Publicat în Robert Galbraith

Viermele de matase (seria Cormoran Strike, volumul 2) – Robert Galbraith

Viermele de matase - Robert GalbraithDisponibil la: Editura TREI 

Colectia: Fiction Connection

Traducerea: Ciprian Siulea

Numar pagini: 640

*

Sinopsis:

Cand scriitorul Owen Quine dispare, sotia lui apeleaza la detectivul particular Cormoran Strike. La inceput, femeia crede ca sotul ei a plecat pentru ca a vrut pur si simplu sa fie singur cateva zile – asa cum a mai facut inainte – si ii cere lui Strike sa-l gaseasca si sa-l aduca acasa.

Dar, pe masura ce ancheta lui Strike inainteaza, devine limpede ca disparitia lui Quine implica mai multe decat si-ar fi imaginat sotia lui. Scriitorul tocmai a finalizat un manuscris in care face cate un portret necrutator aproape fiecarei persoane pe care o cunoaste. Daca romanul ar fi publicat, ar distruge vieti – asadar, sunt multi care ar vrea sa-l reduca la tacere pe Quine.

Iar cand scriitorul este gasit ucis cu brutalitate in imprejurari stranii, pentru Strike devine o cursa contracronometru sa inteleaga ce l-a impins pe ucigasul nemilos sa comita acea crima atroce…

Oferind o poveste ce se citeste pe nerasuflate, cu rasturnari de situatie la tot pasul, Viermele de matase este al doilea roman din mult apreciata serie care ii are drept protagonisti pe detectivul Cormoran Strike si pe tanara si curajoasa lui asistenta, Robin Ellacott.

Robert Galbraith este pseudonimul lui J.K. Rowling.

Parerea mea:

Mi-a placut mult primul volum al seriei Cormoran Strike insa fara sa ma fascineze neaparat asa cum reusesc unele carti sa o faca. Am admirat mai degraba modul in care autoarea si-a construit personajele, pe care le-am iubit cu adevarat, relatiile dintre ele, cadrul si suspansul, mi-am dorit sa citesc si urmatoarele romane din serie, insa nu m-am simtit dependenta de poveste, nu mi-am dorit ca in secunda urmatoare sa pun deja mana pe o continuare. Prin urmare, nu m-am asteptat atunci cand am inceput Viermele de matase sa stau treaza pana dimineata pentru a o termina, asa cum s-a intamplat.

Poate ca acest lucru se datoreaza faptului ca de data aceasta, misterul pe care detectivul Cormoran Strike il are de descifrat are loc in lumea editoriala, lume pe care, cu siguranta, oricare cititor inrait o va gasi fascinanta. Sau poate ca, pur si simplu mi-a fost mai dor decat credeam de cele doua personaje indragite, Cormoran si Robin.

Autoarea nu se dezminte nici de aceasta data si construieste personaje – principale si secundare – la fel de fascinante si credibile ca si in primul volum. Pline de realism, incarcate de defecte, conduse de pasiuni arzatoare, ascunzand secrete vechi, personajele din Viermele de matase te impresioneaza tocmai prin asemanarea fascinanta cu oamenii pe care ii intalnesti zi de zi. Iar cei doi protagonisti ajung parca sa iti fie si mai dragi, cu atat mai mult cu cat in acest volum patrunzi tot mai adanc in viata personala a acestora, le cunosti mai indeaproape motivatiile, dezamagirile si visele.

Suspansul se creeaza treptat, autoarea avand grija sa intercaleze fire secundare care iti distrag atentia de la cel principal dar care, in acelasi timp, ofera o imagine mai completa a vietii personajelor, a modului in care decurge fiecare zi pentru acestia, a felului in care incearca sa faca fata tuturor incercarilor si sa jongleze cu dificultatile care le apar in drum. Desi numarul de personaje este destul de mare, nu ai nicio problema in a le retine inca de la inceput pe fiecare si in a le intelege tot mai bine caracterele pe masura ce dai paginile.

Surprizele se tin lant si cu fiecare nou capitol, noi si noi scenarii se nasc si se desfac in mintea ta. Iar ceea ce parea a fi o strategie stupida de auto-promovare al unui artist nebun se transforma intr-un joc macabru, al carui papusar se dovedeste a fi unul de-a dreptul diabolic.

Imi place mult faptul ca, desi Cormoran si Robin sunt amandoi inteligenti si abili, nu ai nicio secunda senzatia ca sunt construiti pe modelul acela al detectivului genial care rezolva totul pornind de la un indiciu aproape invizibil. Dimpotriva, le esti martor la nenumarate incercari esuate, le simti frustrarea atunci cand anumite urme duc intr-o fundatura, le vezi fiecare esec si observi cum anumite dezamagiri par a-i bloca si a-i descuraja mai degraba de a-i motiva sa mearga tot inainte. Un alt aspect interesant este faptul ca orgoliul nu ii opreste din a cere ajutor celor din jur atunci cand usile li se inchid in fata si tocmai acest sprijin din exterior este unul dintre cei mai importanti factori ce duc la rezolvarea cazului.

Daca sunteti asadar in cautarea unui roman politist inteligent construit, cu personaje credibile, cu lupte interioare fascinante si cu un fir narativ incalcit si provocator, Viermele de matase este exact ceea ce va trebuie.

Multumesc mult Editurii Trei pentru ca mi-a oferit sansa de a parcurge acest volum captivant.

Bile albe:

– Modul in are autoarea intercaleaza elemente din viata personala a protagonistilor cu cele din viata lor profesioanala, oferindu-ti o poveste complexa, pe care cu greu o poti lasa din mana.

Bile negre:

– Desi impecabil realizat, secretul pe care il aflam la final mi s-a parut totusi destul de des intalnit in povestile mystery care se desfasoara in lumea editoriala si in ciuda faptului ca romanul nu m-a dezamagit nicio clipa, am ramas totusi cu senzatia ca as fi asteptat poate ca identitatea criminalului sa fie una diferita.

Reclame
Publicat în Tom Egeland

Evanghelia dupa Lucifer – Tom Egeland

 

Evanghelia dupa Lucifer - Tom EgelandDisponibil la: All

Colectia: Strada Fictiunii

Traducerea: Adriana Diana Pop

Numar pagini: 480

*

Sinopsis:

In 1970, Silvana, fiica lui Giovanni Nobile, profesor de teologie la Vatican, este rapita din ordinul unei secte religioase si incuiata intr-un sicriu. Daca Nobile nu le preda un pergament vechi de mii de ani, numit Manuscrisul lui Lucifer, rapitorii ameninta ca o vor lasa pe Silvana in cosciug pana la moarte.

Patruzeci de ani mai tarziu, arheologul Bjorn Belto descopera ceea ce pare sa fie un fragment din misteriosul manuscris si se trezeste din nou tinta unor atacuri inexplicabile. Singura cale de a scapa de urmaritori este sa dezlege taina manuscrisului si sa aduca la lumina un secret uluitor, pazit cu strasnicie de mai bine de patru milenii.

Recenzie:

Nu este prima data atunci cand se anunta noile titluri ce urmeaza a fi recenzate pe Bookblog, suntem tentati sa alegem aceleasi carti. Insa e prima oara cand un anumit roman vine in doua exemplare si fiecare dintre acestea ajunge exact la noi doi. Asa ca in loc sa facem doua recenzii, ne-am gândit că ar fi mai interesant sa impartasim impresiile in cadrul aceluiasi articol.

MOTIVAȚIA/HOW IT ALL STARTED:

ROXANA: Titlul. încă dinainte să citesc sinopsisul cărții titlul m-a făcut super curioasă. Evident, mai apoi, descrierea mi-a accentuat dorința de a parcurge volumul. Conspirații biblice, manuscrise antice, secrete, apocalipsă și mistere. Nu sună minunat totul? Cum să nu te tenteze o astfel de combinație?

RĂZVAN: Titlul, bineînțeles. M-a intrigat, m-a făcut să-mi imaginez fel de fel de scenarii în legătură cu ce s-ar putea întâmpla în carte. Am fost cucerit de ideea romanului dinainte să citesc descrierea făcută de editură, dar după ce am aflat ideea ce stă la baza thriller-ului scris de Tom Egeland am fost și mai entuziasmat să pun mâinile pe carte.

PROTAGONISTUL/BJØRN:

ROXANA: Mie mi-a plăcut de el. Ok, nu știu dacă la modul general la care îmi place un personaj. N-aș putea spune că…CONTINUAREA AICI.

Publicat în James Herbert

Sobolanii – James Herbert

Sobolanii - James HerbertDisponibil la: Targul Cartii 

Colectia: Suspans Horror

Traducerea: Elena-Cristina Ioana

Numar pagini: 256

*

Sinopsis:

Aparut in 1974, romanul Sobolanii este opera de debut a lui James Herbert si reprezinta primul volum din trilogia Sobolanilor, care mai cuprinde romanele Lair (1979) si Domain (1984). Odata cu publicarea acestui roman, James Herbert devine autorul de romane horror numarul unu din Marea Britanie si unul dintre cei mai populari romancieri britanici.

Romanul Sobolanii a fost ecranizat in 1982 sub titlul Deadly Eyes si adaptat in joc video pentru Commodore 64 si Sinclair Spectrum in 1985.

Un tanar profesor de desen din Londra isi vede dintr-odata orasul invadat de hoarde de sobolani mai mari, mai feroce si mai inteligenti decat cei obisnuiti, care raspandesc teroarea si moartea printre londonezi. Cartierele mizere si ruinele ramase din timpul celui de-al doilea razboi mondial fac ca lupta impotriva sobolanilor-mutanti sa devina foarte dificila.

Acest roman pune inca o data in evidenta iresponsabilitatea guvernantilor in fata unei asemenea amenintari si risipirea acestora in inutile jocuri politice in incercarea lor de a desemna un responsabil pentru o stare de fapt.

Parerea mea:

Primul film de groaza pe care imi aduc aminte sa il fi vazut atunci cand eram mica a fost Pasarile. Ma bantuie si acum imagini din el. Daca oi mai fi urmarit altele inainte, in mod sigur nu m-au impresionat indeajuns incat sa imi ramana in minte. Insa imi amintesc si acum amestecul de groaza si fascinatie cu care m-a lasat filmul lui Hitchcock. Si mai tarziu, peste ani, am regasit acest mix de senzatii in cartile horror. Am avut luni intregi in care am ignorat orice alt tip de literatura si am devorat practic tot ce gaseam in perioada aceea in materie de carti de groaza pe piata de la noi. Multe dintre acestea fusesera scrise prin anii 70-80 iar majoritatea erau construite pe niste tipare destul de fixe. Banuiesc ca inca nu era vremea inovatiilor, a scenariilor complicate sau a personajelor complexe si inedite.

Sobolanii este exact genul acela de roman horror clasic, cu o reteta ce nu contine prea multe elemente surprinzatoare insa care nici nu risca sa se demodeze vreodata. Volumul lui James Herbert m-a aruncat in trecut, in perioada in care descopeream genul horror si mi-a amintit de ce acesta va ramane probabil mereu unul dintre genurile mele preferate de literatura. Am citit cartea cu entuziasm si cu senzatia de bucurie pe care o traiesti atunci cand revezi un vechi prieten si descoperi ca va intelegeti la fel de bine in ciuda separarii lungi.

Sunt constienta ca poate pentru un cititor pretentios, romanul poate parea…naiv, cu destule hibe si aproape „primitiv” in ceea ce priveste constructia personajelor, turnurile firului narativ, descrierile creaturilor sau chiar stilul de scriere. Insa am impresia ca doar carcotasii se vor plange de aceste aspecte. Altfel, ar trebui pur si simplu sa te bucuri de carte, sa te lasi in voia senzatiilor tari pe care ti le induce povestea. Pentru ca aceasta e plina de adrenalina, de scene socante, de cascade de sange, carne desprinsa de pe oase, morti violente si fulgeratoare si pagini care te fac sa nu mai vrei sa iesi prea curand de sub patura. In general povestile cu invazii de animale mutante sau cine stie ce fiinte puse pe distrugerea omenirii reusesc sa dea nastere unor imagini de cosmar. Insa alegerea sobolanilor drept invadatori face ca totul sa fie chiar mai dezgustator si infiorator. Iar modul superior, mult mai inteligent decat ar fi normal, in care acestia isi organizeaza asalturile, lipsa lor de teama si determinarea cu care ataca din ce in ce mai indraznet comunitatile de oameni deveniti deja neputinciosi… ei bine, toate aceste lucruri s-ar putea sa te determine sa te inchizi in casa pentru cateva zile si sa verifici de doua zece ori daca geamurile si usile sunt inchise bine. Si sa tragi poate si dulapul in fata lor 🙂

Nu pot scapa de senzatia conform careia, cu cat mai simpla este o poveste de groaza, cu atat mai pura e parca frica pe care o simti. Intunericul, necunoscutul, teama de a te rataci de cei dragi, groaza de a fi mancat de viu – toate acestea par a fi temeri care ne-au ramas adanc ingropate in minte inca de cand omenirea locuia in pesteri si nu inventase focul. Frici primitive, aproape irationale in contextul actual, insa odata activate, par a fi mai puternice decat orice temeri nascute in prezent, in lumea noastra moderna si sigura, in care intunericul nu e periculos si necunoscutul aduce doar surprize placute si nu ne mai ratacim pentru ca avem gps si nu mai exista monstrii care sa te manance de viu si nimic rau nu se intampla in ziua de azi. Sau… ne pacalim cu iluziile acestea si toata lumea noastra s-ar putea intoarce intr-o zi cu susul in jos?

Exact genul acesta de tablou il creioneaza James Herbert si apeland la un astfel de element, creaza o poveste care, desi clasica si relativ previzibila, tot reuseste sa te captiveze, sa iti faca pielea de gaina si sa iti lase niste imagini de cosmar in minte. Multumesc Targul Cartii pentru sansa de a citi acest roman.

Bile albe:

Mi s-a parut intotdeauna interesanta tehnica pe care o folosesc unii autori, atunci cand atentia se muta adesea de la protagonist la nenumarate personaje episodice, a caror viata ajungi sa o treci in revista in 2-3 pagini din copilarie si pana in prezent, doar pentru ca in secunda urmatoare sa vezi socat cum acestea sunt ucise chiar inainte de a-si da macar seama de ceea ce li se intampla. James Herbert apeleaza la aceasta metoda iar povestea capata parca mai multa substanta astfel, decat daca ar urmari doar traseul personajului principal.

Bile negre:

Asa cum spuneam mai devreme, unii cititori ar putea gasi o multime de minusuri cartii. Ca personajele nu sunt cele mai complexe, ca rasturnarile de situatie nu te socheaza, etc. Insa cred ca modul in care privesti cartea depinde integral de asteptarile tale. Din punctul meu de vedere, pentru un roman horror si mai ales tinand cont de perioada in care a fost publicat, Sobolanii isi indeplineste rolul perfect.

Publicat în Anders De La Motte

Jocul (seria Jocul, volumul 1) – Anders De La Motte

Jocul (seria Jocul, volumul 1) - Anders De La MotteDisponibil la: DIVERTA 

Colectia: Iceberg Fiction

Traducerea: Irina Laura Nichitovici

Numar pagini: 315

*

Sinopsis:

Henrik HP Petterson, un tanar fara niciun scop in viata, gaseste un telefon mobil in compartimentul unui tren catre Stockholm. Prin intermediul acestuia este invitat sa participe la un joc: fara a-si da seama, isi ia angajamentul unor misiuni riscante, cu mize mari, care ii transforma viata monotona intr-o cursa periculoasa. HP iubeste acel fior inexplicabil si premiile care i se ofera, dar nu este oare ceva sinistru in legatura cu acest concurs aparent inofensiv?

Intr-un plan paralel, ambitiosul detectiv Rebecca Normen urca o treapta in cadrul carierei sale din Serviciile Secrete Suedeze, dar este sacaita iin permanenta de biletele gasite in dulapul personal. Cel care i le trimite stie mult prea multe despre trecutul ei. Lumea lui HP se intersecteaza in mod inevitabil cu cea a Rebeccai.

Dar daca realitatea este doar un joc, atunci ce este real?

Parerea mea:

Stim cu totii vorba aceea care spune ca nu e bine sa judeci o carte dupa coperta. Insa sincer vorbind, sunt curioasa daca exista vreun cititor care sa nu fi „pacatuit” in privinta aceasta. Trebuie deci sa recunosc faptul ca romanul Jocul imi atrasese atentia din primul moment in care l-am zarit, exact datorita imaginii de pe coperta. Iar rezumatul de pe spatele cartii nu a facut decat sa imi intareasca dorinta de a parcurge acest volum.

Cea dintai surpriza pe care ti-o rezerva autorul este faptul ca personajul principal pare mai degraba un antagonist decat un erou. Lenes, ratat, uneori de-a dreptul iritant sau penibil, ahtiat dupa castiguri pentru care nu trebuie sa miste un deget, cu tot felul de complexe, frustrari si idei preconcepute, Henrik Petterson – HP – este exact genul de persoana pe care in realitate ai detesta-o daca ai intalni-o. Si de fapt… este si genul de personaj pe care chiar il dispretuiesti de la primele randuri. Iar impresia pe care ti-o lasa initial iti este intarita pe masura ce parcurgi tot mai mult din poveste. Am aruncat o privire peste review-urile de pe Goodreads atunci cand am notat acolo ratingul cartii si am fost surprinsa sa observ ca majoritatea cititorilor s-au plans exact de acest lucru. Mie mi s-a parut ca din contra, tocmai crearea unui personaj atat de indezirabil este unul dintre cele mai mari merite ale cartii!

Este de-a dreptul fascinant modul in care autorul lucreaza cu un astfel de personaj, cum reuseste sa il construiasca atat de realist si sa nu cedeze tentatiei de a-i atribui prea multe trasaturi pozitive pe parcursul volumului. HP ramane de-a lungul intregii carti un derbedeu condus de impulsuri de moment si de porniri egoiste, dar intr-un mod ciudat, intelegi perfect modul in care functioneaza mintea sa. Si da, il dispretuiesti pana la final, chiar si atunci cand alege sa ia cateva decizii mai intelepte. Deci personal, consider ca este un plus faptul ca Anders De la Motte reuseste sa te faca sa iti pese cu adevarat de ceea ce i se intampla lui HP. Este surprinzator amestecul de emotii pe care le experimentezi: il detesti sincer pe HP, insa stai cu respiratia taiata urmarindu-i povestea.

Iar aceasta incepe brusc, atunci cand HP gaseste un telefon ciudat si primeste pe acesta provocarea de a intra intr-un joc ciudat, de neinteles. Regulile sunt clare insa toate celelalte elemente ale jocului – organizarea, coordonatorii, scopul, ceilalti jucatori, originea premiilor, logistica, etc – raman o mare necunoscuta. Treptat, pe masura ce HP accepta provocari din ce in ce mai riscante, anumite indicii transpar, insa in mare, chiar si dupa o lunga perioada in care a jucat, protagonistul ramane la fel de nestiutor in ceea ce priveste modul in care functioneaza acest sistem.

Intr-un plan paralel, facem cunostinta cu politista Rebecca Normen, aflata in plina ascensiune profesionala, dar ascunzand tot mai greu secrete din trecut ce ameninta sa distruga tot ceea ce s-a straduit sa cladeasca in ultimii ani. Personalitatea Rebeccai se incadreaza destul de bine in tiparele literaturii politiste, neavand capacitatea de a te surprinde – ca aceea a lui HP, insa nefiindu-ti nici pe departe atat de antipatica precum a protagonistului. Dimpotriva, Rebecca e genul de personaj destul de usor de simpatizat, indeajuns de complex, insa neajungand sa fie cu adevarat memorabil.

Cum probele lui HP ajung sa treaca de limita legii iar misiunea Rebeccai este exact aceea de a proteja legea, destinele celor doi ajung sa se impleteasca. Insa Jocul nu este nici pe departe singurul lucru care ii leaga pe Rebecca si HP. Un aspect pe care trebuie sa il mentionez referitor la aceste legaturi dintre cei doi este legat de confuzia in care te arunca autorul din acest punct de vedere. La un moment dat, ai parte de ceea ce crezi ca va fi cel mai socant episod al cartii, doar pentru ca in urmatoarele capitole sa observi nu doar ca ai fost indus in eroare dar si ca adevarul pe care tocmai l-ai descoperit este chiar mai socant decat ceea ce aflasesi inainte.

Mi s-a parut ca autorul este un maestru in a induce confuzie in mintea cititorilor sai. Iar si iar, povestea te pacaleste, firul narativ pare sa curga intr-o directie, doar pentru ca brusc sa se indrepte exact in sensul opus. Ritmul este alert, actiunea curge precum o apa involburata, aruncandu-te mereu in zone primejdioase, nelasandu-te sa respiri usurat aproape nicio clipa. Trecutul se impleteste cu prezentul adunand laolalta secrete vechi si taine noi, dand nastere unor scenarii imposibil de anticipat.

Spre final, autorul ofera o perspectiva ceva mai larga asupra Jocului, insa este inca departe de a dezvalui adevarul despre ce se intampla de fapt, despre cine a pus la punct intreaga conspiratie si despre modul atat de organizat si amplu in care aceasta functioneaza. Iar acest lucru te face si mai curios sa afli in ce mod poate continua povestea, ce fel de rasturnari de situatie va aduce urmatorul volum.

Un plus al cartii este reprezentat si de portretele catorva personaje secundare. Mi-a placut teribil de mult de prietenul din copilarie al lui HP, Mange/Farook, cu atat mai mult cu cat acesta nu se aseamana deloc cu protagonistul si nici nu se incadreaza deloc in tiparele la care te-ai astepta. La fel de simpatici mi-au fost si Erman si Rehyman, fiecare cu nebunia lui, amandoi imbinand un mix de dementa si genialitate, genul de personaje pe care ti-e imposibil sa le intelegi, dar care te fascineaza de la primul rand.

Multumesc noului sponsor al blogului, Diverta, pentru sansa de a citi in sfarsit aceasta carte. Am parcurs-o pe nerasuflate, am adorat ritmul alert in care se desfasoara totul precum si trasaturile atat de inedite ale personajelor. Romanul poate fi cumparat momentan cu o reducere mai mare de 50%, cu doar 20 RON, iar daca va doriti sa fiti la curent cu toate noutatile, nu uitati sa intrati si pe Club Diverta.

Bile albe:

Protagonistul atipic, evolutia alerta si caracterul original si imprevizibil al povestii.

Bile negre:

Povestea Rebeccai este usor cliseica. Nu atat de mult incat sa te irite, insa cu siguranta as fi preferat sa se indeparteze putin de tiparul femeii detectiv care incearca sa se faca remarcata intr-o lume a barbatilor, pastrandu-si totodata ascunse dramele din trecut.

Publicat în Salla Simukka

Alb ca zapada (seria Alba-ca-Zapada, volumul 2) – Salla Simukka

Alb ca zapada (seria Alba-ca-Zapada, volumul 1) – Salla SimukkaDisponibil la: Editura TREI

Colectia: Young Fiction

Traducerea: Sigrid Crasnean

Numar pagini: 192

*

Sinopsis:

Fanii primului volum din trilogia Alba-ca-zapada au motive de bucurie: Lumikki Andersson, adolescenta ciudata si rebela, vine cu o noua poveste!

Lumikki calatoreste la Praga, unde o cunoaste pe Zelenka. Aceasta ii dezvaluie ca este sora ei, iar povestea i se pare veridica lui Lumikki.
In scena apare si Jiri, reporter la canalul de stiri Super8. Impreuna cu el, Lumikki incearca sa afle adevarul legat de secta numita Familia Alba, din care face parte si Zelenka. Liderul sectei, Adam, pune la cale sinuciderea in masa a membrilor acesteia.
Lucrurile se precipita, iar finalul aduce dezvaluiri surprinzatoare si inca o lectie de viata pentru Lumikki: fiecare om are o latura ascunsa si inocenta nu e neintinata ca zapada.

Parerea mea:

Imi placuse si primul volum al trilogiei Alba ca Zapada, insa nu imi amintesc sa il fi devorat cu aceeasi sete cu care am parcurs al doilea roman. Poate ca unul dintre motive este ca de data aceasta, povestea in care se trezeste implicata Lumikki este mai personala, cu implicatii mai profunde ce risca sa ii rastoarne universul.

Mai mult, autoarea ofera si fragmente importante din trecutul protagonistei, fragmente care explica evolutia lui Lumikki, modul in care personalitatea sa este atat de diferita de cea a unei adolescente obisnuite. Iar lucrul cel mai interesant este modul in care Salla Simukka abordeaza aceasta parte a trecutului protagonistei. Fara indoiala ca este vorba despre o situatie neobisnuita, care in mod normal ar avea sanse mari sa devina tema centrala a unui roman. Salla Simukka alege insa sa prezinte subiectul drept un fir secundar, cu o naturalete uimitoare, intr-o maniera rece si aproape taioasa, fara intentia de a soca cititorul cu acest lucru. Am adorat faptul ca se promoveaza ideea de a lua lucrurile asa cum sunt, de a nu judeca povestea si personajele prin eternele filtre lipsite de toleranta cu care suntem inca obisnuiti in societatea noastra.  Si mai ales, ca acest lucru se face discret, fara insistenta, fara a simti ca se forteaza nota.

Referitor la caracterul protagonistei, mi se pare fascinant faptul ca odata creionat portretul lui Lumikki, orice dezvaluiri viitoare nu reusesc sa o coboare de pe aceasta de pe acel piedistal pe care pare asezata. Am cunoscut-o initial pe eroina drept o adolescenta rece, pragmatica, incisiva, curioasa extrem de matura si mereu cu capul pe umeri. Primim totusi constant indicii care sugereaza faptul ca imaginea aceasta este partial fabricata, ca sub straturile acestea se ascund temeri, tristeti, amintiri dureroase, vise neimplinite, sperante spulberate. Ca pana la urma sub mastile purtate, exista totusi o adolescenta fragila. In acest volum acest lucru se intampla chiar mai des decat in primul tocmai datorita faptului ca fragmente largi din trecutul protagonistei sunt readuse la lumina. Insa cumva, imaginea aceea de regina de gheata nu paleste deloc ci continua sa intrige si sa fascineze in acelasi timp desi straturile acestea exterioare sunt constant acoperite de crapaturi tot mai adanci.

Misterul in care se trezeste prinsa Lumikki este parca mai captivant decat cel din volumul anterior, insa nu reusesc sa imi dau seama daca parerea mea este obiectiva sau daca ma las influentata de faptul ca dintotdeauna povestile cu secte mi-au atras atentia. La fel cum mi se intampla cu o multime de lucruri pe care nu reusesc sa le inteleg, si faptul ca o persoana poate influenta intr-un asemenea hal zeci de oameni mi se pare fascinant intr-un mod.. bolnav. Iar autoarea surprinde admirabil portretele catorva tipuri de persoane care ar reprezenta tinte ideale pentru liderii unor astfel de secte. Mi-as fi dorit poate mai multe detalii dinauntrul sectei, mai multe explicatii privind modul in care membrii acesteia sunt racolati si apoi „dresati” intr-o astfel de maniera, despre felul in care le este pur si simplu modificat modul de gandire pentru a se incadra in sabloanele dorite. Insa cum cititorul priveste totul prin ochii lui Lumikki iar aceasta este un outsider, neajungand sa fie acceptata in cadrul gruparii, nu avem parte decat de un tablou privit de la distanta, cu golurile de rigoare.

La fel ca si volumul anterior, si Alb ca zapada este o combinatie perfecta intre literatura pentru adolescenti si cea politista nordica. Este ceva mai soft decat cea pentru adulti, insa pastreaza elementele tipice acesteia, precum si capacitatea de a te transporta in mijlocul acelei atmosfere inghetate, incarcata de mistere intunecate.

Multumesc Editurii Trei pentru sansa de a citi aceasta carte.

Bile albe:

Dezvaluirea destul de socanta privind trecutul lui Lumikki si modul total neasteptat in care autoarea trateaza acest subiect.

Bile negre:

La fel ca si in volumul anterior, finalul mi-a lasat o impresie dulce-amaruie. Parca usor prea grabit, cu niste coincidente cam mari pentru a fi indeajuns de satisfacator. Am senzatia ca desi cartile ei sunt excelente, exact incheierile Sallei Simukka scartaie si nu se ridica la acelasi nivel cu restul povestilor.