Publicat în Ioana Visan

Broken people (seria Broken People, volumul 1) – Ioana Visan

Broken people (seria Broken People, volumul 1) - Ioana VisanBroken people

Ioana Visan

Disponibil: Amazon

Numar pagini: 230

*

Sinopsis:

You don’t always get what you want, but if you’re lucky, you might get what you need.

For one week only, an impenetrable castle is open to the public, and Dale Armstrong has come to Bratislava to rob it. When he finds his partner’s arms mangled, he desperately searches for a way to fix him before time runs out. 

Because the war in the Far East is sapping all the allied nation’s resources, only The Nightingale Circus has the spare parts, the power, and the expertise to fix prosthetics and help the injured, but nothing is free.

Unfortunately, Dale doesn’t know about The Nightingale Circus’s side job, but a forced encounter with the most dangerous woman in the city, the Golden Lady, sends him their way. On this roller coaster of crazy twists and flips, schemes and deceit, wishes and dreams, no one can foresee how the aerialist will land. 

Anything is possible in a world of Broken People.

Parerea mea:

De multe ori, atunci cand trece mai multa vreme intre momentele in care parcurg volume consecutive din anumite serii, ajung aproape sa uit cat de mult am indragit o anumita poveste. Asa mi s-a intamplat si cu noua serie a Ioanei Visan, Broken People. Am citit prequel-ul The Nightingale Circus, volumul de povestiri ce introduce in scena membrii circului si evident, stiam ca mi-a placut mult. Insa uitasem CAT de mult! Odata ce am parcurs insa primele pagini din Broken People, mi-au revenit insa toate sentimentele aproape uitate si am cazut parca intr-o transa din care abia am reusit sa ma trezesc cand am ajuns la finalul romanului.

In mod surprinzator, personajul principal al seriei nu face parte din gama acelor personaje deja cunoscute in The Nightingale Circus. Il cunoastem pe Dale, un presupus… mercenar (?)/raufacator(?), aflat in Bratislava pentru a da o spargere de amploare. Curand insa, din cauza unui incident neplacut si spre nemultumirea sa , povestea acestuia se intersecteaza cu cea a personajelor deja familiare din cadrul circului. Iar treptat, ceea ce parea sa fie doar un contact temporar, se transforma intr-o relatie complexa, cu suisuri si coborasuri.

Firul narativ se intinde pe doua planuri, dand nastere unor provocari diferite, insa in timp, acestea ajung sa se amestece si sa se contopeasca intr-un scop comun. Evident, fiecare personaj are o tinta diferita, fiecare se straduieste pentru a obtine un alt premiu. Insa lupta lor este aceeasi si, de voie, de nevoie, sunt nevoiti sa o duca impreuna si sa isi ajusteze treptat dorintele si actiunile in functie de nevoile tuturor.

Minunat construite, personajele iti lasa senzatia ca nu exista un singur protagonist, ca rolurile fiecaruia sunt la fel de importante si ca daca il scoti din joc pe unul singur, intreaga actiune va fi compromisa. Portretele lor sunt aproape la fel de captivante precum actiunea, mentinandu-te curios si cu ochii lipiti de carte chiar si in momentele – rare, ce-i drept – in care actiunea incetineste. Iar relatiile dintre ele, de prietenie amestecata cu suspiciune, cu toleranta, cu exasperare uneori, cu mici frustrari si nemultumiri ocazionale, sunt deopotriva de fermecatoare.

Desi planul de ansamblu iti este dezvaluit inca de la inceput, autoarea reuseste sa isi pastreze nenumarati asi in maneca pe care ti-i divulga pe parcurs si iti mentine astfel interesul la cote maxime. Iar povestea se modifica aproape la fiecare pas, apar constant factori care ii forteaza pe cei implicati sa se adapteze din mers pentru a-si asigura succesul. Mi-a placut mult faptul ca autoarea nu face deloc lucrurile usoare pentru personajele sale, ca treburile nu merg de cele mai multe ori asa cum acestea si-au propus si ca din nou si din nou trebuie sa faca fata unor provocari neasteptate. Sincer, in momentul in care destinul lui Dale ajunge sa se intersecteze cu cel al membrilor circului, credeam ca cel putin aspectul pentru care acesta ii contacteaza initial se va rezolva in doar cateva pagini, aproape pocnind din degete, mai ales tinand cont de abilitatile celor de la circ. Am fost asadar deopotriva contrariata si placut surprinsa de faptul ca socotelile initiale se duc pe apa sambetei, dand nastere unui fir narativ neasteptat de incalcit.

Finalul, departe de a fi cel pe care il banuiam, m-a lasat totusi cu zambetul pe buze, mai ales ca promite o continuare la fel de atractiva a povestii. Si in acelasi timp si datorita faptului ca abia acum, in incheiere, relatia tensionata dintre Dale si enigmatica Golden Lady pare sa se aseze pe un fagas mai clar definit. Iar apropo de asta, un alt punct forte mi s-a parut exact romantismul abia schitat, relatiile timide, ezitante, atat de realist conturate intre mai multe posibile cupluri de personaje si lipsa acelor momente atat de exasperante in alte carti in care personajele se arunca pur si simplu in niste relatii amoroase, fara a se gandi macar de doua ori la modul in care aceasta alegere le va influenta viitorul.

Romanul abunda de mister, de umor, de emotii si tensiune si trebuie sa va spun ca pe tot parcursul lecturii nu am putut sa nu ma intreb de ce dumnezeu o astfel de poveste nu apare mai des pe blogurile de recenzii si in revistele online de literatura din Romania. Pentru ca sincer, este mult mai buna decat multe dintre cartile autorilor straini despre care apar avalanse de recenzii, articole si comentarii in media romaneasca.

Publicat în Rodica Ojog Brasoveanu

320 de pisici negre (seria Melania Lupu, volumul 3) – Rodica Ojog Brasoveanu

320 de pisici negre (seria Melania Lupu, volumul 3) – Rodica Ojog Brasoveanu320 de pisici negre

Disponibil la: Nemira

Colectia: Suspans

Numar pagini: 304

*

Sinopsis:

Simpatica Melania Lupu, cunoscuta cititorilor din alte romane ale aceleiasi autoare, a ajuns la inchisoare si se pregateste de evadare. Englezul Ned Morton vrea sa iasa de pe scena mafiei cu o lovitura de neuitat. si toate personajele acestui roman piperat din belsug cu umor cauta Fecioara din Insula Grotelor, statuie din aur, in marime maturala, a Madonei. Cine si cum o va gasi?

Parerea mea:

5 dimineata. Ma strecor din pat, pe jumatate cazand, incercand sa fug cat mai repede intr-o alta camera in care sa nu risc sa il trezesc pe my significant other cu hohotele de ras incontrolabile pe care abia, abia reusesc sa mi le inabus. Sunt deja la a nu stiu cata carte a Rodicai Ojog Brasoveanu si in ciuda faptului ca mereu ma astept la lecturi delicioase din partea ei, chiar nu credeam ca 320 de pisici negre va putea sa fie ataaaaat, ataat de amuzanta. Mi se pare de departe cea mai funny carte pe care am citit-o pana acum dintre cele scrise de autoare.

Romanul continua povestea Melaniei Lupu, minunata raufacatoare pe care e imposibil sa nu o iubesti, in ciuda faptului ca tot ea ii scoate peri albi si adversarului sau, maiorul Cristescu, personaj care iti devine aproape la fel de drag ca si Melania. De data aceasta, lucrurile iau amploare, protagonista trezindu-se fara voia sa (din nou!) intr-o poveste cu gangsteri internationali pe care – aproape deloc surprinzator – reuseste sa ii induca in eroare pentru o buna perioada de timp. Si, la fel ca si prima data cand doar intamplarea a aruncat-o in acest joc, Melania reuseste sa scoata tot ce este mai bun din el.

Un factor nou il reprezinta faptul ca apare un nou personaj aproape la fel de genial precum cei doi protagonisti si care intra practic in jocul acestora. Vorbim aproape de o competitie intre cei trei, in care fiecare incearca sa fie cu un pas inaintea celorlalti si sa le ghiceasca totodata miscarile viitoare adversarilor. Iar acum, noul oponent ameninta sa le dejoace planurile protagonistilor iar cititorul este pus serios in dificultate incercand sa intuiasca cine va fi castigatorul, mai ales ca situatia pare sa se incline constant in directii diferite.

Minunat construite mi s-au parut din nou personajele secundare. Unele amuzante, altele colorate in cele mai intunecate nuante, unele schitate doar vag – dar suficient pentru a va cuceri, va asigur, altele complexe, unele caracterizate mai degraba ca si personaje-tip; dar toate, absolut toate deopotriva de fascinante.

Autoarea reuseste si de data aceasta sa introduca nenumarate surprize in poveste, lasandu-te iar si iar fara cuvinte, uimit de cate schimbari de directii poate lua firul narativ si de cat de ingenios isi joaca fiecare personaj cartile. Iar finalul vine poate cu cea mai neasteptata turnura de pana acum, cu o surpriza care nu ii uimeste numai pe cititori ci si pe insasi Melania, personaj care, sincer vorbind, poate fi cu greu uluit de ceva. Mi-ar fi placut, poate, ca protagonista sa accepte propunerea care i s-a facut pentru ca e imposibil sa iti imaginezi pe cineva mai potrivit decat ea in provocarea ce i-a fost lansata. Intr-un fel, pare aproape o pierdere faptul ca talentele Melaniei nu sunt fructificate la o scara mai larga. Insa in acelasi timp, imi dau seama ca o astfel de alegere ar fi cazut poate in mediocru, mutand povestea pe un plan unde si-ar fi pierdut din inocenta si din comicul situatiilor. Raman insa cu un soi de speranta vaga, lipsita de fundament ca personajul care i-a facut propunerea ar putea sa nu se lase pagubas si sa isi incerce din nou puterea de convingere. Nu imi ramane decat sa ma arunc cat mai curand intr-o noua poveste a Melaniei pentru a afla ce mai urmeaza de data aceasta. Si sincer, cu greu ma abtin sa nu ignor total planurile de lectura deja stabilite si sa nu incep cel de-al patrulea volum al seriei pentru ca, asa cum am mai spus-o si alta data, cartile Rodicai Ojog Brasoveanu efectiv creeaza dependenta.

In incheiere nu am alt indemn decat sa va spun sa cititi seria. Nu prea indraznesc sa ma lansez in promisiuni de genul acesta, avand in vedere cat de diverse sunt gusturile cititorilor si cat de subiectiv se poate interpreta orice roman, insa de data aceasta chiar va promit ca indiferent de preferintele voastre in materie de lecturi, e imposibil sa nu adorati povestea.

Publicat în Marin Preda

Morometii (volumul 1) – Marin Preda

Morometii (volumul 1) - Marin PredaMorometii (volumul 1)  – Marin Preda

Disponibil la: Carturesti

Colectia: Contemporani

Numar pagini: 704 (volumele 1 + 2)

*

Sinopsis:

„Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu. Acest sentiment a ramas stabil si profund pentru toata viata, si de aceea cruzimea, cat si josnicia, omorurile si spanzurarile intalnite des la Rebreanu si Sadoveanu si existente, de altfel, si in viata taranilor nu si-au mai gasit loc si in lumea mea scaldata in lumina eterna a zilei de vara. In realitate, in amintire imi zac fapte de violenta fara masura si chipuri intunecoase, infernale, dar pana acum nu le-am gasit un sens… Poate ca nici nu au!?“ – Marin Preda

„Tatal real pe care il invoca in fragmentul citat mai inainte este, desigur, un simbol al acestei lumi scaldate in lumina eterna a zilei de vara, dar Ilie Moromete, varianta lui din roman, este creatia fictiunii epice, este un veritabil erou de roman. Nu stiu si, pana la urma, nici nu intereseaza aproape deloc daca scriitorul a pornit de la un prototip sau l-a inventat pur si simplu. Importanta, cu adevarat, este doar veridicitatea lui literara. Si la acest capitol lucrurile sunt clare in Morometii I-II: Ilie Moromete este un personaj memorabil, un personaj care a coborat din carte in viata cu identitatea data de Marin Preda. Asa se intampla de regula cu personajele din marile romane ale literaturii…“ – Eugen Simion

Parerea mea:

Nu stiu daca exista vreo carte pe care sa o iubesc mai tare decat iubesc romanul lui Marin Preda. Ani la rand, de fiecare data cand am fost intrebata care este cartea mea preferata, am raspuns ca nu pot alege una singura. Cred ca evitam sa spun „Morometii” pentru ca aveam impresia ca ador volumul intr-atat de mult doar datorita unor coincidente fericite: poate varsta la care am citit-o, combinata cu pasiunea pentru genul acesta de carti pe care o dezvoltasem in acea perioada si cu influenta ulterioara a celorlaltor opere ale autorului. Pentru ca da, Morometii a fost cartea care m-a facut sa devorez in doar cateva saptamani toate celelalte volume ale autorului pe care am reusit sa le gasesc la biblioteca publica. Unde mai pui ca exact pasiunea pentru Marin Preda mi-a adus una dintre cele mai bune prietene ever :) Imi era teama ca daca as reciti in prezent Morometii nu mi-ar mai lasa aceleasi impresii si ca in aceste conditii, nu pot declara raspicat ca acest volum este my all time favourite.

Nici nu stiu ce m-a determinat sa recitesc acum romanul, mai ales ca, avand in vedere teancurile de carti noi care mi se aglomereaza langa pat, nu prea obisnuiesc sa citesc a doua oara o lectura deja parcursa. Stiu doar ca intr-o noapte, pur si simplu a trebuit ATUNCI sa o citesc. Atunci, pe loc, obligatoriu! And so I did…

Iar ceea ce pot spune este ca nici acum nu imi dau seama daca prima oara, acum mai bine de 10 ani sau daca de data aceasta, in prezent, am citit cu mai mult drag cartea. Trei lucruri mi-au devenit clare insa chiar de la primele pagini:

  • Este la fel de frumoasa minunata, profunda si in acelasi timp, incredibil de amuzanta precum mi-o aminteam;
  • E totodata si mai trista, poate pentru ca in ignoranta adolescentei trecusem mai superficial peste anumite aspecte pe care atunci probabil ca nu aveam cum sa le inteleg;
  • Dumnezeule, imi amintesc replici intregi din carte, cuvant cu cuvant! Cred ca daca ar fi sa adun toate fragmentele disparate pe care mi le amintesc, as aduna probabil un sfert de volum. Nu cred ca mai exista vreun roman care sa ma fi impresionat intr-atat.

Stiu ca, fiind lectura obligatorie pentru Bacalaureat, majoritatea elevilor fortati sa o parcurga au detestat-o cu inversunare. Nu pot intelege nici acum, la fel cum nu intelegeam nici cand eram eu in liceu cum este posibil acest lucru. Niciodata, dar niciodata nu am intalnit un personaj mai desavarsit decat Ilie Moromete. Cu o personalitate fascinanta, complexa, Moromete este in acelasi timp incredibil de sarcastic si induiosator de inocent. Influenta pe care o are asupra celor din jurul sau, fie ei membrii ai familiei sau vecini din sat, se transfera in totalitate si asupra cititorului. Nu inteleg cum ai putea ramane rece la replicile ironice, la umorul delicios, la trairile cutremuratoare datorate trecerii la un sistem absurd si necunoscut, total diferit de ceea ce satenii cunosteau pana atunci, la faptul ca protagonistul e practic fortat sa se confrunte cu niste probleme pe care nu numai ca nu le intelege, dar care il socheaza de-a dreptul, rapindu-i parca o parte din personalitatea fermecatoare pe masura ce se intetesc.

In mod neasteptat, am avut acum parte si de o surpriza, cu toate ca nu credeam ca ar fi posibil asa ceva din moment ce oricum ma indragostisem de cartea aceasta de prima data. Mai exact, surpriza a venit din partea unuia dintre personajele secundare: Tugurlan. Imi aminteam destul de neclar povestea sa si retinusem ca era un personaj destul de controversat, invaluit parca intr-o aura negativa. La fel l-am vazut si acum initial, insa treptat, actiunile si gandurile lui mi-au aparut intr-o lumina cu totul noua. Personalitatea lui se modifica in mod categoric iar acest lucru il surprinde si pe el la fel de tare pe cat il uimeste si pe cititor. Iar profunzimile pe care le ating meditatiile si implicit, si gesturile sale aproape ca il asaza pe locul doi in topul personajelor din acest volum – evident, dupa Moromete – desi ceea ce creste in sufletul lui este de o natura cu totul diferita fata de ceea  ce exista in Moromete. Nu fac o comparatie intre cei doi, pentru ca e evident ca sunt caractere diferite, ci vreau doar sa subliniez cat de placut surprinsa am ramas de transformarea lui Tugurlan.

La polul opus se afla, neindoielnic, Paraschiv si Guica. Rar intalnesti personaje mai meschine, mai pline de rautate si mai inchise la minte. Cu atat mai mult cu cat rautatea lor il are ca tinta pe Moromete caruia cu greu ai putea sa ii gasesti vreo vina sau sa il banuiesti de intentii rele. Incerc sa ii inteleg negativismul surorii sale, Guica, presupunand ca visele sale au fost spulberate de dorinta normala a lui Moromete de a-si reface viata, de a avea un trai si o familie normala. Stiu ca si in viata reala exista oameni care pornind de la un fapt minor dezvolta in timp frustrari din ce in ce mai ample si, in loc sa incerce sa revina pe linia de plutire prefera sa se afunde in nefericire, dand vina pe cei din jurul lor si nerecunoscandu-si propriile slabiciuni sau defecte. Insa asa cum nici in realitate nu reusesc sa pricep si sa accept astfel de comportamente, si in ceea ce o priveste pe Guica sau pe Paraschiv sunt la fel de contrariata furioasa.

Poate ca in comparatie cu alte carti si mai ales cu cele contemporane, Morometii nu are acelasi tip de actiune care sa te tina cu sufletul la gura. Si pot doar sa banuiesc ca acesta este si motivul pentru care multa lume nu e deloc incantata de roman. Autorul nu mizeaza deloc pe suspans, dar din punctul meu de vedere, reuseste cu succes sa te poarte prin toate emotiile posibile. Exista atat de multe momente amuzante, exista fragmente care te lasa cu ochii in lacrimi, exista pasaje pe care le citesti cu respiratia taiata, care te tulbura asa cum nu credeai ca e posibil, in care simti efectiv absolut toate emotiile personajelor. Intamplarea cu serbarea scolara este unul dintre cele mai clare exemple. Rar am mai intalnit vreun moment atat de desavarsit scris, care sa iti faramiteze sufletul in mii de bucatele pe care sa le si lipeasca la loc in acelasi timp.

Asa cum spuneam, firul narativ nu este unul extrem de incalcit. Morometii este practic o mostra a stilului de viata din satul romanesc al secolului trecut, un tablou care surprinde intr-o perioada de doar cateva luni, veacuri intregi. Intelegi relatiile complicate care pecetluiau familia, prieteniile si dusmaniile, relatii care, desi pot parea simple, sunt de fapt poate mai complicate decat cele din prezent. Nu stiu cum sa explic cat de clare devin odata cu parcurgerea romanului, lucruri pe care poate pana la aceasta lectura nu le-ai intelege vis-a-vis de viata de familie si relatiile cu ceilalti membrii ai comunitatii. Tocmai pentru ca multe dintre acestea sunt atat de diferite de cele din prezent, contravin total modurilor in care abordam noi in ziua de astazi relatiile cu cei din jur. Insa cumva, in timp ce citesti cartea, intelegi totul. „De ce” si „cum” is gasesc raspunsul fara niciun efort.

La fel de imposibil imi e si sa gasesc cuvinte pentru a vi-l descrie pe Ilie Moromete mai clar de cat am facut-o in fragmentele de mai sus. Ma frustreaza faptul ca nu va pot demonstra cat de desavarsit e construit, tocmai pentru ca gandindu-ma la el, in sufletul si mintea mea totul e atat de limpede, de evident. Insa am senzatia ca de fiecare data cand iubesti o carte atat de mult si un personaj te cucereste intr-o asemenea masura, tocmai preaplinul acela din inima ta te face sa iti pierzi cuvintele si abilitatea de a te exprima cat de cat coerent. Un fel de „love is blind” aplicat in relatie cu cartile🙂

Sunt sigura ca recenzia mea nu ar putea convinge pe cineva care a citit deja cartea si nu a indragit-o sa isi schimbe acum parerea. Mi-ar placea insa ca, in viitor, daca ajungeti cumva sa o cititi pentru prima data, sa o faceti cu mintea deschisa, incercand poate sa uitati ca este o lectura obligatorie pe care va forteaza profesorii sa o parcurgeti. Stiu si ca multe dintre cartile obligatorii sunt intr-adevar prea putin sau deloc captivante. Dar mi-e imposibil sa plasez Morometii in acea categorie. Este evident ca cititorii de azi se vor regasi cu greu sau deloc in povestea lui Marin Preda, pentru ca nu, nu este o lectura atemporala ci dimpotriva, este foarte clar una fixata in trecut, un tablou al vietii de acum aproape o suta de ani. Insa cu toate acestea, cred sincer ca este un roman exemplar, pe care il parcurgi ba cu zambetul pe buze, sau chiar razand la anumite pasaje, ba cu ochii in lacrimi, miscat de toate emotiile pe care autorul reuseste atat de bine sa te faca sa le experimentezi odata cu personajele sale.

Publicat în Nathan Filer

Socul caderii – Nathan Filer

Socul caderii - Nathan FilerDisponibil la: Editura TREI

Colectia: Fiction Connection

Traducerea: Mariana Piroteala

Numar pagini: 288

*

Sinopsis:

Sunt carti pe care nu le poti lasa din mana si care te fac sa pierzi nopti.
Sunt carti care arunca o lumina puternica asupra zonelor umbrite ale vietii noastre.
Sunt carti care, gratie talentului cu care sunt scrise, iti raman in minte zile in sir.
Socul caderii este una dintre aceste carti.

Un portret extraordinar al prabusirii unui tanar in abisul bolii mintale. Un roman curajos si remarcabil semnat de una dintre cele mai promitatoare voci ale fictiunii contemporane.

„Cu acest volum amuzant si dureros, pe care il veti adora, Nathan Filer calca pe urmele lui Mark Haddon in O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii!” – Daily Mail

„Un roman uluitor. Ambitios si minunat realizat, deopotriva socant, chinuitor si sfasietor. Scriitura e remarcabila, greu de crezut ca e un debut.” – S. J. Watson

„O lectura captivanta, antrenanta, cu pasaje de-a dreptul poetice.” – Guardian

Parerea mea:

Cred ca a trecut mai bine de o luna de cand am citit cartea aceasta si tot amanam constant sa ii scriu recenzia. Socul caderii e genul acela de roman despre care pur si simplu nu prea stii ce sa spui. Nu l-am detestat, ba dimpotriva, chiar l-am citit dintr-un foc, intr-o singura repriza de cateva ore, insa in acelasi timp, nici nu m-am simtit impresionata in vreun fel. Cred ca l-am citit atat de repede nu pentru ca povestea ar fi fost extraordinara, ci doar pentru ca eram eu in „reading mood” si pentru ca aveam un feeling ca daca las cartea din mana, greu o sa ma mai reintorc la ea.

N-as vrea totusi sa se inteleaga ca e un roman prost. Nici vorba. Abordeaza o tema pe care (inca!) nu o intalnesti foarte des in literatura contemporana, o trateaza bine, iti trezeste curiozitatea si datorita unui mister care iti e dezvaluit doar partial, reuseste sa te tina in priza pana la sfarsit. Evident, o carte cu un astfel de subiect nu prea are cum sa fie incarcata de optimism sau umor – desi asa zarisem spunandu-se undeva prin sinopsis, asa ca e exact atat de trista pe cat te astepti atunci cand citesti descrierea. Nu neaparat sfasietoare, nu e genul de volum care iti rupe sufletul, ci doar iti da o stare de tristete care nu ajunge sa te insoteasca si in momentul in care pui cartea jos, asa cum o fac unele povesti mai puternice. E o carte trista si cam atat…

N-am gasit boala protagonistului atat de impresionanta cum ma asteptam. De fapt, nu, nu… Ma exprim gresit. Boala in sine, schizofrenia, e cu siguranta infricosatoare. Atat ca modul in care naratorul o expune pur si simplu nu a miscat nimic in mine. Mi-a placut modul cum acea intamplare fie declanseaza, fie accentueaza boala, mi s-a parut fascinant felul in care personajul central se leaga de fratele sau, insa nu am simtit influenta bolii atat de pregnant cum ar fi trebuit in viata de zi cu zi, in gandurile prea organizate si prea blazate ale protagonistului. Nici experienta internarii prelungite in spital nu mi s-a parut cutremuratoare, ci destul de decenta in conditiile date. Bine, posibil ca acest lucru sa fie determinat de faptul ca aprope zilnic apar in presa romaneasca povesti de groaza din spitalele de la noi – din spitale obisnuite, al caror scop principal este salvarea vietilor si nu doar ingrijirea unor pacienti cu boli mintale, care nu le ameninta imediat sansele de supravietuire. Poate ca pentru cititorii din tarile in care sistemul de sanatate functioneaza asa cum trebuie sa o faca, povestea protagonistului ar putea parea cel putin deprimanta, daca nu chiar mai rau, insa pentru noi, cei atat de obisnuiti cu alte si alte tragedii ce au loc in spitalele romanesti, internarile personajului central par a-si pierde din aerul tragic.

Mult mai mult m-au impresionat in schimb relatiile familiale. Mi-a placut totul… aerul de taina si indoiala pe care il ofera obiceiurile mamei de-a lungul copilariei protagonistului, taria nebanuita a bunicii in prezentul dezastruos, devotamentul nemarturisit si durerea coplesitoare a tatalui. Fiecare moment ce descrie viata de familie a personajelor si modul atat de crunt in care o familie se poate destrama treptat, an dupa an, zi dupa zi, e cutremurator. Vezi efectiv degradarea personajelor sub influenta suferintei si odata cu aceasta, tocirea continua a relatiilor dintre ele.

Poate ca unul dintre lucrurile care ar fi ridicat romanul in ochii mei ar fi fost daca acesta ar fi avut un fir narativ ceva mai dezvoltat. In schimb, totul pare o curgere liniara, fara un scop anume, o insiruire de momente si amintiri. Nu plictisitoare, dar din punctul meu de vedere, cam prea… fara sare si piper.

Daca ati citit romanul, sunt curioasa sa imi lasati o parere aici. Inca am senzatia ca ar fi trebuit de fapt sa imi placa mai mult, ca am ratat eu poate ceva important care ar fi reusit sa aseze cartea intr-o lumina diferita, sa o faca spectaculoasa.

Multumesc Editurii TREI pentru ca mi-a oferit acest roman pentru recenzie.

Plusuri:

Modul in care autorul descrie evolutia relatiilor dintre membrii unei familii lovite de soarta in mod repetat.

Minusuri:

Actiune aproape inexistenta si modul plat in care este prezentata boala protagonistului.

Publicat în D.H. Lawrence

Amantul doamnei Chatterley – D.H. Lawrence

Amantul doamnei Chatterley - D.H. LawrenceDisponibil la: Litera

Colectia: Carte de Buzunar

Traducerea: Antoaneta Ralian

Numar pagini: 320

*

Sinopsis:

„Niciodata, parca, nu dorise mai mult o femeie. Iar ea, inaltata in bratele lui, ii zari scanteierea ochilor dilatati. Ii strangea cu furie trupul la pieptul lui. si ea isi spunea: «Da! Am sa-i cedez! Da! Am sa-i cedez!»”

In Anglia anilor 1920, Constance, tanara doamna Chatterley, duce o viata monotona alaturi de un sot infirm si incapabil de a avea o viata de cuplu normala. Indiferenta barbatului si neimplinirea sexuala o imping pe Constance intr-o legatura amoroasa cu paznicul de vanatoare al domeniului, in bratele caruia isi gaseste fericirea. Poate cea mai celebra scriere a lui Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, roman clasic al iubirii patimase, eliberata de orice prejudecati, portretizeaza puterea regeneratoare a senzualitatii – o afirmare a vietii si o sansa la fericire.

Parerea mea:

Fara a putea spune ca m-a plictisit, romanul lui D.H. Lawrence m-a facut sa il citesc parca fara nicio motivatie, cu pauze mari intre reprizele de lectura, cu alte carti intercalate in toate saptamanile in care am tot evitat sa continui la modul serios volumul. Eram si nu eram curioasa in acelasi… CONTINUAREA AICI.