evenimentul acesta central este totusi narat propriu-zis in doar cateva pagini, lasandu-ti senzatia ca e doar o parte minora a povestii, desi intreaga carte este practic un tribut adus acestui episod. Si exact acest lucru il constituie probabil cel mai important aspect al romanului. Faptul ca detaliile spun cu adevarat povestea. Nu casatoria protagonistului, nu calatoriile sale pe planeta extraterestra (desi conversatiile cu locuitorii de pe Tralfamadore aduc cea mai mare aglomerare de idei cu tenta filosofica, de concepte care definesc logica sau dimpotriva, ridicolul mentalitatilor omenirii), nu succesul in afaceri, nu certurile cu fiica lui sau cu colegul de salon din spital. Ci imaginea orasului gol, lipsit de viata, cu mii de cadavre ascunse sub ruine, crematoriul care a devenit Dresda, drumurile chinuitoare, prizonierii de razboi care pasesc ca niste zombii, a celor care incearca sa aduca o nota de normalitate in traiul absurd din prizonierat, a putinilor supravietuitori care nu au cum sa faca fata dezastrului si sunt nevoiti sa incendieze cladirile incarcate de trupuri fara viata, a soldatului ucis chiar inaintea eliberarii, pedepsit pentru un motiv absolut ridicol in contextul respectiv.

Asa merg lucrurile” devine motto-ul cartii, ironic dar atat de real si pregnant, repetat iar si iar si iar, obsedant, pana cand devine insuportabil. Si totodata, singurul mod in care poti accepta ceva atat de cumplit, in care poti trai cu ideea ca oamenii pot face astfel de lucruri altor oameni. Sau cu amintirea acelor imagini, daca ai fost acolo sa le traiesti.

Romanul nu este unul tipic nici cand vine vorba de stil. Primul capitol al cartii iti lasa impresia ca este de fapt un „cuvant inainte” al autorului, iar mai tarziu, apar insertii neasteptate in care acesta iti spune ca el era de fapt un personaj episodic, caruia altfel nu i-ai fi acordat probabil nicio importanta, cu atat mai mult ca nici scenele in care isi face aparitia nu sunt memorabile: „Acela eram eu. Eu eram acela. Acela era autorul acestei carti.

De personaje nu te atasezi, insa tot detaliile fac diferenta si atunci cand vine vorba despre acestea. Un gest, un cuvand, o cadere, o izbucnire – toate aceste clipe transforma niste scene episodice in niste imagini care iti injunghie mintea, care iti lasa urme adanci, care te fac sa revii din nou si din nou cu gandul la ele chiar si atunci cand deja ai mai parcurs nenumarate pagini.

Dupa ce am citit cartea, mergand pe pagina de Goodreads a acesteia, am zarit cateva comentarii ale unor cititori care spuneau ca romanul nu este de fapt despre razboi. Am avut senzatia ca acei cititori nu au citit aceeasi carte ca si mine. Pentru ca, asa cum spuneam mai sus, fiecare cuvant devine un instrument de a creiona razboiul. Absurd, cu un umor amar, ironic, neobisnuit, satiric, aproape neserios, da, Abatorul cinci este oricum altfel decat un roman obisnuit care vorbeste despre acest subiect. Insa nimic nu este mai clar decat faptul ca este o carte despre razboi. Cititi-o. Nu stiu daca poate ajunge cartea preferata a cuiva. Tocmai datorita stilului atipic, mai ales daca este prima carte citita a acestui autor sau daca inainte nu ati mai incercat stilul absurd, satiric. Dar este o lectura care iti ramane in minte, o experienta unica si interesanta.

Iar daca ati parcurs deja romanul, va astept aici cu impresii. Mi-ar placea sa descopar parerile voastre, mai ales ca, asa cum am mentionat si la inceput, nici acum nu mi-am clarificat in totalitate sentimentele fata de aceasta carte.

Multumesc Diverta pentru ca mi-a oferit sansa de a parcurge in sfarsit Abatorul cinci.

Bile albe:

Modul fascinant in care autorul ofera povestea prin detalii, alegand sa trateze alte aspecte cu mai multa dedicare, lasandu-te sa iti „asamblezi” firul principal singur, din mici piese imbinate discret in intregul puzzle.

Publicat în Beatrice Sparks

Intreab-o pe Alice – Autor anonim

Intreab-o pe Alice - Autor anonimDisponibil la: Editura ART 

Colectia: YoungArt

Traducerea: Luiza Vasiliu

Numar pagini: 184

*

Sinopsis:

Intreab-o pe Alice este povestea fascinanta si in acelasi timp terifianta a unei adolescente care se confrunta cu problemele obisnuite ale varstei: isi doreste sa fie populara, sa aiba un prieten, i se pare ca ar trebui sa tina o cura de slabire etc. Dar viata i se schimba radical in momentul in care incepe sa consume droguri. 

Emotionant si sensibil, jurnalul ei este marturia cutremuratoare a luptei cu dependenta, care o pune in situatii dintre cele mai periculoase. Tanara va infrunta viata pe strada, violenta, ospiciul, anturajul periculos ‒ totul, paradoxal, numai din dorinta de a duce o viata normala.

Parerea mea:

In momentul in vare am cerut Intreab-o pe Alice pentru recenzie, nu auzisem decat vag de acest titlu si nici macar nu imi amintesc daca era de fapt vorba despre carte sau daca imi suna cunoscuta expresia datorita melodiei  White Rabbit, de la Jefferson Airplane. Dar copertile editurii Art au capacitatea aceasta de a te face sa vrei sa parcurgi toate romanele lor, asa ca iata-ma fata in fata cu volumul acesta. Una dintre… CONTINUAREA AICI.