Posted in Alan Bradley

Buruiana care impleteste streangul (seria Flavia de Luce, volumul 2) – Alan Bradley

Buruiana care impleteste streangul (seria Flavia de Luce, volumul 1) _ Alan BradleyDisponibil la: Editura TREI

Colectia: Fiction Connection

Traducerea: Monica Vlad

Numar pagini: 384

 

Sinopsis:

Flavia de Luce, copilul-minune al literaturii politiste, se intoarce cu o noua aventura!

Dupa uriasul succes al primului sau roman,Placinta e dulce la sfarsit, Alan Bradley isi pune iarasi la incercare eroina preferata.

O intamplare stranie tulbura din nou linistea din Bishop Lacey, acest bucolic satuc englezesc, cu gradini ingrijite si pasuni invaluite in ceturi. Si de data aceasta e nevoie de talentele Flaviei de Luce – neintrecut detectiv si chimist genial – cu riscul ca ora ei de culcare sa fie in repetate randuri depasita. Pentru ca Flavia se afla la dificila varsta de 11 ani. Si pe langa asta, trebuie sa lupte cu doua surori veninoase, sa se descurce cu imaginea fantomatica a unei mame pe care n-a apucat s-o cunoasca, sa accepte raceala unui tata absorbit de clasoarele lui cu timbre… si, in plus, sa mai rezolve si acest caz dificil! Rupert Porson, papusar vestit, a suferit in timpul unui spectacol cu marionete un soc… electric si, din pacate, a parasit aceasta lume. Excentrica lui asistenta pare suspecta, dar nu este singura. Prin poveste bantuie si Meg Nebuna, locuitoare a padurii Gibbet, unde se gasesc ramasitele unei vechi spanzuratori – scena unui episod intunecat din trecut. In toiul intrigii mai aterizeaza si un pilot german indragostit de surorile Brontë, care a riscat totul doar pentru a survola tinuturile mlastinoase si colinele acoperite de iarba neagra. Si lista suspectilor se extinde…

Cum va dezlega neastamparata Flavia misterul si la ce ii vor folosi de data aceasta cunostintele extinse de chimie ramane sa descoperim.

Parerea mea:

Exista anumite carti pe care le citesc cu o bucurie nemarginita. Poate ca nu neaparat trecand printr-o gama extrem de larga de emotii, insa cu siguranta, cu un zambet larg pe buze de-a lungul intregii lecturi. Seria lui Alan Bradley, Flavia de Luce, face parte din aceasta categorie de lecturi. Cel de-al doilea volum al seriei a fost la fel de incantator ca si primul, asa ca imi mentin parerea ca este o poveste ideala atat pentru publicul tanar, cat si pentru cititorii adulti, avand capacitatea de a te fermeca la orice varsta.

Deja familiarizata cu misterele si crimele dupa evenimentele descrise in Placinta e dulce la sfarsit si mai mult, dezvoltand chiar, de atunci, o pasiune ciudata pentru moarte (pe langa cea binecunoscuta pentru otravuri cat mai ingenioase), Flavia va avea din nou ocazia si de data aceasta sa se ia la intrecere cu inspectorii de politie in ceea ce priveste viteza cu care aduna indicii si cu care vor da de cap unei anchete incalcite.

Foarte interesant este faptul ca pana spre jumatatea romanului nu exista inca niciun mister de dezlegat. Toata lumea este in viata, totul pare sa decurga in cel mai linistit mod in micul orasel iar in lipsa unor activitati mai interesante, Flavia isi dedica tot timpul ajutandu-i pe cei doi papusari ajunsi din intamplare in Bishop Lacey sa faca pregatirile necesare spectacolelor de teatru de papusi. Desigur, asta in cazul in care ingrozitoarea matusa Felicity, tocmai venita in vizita la Buckshaw nu ii solicita Flaviei prezenta si ajutorul in tot felul de activitati casnice teribil de plictisitoare. Totusi, nicio clipa nu ajungi sa te plictisesti, chiar daca intriga se construieste ceva mai tarziu decat te-ai astepta. In plus, autorul strecoara tot felul de indicii chiar si in acele capitole in care, daca nu ai cunoaste-o pe Flavia, ai putea crede ca descriu activitati lipsite de importanta. Esti constient ca trebuie sa fii atent la detalii, pentru ca se vor dovedi cu siguranta extrem de importante mai tarziu.

Si asa si este! Ca pentru a compensa linistea din prima parte a cartii, autorul introduce doua mistere, aparent lipsite de legatura si aflate la distanta de ani buni unul de celalalt. Lucrurile se precipita in cel mai neasteptat mod si evolueaza la fel de surprinzator. Doar talentul Flaviei de a stoarce informatii si indicii si din piatra seaca este cunoscut. Cu toate acestea, protagonista iti este mai mereu cu cativa pasi in fata, intrucat doar uneori poti banui ce fire se leaga in mintea ei odata cu adunarea dovezilor. Esti de fapt aproape la fel de nestiutor precum cei care ii cad in plasa, oferindu-i informatii pe care le considera banale.

Ce m-a surprins mult in acest volum este dinamica relatiilor familiale de la Buckshaw. Daca in primul volum am considerat tachinarile surorilor Flaviei la adresa acesteia doar un detaliu menit sa condimenteze lectura, in Buruiana care impleteste streangul, acestea apar deodata in alta lumina. Inca nu sunt convinsa daca ranchiuna ce razbate din replicile Opheliei si ale lui Daphne este cu adevarat extrem de intensa, asa cum pare, insa rezultatul acestor rautati este mai devastator decat imi imaginasem. Toate acele atacuri acide sadesc o nesiguranta neasteptata in sufletul Flaviei. Desi eroina este un copil de-a dreptul remarcabil din toate punctele de vedere si este adesea constienta de acest lucru,  sagetile otravite aruncate constant de surorile sale o ranesc extrem de mult. Cititorul este deja familiarizat cu stilul rece al celor din familia de Luce, cunoscand tendinta acestora de a-si pastra ascunse emotiile si sentimentele. Insa exact dialogurile dintre surori o lasa pe Flavia in lacrimi, distrugandu-i fatada calma atat de bine construita. Sunt foarte curioasa sa descopar adevaratele sentimente ale Opheliei si ale lui Daphne fata de sora lor mai mica si sa inteleg care sunt motivele pentru care au format, practic, o alianta impotriva acesteia.

Personajele secundare sunt la fel de frumos construite ca si in volumul anterior. Ai senzatia ca ai pasit cu adevarat intr-un mic orasel de provincie cu propriile lupte de interese, cu secretele, barfele si conflictele tipice. Dupa Flavia, Dogger  ramane personajul meu preferat din serie, fiind aproape la fel de intuitiv ca aceasta si la fel de capabil sa inteleaga firele ascunse ce impletesc misterul. Totusi, imprumutand stilul familiei de Luce, isi pastreaza pentru sine concluziile la care ajunge sau i le impartaseste doar Flaviei daca aceasta insista, mereu sub masca unui calm imperturbabil.

Un alt aspect interesant este modificarea modului in care politia, si in special inspectorul Hewitt, o trateaza pe Flavia. Daca in primul volum, in ciuda ajutorului pe care il ofera, protagonista este mai degraba indepartata de ancheta, de data aceasta lucrurile stau in mod diferit. Contributia Flaviei este asteptata cu interes si intr-un fel, primita cu mai multa recunoastere. Iar Hewit permite ca acest lucru sa iasa la suprafata, lasand-o pe eroina sa il intrevada si sa se simta implicata aproape oficial in ancheta si acceptata in mijlocul investigatorilor.

Romanul este incarcat de scene amuzante, de replici pline de umor, astfel incat parcurgi intreaga lectura cu zambetul pe buze, chicotind ici si colo, cand dai peste cate un paragraf savuros. Insa exact prin astfel de pasaje amuzante autorul reuseste sa iti aminteasca faptul ca in ciuda inteligentei incredibile, Flavia este totusi o fetita de 11 ani, a carei inocenta a ramas intacta in ciuda faptului ca este un as in rezolvarea crimelor si in manevrarea otravilor periculoase.

Multumesc mult Editurii TREI pentru sansa de a citi acest roman. L-am parcurs cu entuziasm maxim si m-am bucurat de fiecare pagina.

Bile albe:

– Modul interesant in care se construieste intriga, extrem de lent la inceput, doar pentru a o lua apoi pe o panta ascendenta, intr-un ritm alert.

– Personajele si relatiile dintre ele, aflate intr-o continua schimbare.

Bile negre:

Perfectul simplu. Nu am idee cum suna textul in original, insa in primele capitole, traducerea aproape ca m-a facut sa abandonez pe termen nelimitat cartea. Facui, zisei, dadui, observai, intrai, etc. Dumnezeule, e englezoaica, nu olteanca! Daca in alte lecturi cate un verb este astfel conjugat din cand in cand, nici macar nu il sesizez si chiar daca as face-o, nu mi s-ar parea nimic in neregula. Insa cand jumatate din verbe sunt asa de-a lungul a nenumarate capitole, e imposibil sa nu te exaspereze.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Placinta e dulce la sfarsit (seria Flavia de Luce, volumul 1) – Alan Bradley

O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii – Mark Haddon

Posted in Alan Bradley, Uncategorized

Placinta e dulce la sfarsit (seria Flavia de Luce, volumul 1) – Alan Bradley

Placinta e dulce la sfarsit - Alan BradleyDisponibil la: Editura TREI 

Colectia: Fiction Connection

Traducerea: Monica Vlad

Numar pagini: 408

 

Sinopsis:

Pregateste-te sa intalnesti un personaj insolit: Flavia de Luce, copilul-minune al literaturii politiste!

Imaginati-va un detectiv la 11 ani: Flavia de Luce, fetita minune indragostita de experimente chimice si experta in prepararea unor otravuri pe care le testeaza pe propriile ei surori rautacioase. Un copil indraznet si haios, care poseda un vocabular nelimitat si o cultura uimitoare, care-si baga nasul acolo unde nu trebuie si care reuseste sa vada problema acolo unde oamenii mari esueaza. Este irezistibila, cucereste inimile celor din jur, dar – atentie! – nu ezita sa otraveasca ceaiul celor care o supara! Anglia, vara anului 1950. Viata linistitului conac Buckshaw din Bishop’s Lacey este tulburata de cateva intamplari neobisnuite si, culmea ciudateniei, cadavrul unui necunoscut apare peste noapte in parcela cu castraveti a gradinii.

Cand stapanul casei, colonelul de Luce, este arestat ca suspect, fiica lui cea mica, Flavia, dornica sa-i dovedeasca nevinovatia, incepe sa cerceteze cazul cu perseverenta si talentul unui adevarat detectiv: interogheaza cu abilitate, studiaza arhive prafuite de ziare vechi, se strecoara in locuri nepermise, intocmes te liste de suspecti. Investigatiile ei minutioase o conduc in cele din urma pana in trecutul tumultuos al tatalui sau, pe vremea cand acesta era elev al colegiului Greyminster, intr-o poveste palpitanta cu magicieni, colectionari fanatici de timbre si sinucideri dubioase. Totul invartindu-se in jurul unei pretioase marci postale imprimate cu chipul Majestatii Sale Regina Victoria.

„Puneti laolalta in mintea unei fetite de 11 ani abilitatile deductive ale lui Sherlock Holmes, talentul pentru chimie al lui Marie Curie si zelul lui Dr. Jekyll – aceasta fetita se numeste Flavia de Luce si este eroina unei carti pline de mister, farmec si experimente. Dialogurile spumoase, umorul de buna calitate si personajele pitoresti continua sa te insoteasca multa vreme dupa ce ai pus cartea la loc, in raft.” – Discovery Channel

Parerea mea:

Flavia de Luce este copilul acela genial in pielea caruia ne-ar fi placut probabil tuturor sa fim atunci cand eram mici. Remarcabil de istet, capabil sa ii puna mai mereu pe adultii din jur in incurcatura, tratat cel mai adesea cu respect si admiratie de catre acestia, dand nas in nas cu aventura la fiecare pas si avand niste abilitati de detectiv care l-ar face invidios si pe Sherlock Holmes. Abilitati care, totodata, ar aduce mereu dreptatea pe oriunde ar fi nevoie de ele. Nu mai retin care lecturi din copilarie m-au facut sa visez astfel, insa stiu ca mereu mi-as fi dorit sa fiu exact asa cum este Flavia.

Sa spun ca mi-a placut povestea este putin spus. A fost genul acela de lectura care efectiv te bucura, pe care o citesti cu zambetul pe buze, chiar daca esti constient ca nu ai in fata chiar cea mai veridica poveste. Pentru ca, la drept vorbind, nici personajele si nici firul intamplarilor nu debordeaza de realism. Flavia nu este doar un mic geniu, dar are si o maturitate uimitoare pentru un copil de varsta ei. Relatia cu adultii din jur pare si ea incredibila: foarte rar este trasa la raspundere pentru poznele sale, iar ancheta pe care o desfasoara merge struna, adultii fiind pentru ea doar niste pioni pe care trebuie sa recunoastem ca ii cam asaza dupa cum isi doreste. Spre deosebire de tendinta din ultima vreme a autorilor, de a crea protagonisti cat mai obisnuiti, cu care cititorii sa se identifice pe tot parcursul cartii, Placinta e dulce la sfarsit ofera exact opusul: atat protagonista cat si evenimentele sunt formate numai din vise si dorinte imposibile. Si poate ca tocmai de aceea lectura este atat de fermecatoare. Totul este prezentat intr-un stil detasat, amuzant si pe alocuri ametitor. Asta pentru ca privim evenimentele prin ochii Flaviei, iar personalitatea ei deosebita asigura o atmosfera surprinzatoare. Exista doar doua-trei pasaje in care Flavia isi dezvaluie teama, in restul timpului conducandu-si misiunea cu entuziasm si seriozitate deopotriva. Desi constienta de situatia extrema in care se afla atat ea cat si cei dragi ei, protagonista reuseste sa isi pastreze obiectivitatea pe tot parcursul anchetei.

Personajele sunt destul de tipice, insa acest lucru nu deranjeaza: avem tatal vaduv, semi-absent, in ciuda prezentei sale permanente, surorile cu care Flavia este intr-o continua cursa a farselor, majordomul devotat pana la extreme si bucatareasa putin cam bagacioasa. Politistii trimisi sa ancheteze cazul nu sunt nici ei departe de portretul clasic, iar personajele negative au motivatii cat se poate de banale: imbogatire rapida si posibil si un strop de dorinta de razbunare. Insa autorul reuseste sa combine toate elementele povestii atat de frumos, incat nu ai cum sa te simti dezamagit sau iritat de cliseele utilizate.

Foarte interesante au fost dezvaluirile tatalui Flaviei despre adolescenta sa, despre intamplarea tragica petrecuta atunci si relatia sa cu personajele negative. Iar ceea ce mi-a placut enorm a fost faptul ca dupa acel moment, contrar asteptarilor, relatia tata-fiica nu are parte de o transformare incredibila, personajele pastrandu-si in continuare unele dintre trasaturile definitorii ale familiei de Luce: firea rezervata si ezitarea in a-si dezvalui prea mult sentimentele fata de cei dragi.

Am adorat romanul si il recomand cu foarte multa caldura atat cititorilor mai tineri, intrucat este intr-adevar genul acela de carte perfecta pentru a fi devorata in copilarie sau adolescenta, dar si cititorilor adulti, pentru emotiile pe care ti le trezeste, pentru faptul ca iti aminteste de primele carti parcurse si de modul fascinant in care acestea reuseau sa te faca sa visezi si sa te transporte in lumile imaginare create de autori.

Multumesc Editurii TREI pentru acest roman.

Bile albe:

Desi romanul contine si o multime de aspecte tipice, la care te astepti odata ce ai deschis o astfel de carte, intriga propriu-zisa nu face parte dintre acestea. Desigur, motivul real al crimei nu este pana la urma extrem de surprinzator, insa pana sa aflam asta avem parte de multe capitole in care nu putem decat sa facem presupuneri dupa presupuneri, doar pentru a vedea apoi cum fiecare dintre acestea sunt spulberate pe rand. Mai mult, pana spre final, nu stim concret ce se ascunde in spatele acestui motiv destul de vag, dorinta de mai mult. Iar ancheta ne rezerva destule surprize pentru a ne face sa nu lasam cartea din mana pana cand nu aflam tot adevarul.

Bile negre:

Asa cum am scris si mai devreme, romanul contine destule elemente ce pot fi incadrate la clisee: de la portretele personajelor, pana la modul in care actioneaza acestea. Din punctul meu de vedere, povestea este prea bine scrisa pentru ca asta sa mai conteze, insa trebuia sa mentionez totusi acest aspect, presupunand ca unii cititori ar putea sa il considere un minus al cartii.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Rosu ca sangele (seria Alba-ca-Zapada, volumul 1) – Salla Simukka

Spionaj la manastire – Rodica Ojog Brasoveanu