My Weekly Book

Disponibil la: Editura Trei

Colectia: Eroscop

Traducerea: Magdalena Popescu

Numar pagini: 256

Sinopsis:

Undeva, la granita dintre Franta si Elvetia, trei oameni pun la cale un complot impotriva frumusetii. Sa fie la mijloc doar izbucnirea halucinatorie a unei perversiuni sadice? Nici vorba. Avem de-a face cu o doctrina si aplicarea ei obstinanta: complotistii vad in frumusetea inegal distribuita o inechitate ce trebuie eliminata.
O viziune de apocalips? Mai degraba un basm filosofic si totodata scantaietor thriller ce dozeaza perfect suspansul, erotismul, teroarea. Pascal Bruckner stie sa planteze violenta anomaliei si cruzimea detaliului pervers intr-un discurs impecabil, inzestrat cu splendoare si rigoare logica.

Parerea mea:

Am inceput romanul Hotii de Frumusete cu un entuziasm debordant, pentru ca apoi acesta sa atinga cote minime, transformandu-se ulterior intr-un soi de resemnare monotona. Descrierea cartii promitea un thriler interesant, ma asteptam la o actiune tensionata, la un roman incarcat de suspans si la o conspiratie captivanta. Nu pot spune ca romanul nu a fost deloc interesant, dar in ciuda ideii originale, nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor pe care le aveam. In plus, mi s-a parut intr-o oarecare masura inexpresiv. Parca nu implica cititorul, te tine la distanta, nu te simti atras de personaje, nu te regasesti in nici un moment al cartii. In romanele pe care le citesc caut povesti care sa ma prinda, sa ma faca sa imi pun intrebari sau sa imi imaginez cum as reactiona eu daca as fi in locul personajelor, sa imi ofere un punct de vedere total diferit fata de modul in care vedeam eu lucrurile pana atunci, sa dea nastere unor controverse in propriile-mi ganduri, sa ma faca sa visez sau sa imi scriu in minte finaluri alternative. Si din acest punct de vedere, cartea mi s-a parut plata, fara savoare.

Romanul imbina povestile a doua personaje, prezentate chiar de acestea. Povestea secundara, cea a psihiatrei Mathilde Ayaky ofera deschiderea perfecta pentru istorisirea principala a cartii si revine in atentia cititorului de cateva ori pe parcursul cartii, pentru ca in final sa il si incheie. Mathilde devine ascultatorul aventurii lui Benjamin Tholon, personajul principal al cartii. Benjamin ii nareaza o istorie tenebroasa, o drama prin care a trecut in urma cu mai mult de un an. Ramasi inzapeziti intr-o zona salbatica, Benjamin si iubita sa, Helene cauta ajutor la o casa izolata, unde sunt primiti pana la urma de stapanii casei si de majordomul acestora. Lucrurile evolueaza intr-o directie dezastruoasa si astfel Benjamin afla de un complot al gazdelor sale impotriva femeilor uluitor de frumoase, pe care le sechestrau intr-o izolare totala timp de aproximativ doi ani, pana cand frumusetea acestora se ofilea, iar sanatatea mintala a tinerelor era grav destabilizata. Prins in jocul celor trei gazde, Benjamin se vede nevoit sa isi ajute asupritorii in schimbul eliberarii logodnicei sale, iar finalul este unul destul de neasteptat, dar care lasa totusi loc interpretarilor.

Banuiesc ca fiecare personaj trebuia sa intruchipeze un anumit set de trasaturi negative ale umanitatii, incepand de la obsesiile pentru aspectul fizic, pentru placere, pentru succes, pana la superficialitate, linguseala, lasitate sau lipsa demnitatii. Ceea ce mi s-a parut ciudat este faptul ca daca analizezi chiar si personajele pe care le presupui a fi pozitive, descoperi ca nu sunt cu nimic mai presus fata de cele negative. In afara de nebunia care a dus la complotul frumusetii, nu exista nici o deosebire intre aceste personaje care sa le diferentieze in bune si rele. Am mai citit diferite carti in care protagonistii nu erau deloc personaje pozitive. Dar iti trezeau cu siguranta ceva mai multe emotii. In Hotii de Frumusete, personajele principale mi-au fost antipatice, dar intr-o masura destul de moderata, dand nastere unui dezgust lipsit de intensitate. Benjamin reprezinta tipologia calicului, sarac ajuns printr-o minune la o situatie materiala remarcabila dar care isi pastreaza toate defectele si toate obiceiurile josnice. In plus, isi construieste o cariera prin furt, prin plagiat, iar faptul ca isi explica motivele din spatele fiecarei actiuni il coboara  si mai mult in ochii cititorului. Mathilde este femeia dependenta, slaba, captiva intr-o relatie daunatoare ce ii provoaca durere si placere in aceeasi masura, lipsita de o directie, de un scop, nemultumita de tot ce are in jur dar lipsita de ambitia de a misca un deget pentru a schimba ceva. Totusi, este singurul personaj care evolueaza, finalul romanului surprinzandu-i acesteia transformarea majora. Desi portretul Helenei nu este la fel de bine conturat, ea se apropie totusi mai mult de atributele personajelor pozitive pe care esti obisnuit sa le intalnesti. Personal, mi-a amintit mult prea mult de Otilia din Enigma Otiliei ca sa o plac (probabil cartea cu numarul 1 in topul cartilor care NU mi-au placut), dar probabil este singurul personaj care trezeste empatia cititorului si care ofera o  oarecare senzatie de apropiere de povestile romanului.

Bile albe:

– Ideea romanului ramane una interesanta si destul de originala, desi ar fi putut fi tratata intr-un mod mai captivant. Spre sfarsit exista inca o idee secundara, inovatoare, ce aminteste intr-un mod ciudat de povestea contesei Elizabeth Bathory si impinge usor povestea catre domeniul fantastic.

– Am descoperit pe alocuri o serie de expresii extrem de sugestive, fraze frumoase, cu zeci de sensuri, surprinzatoare si marcante, care te opreau pur si simplu din parcurgerea povestii si te faceau sa le reiei din nou si din nou pentru a te mai mira inca o data de cate moduri de interpretare ofera.

Bile negre:

– Momentele cele mai importante, partea de intelegere pe care trebuie sa o respecte Benjamin lipseste. Citesti pagini la rand in care ti se descrie urmarirea viitoarelor victime, obiceiurile rapitorilor, detaliile alegerilor, iar apoi se trece direct la momentul in care targul a fost incheiat.