carti romanesti – My Weekly Book

Ioana Visan

Broken people (seria Broken People, volumul 1) – Ioana Visan

Posted on 19 June 201630 May 2016 by roxtao

Broken people

Ioana Visan

Disponibil: Amazon

Numar pagini: 230

Sinopsis:

You don’t always get what you want, but if you’re lucky, you might get what you need.

For one week only, an impenetrable castle is open to the public, and Dale Armstrong has come to Bratislava to rob it. When he finds his partner’s arms mangled, he desperately searches for a way to fix him before time runs out.

Because the war in the Far East is sapping all the allied nation’s resources, only The Nightingale Circus has the spare parts, the power, and the expertise to fix prosthetics and help the injured, but nothing is free.

Unfortunately, Dale doesn’t know about The Nightingale Circus’s side job, but a forced encounter with the most dangerous woman in the city, the Golden Lady, sends him their way. On this roller coaster of crazy twists and flips, schemes and deceit, wishes and dreams, no one can foresee how the aerialist will land.

Anything is possible in a world of Broken People.

Parerea mea:

De multe ori, atunci cand trece mai multa vreme intre momentele in care parcurg volume consecutive din anumite serii, ajung aproape sa uit cat de mult am indragit o anumita poveste. Asa mi s-a intamplat si cu noua serie a Ioanei Visan, Broken People. Am citit prequel-ul The Nightingale Circus, volumul de povestiri ce introduce in scena membrii circului si evident, stiam ca mi-a placut mult. Insa uitasem CAT de mult! Odata ce am parcurs insa primele pagini din Broken People, mi-au revenit insa toate sentimentele aproape uitate si am cazut parca intr-o transa din care abia am reusit sa ma trezesc cand am ajuns la finalul romanului.

In mod surprinzator, personajul principal al seriei nu face parte din gama acelor personaje deja cunoscute in The Nightingale Circus. Il cunoastem pe Dale, un presupus… mercenar (?)/raufacator(?), aflat in Bratislava pentru a da o spargere de amploare. Curand insa, din cauza unui incident neplacut si spre nemultumirea sa , povestea acestuia se intersecteaza cu cea a personajelor deja familiare din cadrul circului. Iar treptat, ceea ce parea sa fie doar un contact temporar, se transforma intr-o relatie complexa, cu suisuri si coborasuri.

Firul narativ se intinde pe doua planuri, dand nastere unor provocari diferite, insa in timp, acestea ajung sa se amestece si sa se contopeasca intr-un scop comun. Evident, fiecare personaj are o tinta diferita, fiecare se straduieste pentru a obtine un alt premiu. Insa lupta lor este aceeasi si, de voie, de nevoie, sunt nevoiti sa o duca impreuna si sa isi ajusteze treptat dorintele si actiunile in functie de nevoile tuturor.

Minunat construite, personajele iti lasa senzatia ca nu exista un singur protagonist, ca rolurile fiecaruia sunt la fel de importante si ca daca il scoti din joc pe unul singur, intreaga actiune va fi compromisa. Portretele lor sunt aproape la fel de captivante precum actiunea, mentinandu-te curios si cu ochii lipiti de carte chiar si in momentele – rare, ce-i drept – in care actiunea incetineste. Iar relatiile dintre ele, de prietenie amestecata cu suspiciune, cu toleranta, cu exasperare uneori, cu mici frustrari si nemultumiri ocazionale, sunt deopotriva de fermecatoare.

Desi planul de ansamblu iti este dezvaluit inca de la inceput, autoarea reuseste sa isi pastreze nenumarati asi in maneca pe care ti-i divulga pe parcurs si iti mentine astfel interesul la cote maxime. Iar povestea se modifica aproape la fiecare pas, apar constant factori care ii forteaza pe cei implicati sa se adapteze din mers pentru a-si asigura succesul. Mi-a placut mult faptul ca autoarea nu face deloc lucrurile usoare pentru personajele sale, ca treburile nu merg de cele mai multe ori asa cum acestea si-au propus si ca din nou si din nou trebuie sa faca fata unor provocari neasteptate. Sincer, in momentul in care destinul lui Dale ajunge sa se intersecteze cu cel al membrilor circului, credeam ca cel putin aspectul pentru care acesta ii contacteaza initial se va rezolva in doar cateva pagini, aproape pocnind din degete, mai ales tinand cont de abilitatile celor de la circ. Am fost asadar deopotriva contrariata si placut surprinsa de faptul ca socotelile initiale se duc pe apa sambetei, dand nastere unui fir narativ neasteptat de incalcit.

Finalul, departe de a fi cel pe care il banuiam, m-a lasat totusi cu zambetul pe buze, mai ales ca promite o continuare la fel de atractiva a povestii. Si in acelasi timp si datorita faptului ca abia acum, in incheiere, relatia tensionata dintre Dale si enigmatica Golden Lady pare sa se aseze pe un fagas mai clar definit. Iar apropo de asta, un alt punct forte mi s-a parut exact romantismul abia schitat, relatiile timide, ezitante, atat de realist conturate intre mai multe posibile cupluri de personaje si lipsa acelor momente atat de exasperante in alte carti in care personajele se arunca pur si simplu in niste relatii amoroase, fara a se gandi macar de doua ori la modul in care aceasta alegere le va influenta viitorul.

Romanul abunda de mister, de umor, de emotii si tensiune si trebuie sa va spun ca pe tot parcursul lecturii nu am putut sa nu ma intreb de ce dumnezeu o astfel de poveste nu apare mai des pe blogurile de recenzii si in revistele online de literatura din Romania. Pentru ca sincer, este mult mai buna decat multe dintre cartile autorilor straini despre care apar avalanse de recenzii, articole si comentarii in media romaneasca.

Rodica Ojog Brasoveanu

320 de pisici negre (seria Melania Lupu, volumul 3) – Rodica Ojog Brasoveanu

Posted on 13 June 201630 May 2016 by roxtao

320 de pisici negre

Disponibil la: Nemira

Colectia: Suspans

Numar pagini: 304

Sinopsis:

Simpatica Melania Lupu, cunoscuta cititorilor din alte romane ale aceleiasi autoare, a ajuns la inchisoare si se pregateste de evadare. Englezul Ned Morton vrea sa iasa de pe scena mafiei cu o lovitura de neuitat. si toate personajele acestui roman piperat din belsug cu umor cauta Fecioara din Insula Grotelor, statuie din aur, in marime maturala, a Madonei. Cine si cum o va gasi?

Parerea mea:

5 dimineata. Ma strecor din pat, pe jumatate cazand, incercand sa fug cat mai repede intr-o alta camera in care sa nu risc sa il trezesc pe my significant other cu hohotele de ras incontrolabile pe care abia, abia reusesc sa mi le inabus. Sunt deja la a nu stiu cata carte a Rodicai Ojog Brasoveanu si in ciuda faptului ca mereu ma astept la lecturi delicioase din partea ei, chiar nu credeam ca 320 de pisici negre va putea sa fie ataaaaat, ataat de amuzanta. Mi se pare de departe cea mai funny carte pe care am citit-o pana acum dintre cele scrise de autoare.

Romanul continua povestea Melaniei Lupu, minunata raufacatoare pe care e imposibil sa nu o iubesti, in ciuda faptului ca tot ea ii scoate peri albi si adversarului sau, maiorul Cristescu, personaj care iti devine aproape la fel de drag ca si Melania. De data aceasta, lucrurile iau amploare, protagonista trezindu-se fara voia sa (din nou!) intr-o poveste cu gangsteri internationali pe care – aproape deloc surprinzator – reuseste sa ii induca in eroare pentru o buna perioada de timp. Si, la fel ca si prima data cand doar intamplarea a aruncat-o in acest joc, Melania reuseste sa scoata tot ce este mai bun din el.

Un factor nou il reprezinta faptul ca apare un nou personaj aproape la fel de genial precum cei doi protagonisti si care intra practic in jocul acestora. Vorbim aproape de o competitie intre cei trei, in care fiecare incearca sa fie cu un pas inaintea celorlalti si sa le ghiceasca totodata miscarile viitoare adversarilor. Iar acum, noul oponent ameninta sa le dejoace planurile protagonistilor iar cititorul este pus serios in dificultate incercand sa intuiasca cine va fi castigatorul, mai ales ca situatia pare sa se incline constant in directii diferite.

Minunat construite mi s-au parut din nou personajele secundare. Unele amuzante, altele colorate in cele mai intunecate nuante, unele schitate doar vag – dar suficient pentru a va cuceri, va asigur, altele complexe, unele caracterizate mai degraba ca si personaje-tip; dar toate, absolut toate deopotriva de fascinante.

Autoarea reuseste si de data aceasta sa introduca nenumarate surprize in poveste, lasandu-te iar si iar fara cuvinte, uimit de cate schimbari de directii poate lua firul narativ si de cat de ingenios isi joaca fiecare personaj cartile. Iar finalul vine poate cu cea mai neasteptata turnura de pana acum, cu o surpriza care nu ii uimeste numai pe cititori ci si pe insasi Melania, personaj care, sincer vorbind, poate fi cu greu uluit de ceva. Mi-ar fi placut, poate, ca protagonista sa accepte propunerea care i s-a facut pentru ca e imposibil sa iti imaginezi pe cineva mai potrivit decat ea in provocarea ce i-a fost lansata. Intr-un fel, pare aproape o pierdere faptul ca talentele Melaniei nu sunt fructificate la o scara mai larga. Insa in acelasi timp, imi dau seama ca o astfel de alegere ar fi cazut poate in mediocru, mutand povestea pe un plan unde si-ar fi pierdut din inocenta si din comicul situatiilor. Raman insa cu un soi de speranta vaga, lipsita de fundament ca personajul care i-a facut propunerea ar putea sa nu se lase pagubas si sa isi incerce din nou puterea de convingere. Nu imi ramane decat sa ma arunc cat mai curand intr-o noua poveste a Melaniei pentru a afla ce mai urmeaza de data aceasta. Si sincer, cu greu ma abtin sa nu ignor total planurile de lectura deja stabilite si sa nu incep cel de-al patrulea volum al seriei pentru ca, asa cum am mai spus-o si alta data, cartile Rodicai Ojog Brasoveanu efectiv creeaza dependenta.

In incheiere nu am alt indemn decat sa va spun sa cititi seria. Nu prea indraznesc sa ma lansez in promisiuni de genul acesta, avand in vedere cat de diverse sunt gusturile cititorilor si cat de subiectiv se poate interpreta orice roman, insa de data aceasta chiar va promit ca indiferent de preferintele voastre in materie de lecturi, e imposibil sa nu adorati povestea.

Marin Preda

Morometii (volumul 1) – Marin Preda

Posted on 4 June 201630 May 2016 by roxtao

Morometii (volumul 1) – Marin Preda

Disponibil la: Carturesti

Colectia: Contemporani

Numar pagini: 704 (volumele 1 + 2)

Sinopsis:

„Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu. Acest sentiment a ramas stabil si profund pentru toata viata, si de aceea cruzimea, cat si josnicia, omorurile si spanzurarile intalnite des la Rebreanu si Sadoveanu si existente, de altfel, si in viata taranilor nu si-au mai gasit loc si in lumea mea scaldata in lumina eterna a zilei de vara. In realitate, in amintire imi zac fapte de violenta fara masura si chipuri intunecoase, infernale, dar pana acum nu le-am gasit un sens… Poate ca nici nu au!?“ – Marin Preda

„Tatal real pe care il invoca in fragmentul citat mai inainte este, desigur, un simbol al acestei lumi scaldate in lumina eterna a zilei de vara, dar Ilie Moromete, varianta lui din roman, este creatia fictiunii epice, este un veritabil erou de roman. Nu stiu si, pana la urma, nici nu intereseaza aproape deloc daca scriitorul a pornit de la un prototip sau l-a inventat pur si simplu. Importanta, cu adevarat, este doar veridicitatea lui literara. Si la acest capitol lucrurile sunt clare in Morometii I-II: Ilie Moromete este un personaj memorabil, un personaj care a coborat din carte in viata cu identitatea data de Marin Preda. Asa se intampla de regula cu personajele din marile romane ale literaturii…“ – Eugen Simion

Parerea mea:

Nu stiu daca exista vreo carte pe care sa o iubesc mai tare decat iubesc romanul lui Marin Preda. Ani la rand, de fiecare data cand am fost intrebata care este cartea mea preferata, am raspuns ca nu pot alege una singura. Cred ca evitam sa spun „Morometii” pentru ca aveam impresia ca ador volumul intr-atat de mult doar datorita unor coincidente fericite: poate varsta la care am citit-o, combinata cu pasiunea pentru genul acesta de carti pe care o dezvoltasem in acea perioada si cu influenta ulterioara a celorlaltor opere ale autorului. Pentru ca da, Morometii a fost cartea care m-a facut sa devorez in doar cateva saptamani toate celelalte volume ale autorului pe care am reusit sa le gasesc la biblioteca publica. Unde mai pui ca exact pasiunea pentru Marin Preda mi-a adus una dintre cele mai bune prietene ever 🙂 Imi era teama ca daca as reciti in prezent Morometii nu mi-ar mai lasa aceleasi impresii si ca in aceste conditii, nu pot declara raspicat ca acest volum este my all time favourite.

Nici nu stiu ce m-a determinat sa recitesc acum romanul, mai ales ca, avand in vedere teancurile de carti noi care mi se aglomereaza langa pat, nu prea obisnuiesc sa citesc a doua oara o lectura deja parcursa. Stiu doar ca intr-o noapte, pur si simplu a trebuit ATUNCI sa o citesc. Atunci, pe loc, obligatoriu! And so I did…

Iar ceea ce pot spune este ca nici acum nu imi dau seama daca prima oara, acum mai bine de 10 ani sau daca de data aceasta, in prezent, am citit cu mai mult drag cartea. Trei lucruri mi-au devenit clare insa chiar de la primele pagini:

Este la fel de frumoasa minunata, profunda si in acelasi timp, incredibil de amuzanta precum mi-o aminteam;
E totodata si mai trista, poate pentru ca in ignoranta adolescentei trecusem mai superficial peste anumite aspecte pe care atunci probabil ca nu aveam cum sa le inteleg;
Dumnezeule, imi amintesc replici intregi din carte, cuvant cu cuvant! Cred ca daca ar fi sa adun toate fragmentele disparate pe care mi le amintesc, as aduna probabil un sfert de volum. Nu cred ca mai exista vreun roman care sa ma fi impresionat intr-atat.

Stiu ca, fiind lectura obligatorie pentru Bacalaureat, majoritatea elevilor fortati sa o parcurga au detestat-o cu inversunare. Nu pot intelege nici acum, la fel cum nu intelegeam nici cand eram eu in liceu cum este posibil acest lucru. Niciodata, dar niciodata nu am intalnit un personaj mai desavarsit decat Ilie Moromete. Cu o personalitate fascinanta, complexa, Moromete este in acelasi timp incredibil de sarcastic si induiosator de inocent. Influenta pe care o are asupra celor din jurul sau, fie ei membrii ai familiei sau vecini din sat, se transfera in totalitate si asupra cititorului. Nu inteleg cum ai putea ramane rece la replicile ironice, la umorul delicios, la trairile cutremuratoare datorate trecerii la un sistem absurd si necunoscut, total diferit de ceea ce satenii cunosteau pana atunci, la faptul ca protagonistul e practic fortat sa se confrunte cu niste probleme pe care nu numai ca nu le intelege, dar care il socheaza de-a dreptul, rapindu-i parca o parte din personalitatea fermecatoare pe masura ce se intetesc.

In mod neasteptat, am avut acum parte si de o surpriza, cu toate ca nu credeam ca ar fi posibil asa ceva din moment ce oricum ma indragostisem de cartea aceasta de prima data. Mai exact, surpriza a venit din partea unuia dintre personajele secundare: Tugurlan. Imi aminteam destul de neclar povestea sa si retinusem ca era un personaj destul de controversat, invaluit parca intr-o aura negativa. La fel l-am vazut si acum initial, insa treptat, actiunile si gandurile lui mi-au aparut intr-o lumina cu totul noua. Personalitatea lui se modifica in mod categoric iar acest lucru il surprinde si pe el la fel de tare pe cat il uimeste si pe cititor. Iar profunzimile pe care le ating meditatiile si implicit, si gesturile sale aproape ca il asaza pe locul doi in topul personajelor din acest volum – evident, dupa Moromete – desi ceea ce creste in sufletul lui este de o natura cu totul diferita fata de ceea ce exista in Moromete. Nu fac o comparatie intre cei doi, pentru ca e evident ca sunt caractere diferite, ci vreau doar sa subliniez cat de placut surprinsa am ramas de transformarea lui Tugurlan.

La polul opus se afla, neindoielnic, Paraschiv si Guica. Rar intalnesti personaje mai meschine, mai pline de rautate si mai inchise la minte. Cu atat mai mult cu cat rautatea lor il are ca tinta pe Moromete caruia cu greu ai putea sa ii gasesti vreo vina sau sa il banuiesti de intentii rele. Incerc sa ii inteleg negativismul surorii sale, Guica, presupunand ca visele sale au fost spulberate de dorinta normala a lui Moromete de a-si reface viata, de a avea un trai si o familie normala. Stiu ca si in viata reala exista oameni care pornind de la un fapt minor dezvolta in timp frustrari din ce in ce mai ample si, in loc sa incerce sa revina pe linia de plutire prefera sa se afunde in nefericire, dand vina pe cei din jurul lor si nerecunoscandu-si propriile slabiciuni sau defecte. Insa asa cum nici in realitate nu reusesc sa pricep si sa accept astfel de comportamente, si in ceea ce o priveste pe Guica sau pe Paraschiv sunt la fel de contrariata furioasa.

Poate ca in comparatie cu alte carti si mai ales cu cele contemporane, Morometii nu are acelasi tip de actiune care sa te tina cu sufletul la gura. Si pot doar sa banuiesc ca acesta este si motivul pentru care multa lume nu e deloc incantata de roman. Autorul nu mizeaza deloc pe suspans, dar din punctul meu de vedere, reuseste cu succes sa te poarte prin toate emotiile posibile. Exista atat de multe momente amuzante, exista fragmente care te lasa cu ochii in lacrimi, exista pasaje pe care le citesti cu respiratia taiata, care te tulbura asa cum nu credeai ca e posibil, in care simti efectiv absolut toate emotiile personajelor. Intamplarea cu serbarea scolara este unul dintre cele mai clare exemple. Rar am mai intalnit vreun moment atat de desavarsit scris, care sa iti faramiteze sufletul in mii de bucatele pe care sa le si lipeasca la loc in acelasi timp.

Asa cum spuneam, firul narativ nu este unul extrem de incalcit. Morometii este practic o mostra a stilului de viata din satul romanesc al secolului trecut, un tablou care surprinde intr-o perioada de doar cateva luni, veacuri intregi. Intelegi relatiile complicate care pecetluiau familia, prieteniile si dusmaniile, relatii care, desi pot parea simple, sunt de fapt poate mai complicate decat cele din prezent. Nu stiu cum sa explic cat de clare devin odata cu parcurgerea romanului, lucruri pe care poate pana la aceasta lectura nu le-ai intelege vis-a-vis de viata de familie si relatiile cu ceilalti membrii ai comunitatii. Tocmai pentru ca multe dintre acestea sunt atat de diferite de cele din prezent, contravin total modurilor in care abordam noi in ziua de astazi relatiile cu cei din jur. Insa cumva, in timp ce citesti cartea, intelegi totul. „De ce” si „cum” is gasesc raspunsul fara niciun efort.

La fel de imposibil imi e si sa gasesc cuvinte pentru a vi-l descrie pe Ilie Moromete mai clar de cat am facut-o in fragmentele de mai sus. Ma frustreaza faptul ca nu va pot demonstra cat de desavarsit e construit, tocmai pentru ca gandindu-ma la el, in sufletul si mintea mea totul e atat de limpede, de evident. Insa am senzatia ca de fiecare data cand iubesti o carte atat de mult si un personaj te cucereste intr-o asemenea masura, tocmai preaplinul acela din inima ta te face sa iti pierzi cuvintele si abilitatea de a te exprima cat de cat coerent. Un fel de „love is blind” aplicat in relatie cu cartile 🙂

Sunt sigura ca recenzia mea nu ar putea convinge pe cineva care a citit deja cartea si nu a indragit-o sa isi schimbe acum parerea. Mi-ar placea insa ca, in viitor, daca ajungeti cumva sa o cititi pentru prima data, sa o faceti cu mintea deschisa, incercand poate sa uitati ca este o lectura obligatorie pe care va forteaza profesorii sa o parcurgeti. Stiu si ca multe dintre cartile obligatorii sunt intr-adevar prea putin sau deloc captivante. Dar mi-e imposibil sa plasez Morometii in acea categorie. Este evident ca cititorii de azi se vor regasi cu greu sau deloc in povestea lui Marin Preda, pentru ca nu, nu este o lectura atemporala ci dimpotriva, este foarte clar una fixata in trecut, un tablou al vietii de acum aproape o suta de ani. Insa cu toate acestea, cred sincer ca este un roman exemplar, pe care il parcurgi ba cu zambetul pe buze, sau chiar razand la anumite pasaje, ba cu ochii in lacrimi, miscat de toate emotiile pe care autorul reuseste atat de bine sa te faca sa le experimentezi odata cu personajele sale.

Rodica Ojog Brasoveanu

Buna seara Melania (seria Melania Lupu, volumul 2) – Rodica Ojog Brasoveanu

Posted on 30 April 201630 May 2016 by roxtao

Buna seara Melania (seria Melania Lupu, volumul 2) – Rodica Ojog Brasoveanu

Disponibil la: Nemira

Colectia: Suspans

Numar pagini: 224

Sinopsis:

Maestra in arta suspansului, Rodica Ojog-Brasoveanu se arata o fina cunoscatoare a mastilor dincolo de care se ascund intotdeauna oamenii si in literatura, si in viata. Aceasta carte o dovedeste din plin.

Despre “Ciclul Melaniei”: Melania este cheia intregii serii, prin unicitatea ei. Este un hot fara sa fure, o escroaca fara sa insele …este acel personaj care, desi incalca repetat legea, o face cu atata candoare si inteligenta incat farmeca cititorul.

In “Buna seara, Melania!” autoarea inlatura pas cu pas mastile fiecarui personaj. Si, ca in orice roman politist care se respecta, nimeni nu e ce pare a fi.

Povestea si calitatea scriiturii garanteaza placerea lecturii, in tihna de acasa ori in vacarmul orasului.

Parerea mea:

Cand am terminat Cianura pentru un suras, nu stiam cum sa ma apuc mai repede de urmatorul roman al seriei Melania Lupu. Si nu pentru ca primul volum s-ar fi terminat cu vreun cliffhanger, asa cum se intampla in seriile contemporane, ci pur si simplu pentru ca simteam nevoia sa ma cufund din nou in lumea creata de Rodica Ojog Brasoveanu si sa ma reintalnesc cu perechea fermecatoare de rivali, Melania si maiorul Cristescu.

In timp ce notam Buna seara, Melania pe Goodreads, am apucat sa citesc mai mult pe diagonala cateva review-uri in care cititorii spuneau ca acest volum li s-a parut mai putin antrenant decat primul. Am fost surprinsa, intrucat eu una l-am devorat cu o sete chiar mai profunda decat pe primul. Poate si pentru ca de data aceasta am constatat, cu uimire, ca Melania nu mai apare ca un personaj prins in jocul altcuiva, ci ea este de data aceasta maestrul care trage toate sforile. Si cu cata pricepere o face!

Atrasa in mod irezistibil de unul dintre tablourile pe care a fost cat pe ce sa puna mana in volumul anterior, protagonista organizeaza un complot magnific pentru a-l castiga cu adevarat de data aceasta. In acelasi timp in care joaca rolul papusarului, Melania este totodata si una dintre „marionetele” din joc. Mai exact, se pune in postura uneia dintre victimele nevinovate, astfel incat Cristescu si toti cei implicati o vor vedea ca pe un simplu martor in tot acest joc. Evident, spre deosebire de celelalte personaje implicate, maiorul are convingerea ca tot planul a fost pus la punct de ea. La fel ca si in prima carte, Cristescu incepe sa asambleze pas cu pas fiecare indiciu, avand convingerea ca ea sta in spatele actiunilor.

Inteligent construit, romanul reuseste sa te tina cu sufletul la gura, in ciuda faptului ca de data aceasta stii clar cine este initiatorul jocului. Nu mai ai deci de descifrat niciun mister, dar asta nu te impiedica sa ramai cu rasuflarea taiata la fiecare cateva pagini si sa te uimeasca modul in care autoarea isi desfasoara intrigile.

Ma asteptam intrucatva sa am ocazia de data aceasta sa patrund mai mult in trecutul personajelor centrale, sa descopar felul in care personalitatea Melaniei s-a dezvoltat astfel sau sa aflu mai multe detalii din viata maiorului. Si in ciuda faptului ca sunt narate anumite intamplari din trecutul protagonistilor, autoarea tot nu ne spune de fapt prea multe iar cei doi rivali raman in continuare partial un mister.

Am parcurs cu placere fiecare pagina si am fost fascinata de personajele secundare, de modul in care autoarea reuseste sa le construiasca portrete atat de reale, chiar daca descrierile propriu-zise ale istoriilor personale ale fiecareia dintre ele nu sunt extrem de lungi. Insa dupa doar cateva pagini, le cunosti povestile, temerile, sperantele si visele neimplinite.

De data aceasta, romanul se incheie intr-un mod total surprinzator si e nevoie de un adevarat efort de vointa sa nu incepi imediat urmatoarea carte pentru a afla ce se intampla in continuare.

SPOILER ALERT: Refuz inca sa accept faptul ca planul Melaniei a avut o fisura, ca exista posibilitatea ca maiorul sa fi reusit sa o prinda in cursa. Mai ales ca insusi Cristescu pare sa nu se bucure de victorie, ci sa isi indeplineasca misiunea doar din inertie, din respect pentru functia careia i-a dedicat intreaga viata.

Din nou, fara „bile albe” si „bile negre”, din simplul fapt ca am indragit fiecare rand al cartii. Asa ca in incheiere, va spun doar ca odata ce veti descoperi personajele Rodicai Ojog Brasoveanu si intrigile impecabile, cu siguranta nu veti mai dori sa iesiti din lumile pe care aceasta le creaza.

Rodica Ojog Brasoveanu

Cianura pentru un suras (seria Melania Lupu, volumul 1) – Rodica Ojog Brasoveanu

Posted on 23 April 20165 April 2016 by roxtao

Cianura pentru un suras (seria Melania Lupu, volumul 1) – Rodica Ojog Brasoveanu

Disponibil la: Nemira

Colectia: Suspans

Numar pagini: 240

Sinopsis:

Agatha Christie o avea pe Miss Marple. Georges Simenon l-a inventat pe Maigret. Rodica Ojog-Braşoveanu a născocit-o pe Melania Lupu, o doamna vaduva, micuta si delicata ca un portelan de Sevres.

Cine este in realitate Melania? Cosmarul maiorului Cristescu pe care un destin sarcastic il va sili, vreme de 10 ani, sa-i tina piept in confruntari din cele mai bizare. Sub palaria de vetust a Melaniei, cu gratii si sfiiciuni de fetita, se ascund o minte si apetituri de gangster.

Cianura pentru un suras marcheaza prima lor intalnire. Miza conflictului o constituie doua panze ametitor semnate – Rembrandt si Goya. Sase personaje se angajeaza intr-o cursa frenetica, nemiloasa, sinistra. Oamenii mor unul dupa altul, cadavrele lor dispar. Dispar si tablourile. O mana diabolica manevreaza din umbra. Cine?

Parerea mea:

Oricand imi amintesc numele autoarei Rodica Ojog Brasoveanu, sunt convinsa ca imi stralucesc ochii, mi se intinde un zambet larg pe fata si ma simt cuprinsa de un entuziasm fantastic. Am adorat (si serios ca pana si cuvantul acesta mi se pare prea mic) teribil volumele pe care le-am parcurs pana acum scrise de aceasta autoare si de multa vreme imi doream sa revin in lumile create de ea.

Iar de data aceasta, stilul magnific al Rodicai Ojog Brasoveanu nu doar ca m-a incantat ca intotdeauna, ci m-a tinut la suprafata intr-o perioada mai neagra decat orice am trait pana acum. Mi-e imposibil sa imi imaginez o alegere mai buna decat seria Melania Lupu.

Tot timpul am spus ca personajele create de aceasta autoare sunt fascinante si mai vii parca decat multe persoane din viata reala. De data aceasta am dat peste un personaj atat de colorat, genial si interesant incat si acum, dupa doua volume devorate rapid, tot nu ma mai satur sa ma minunez. Poate ca nu la fel de realist construita ca majoritatea personajelor autoarei, Melania Lupu a devenit cred primul personaj feminin de care m-am indragostit de-a dreptul. Si spun ca este mai putin realist portretul sau tocmai pentru ca e prea… perfect. Daca in mod normal personajele autoarei ma fac sa am senzatia ca sunt copii fidele ale unor oameni reali, pe care in mod sigur i-a cunoscut candva, de data aceasta, de-a lungul intregului volum mi-a fost foarte clar ca o astfel de persoana, atat de minunata si excentrica pur si simplu nu poate exista in realitate. Dar asta nu a micsorat deloc farmecul lecturii, ba dimpotriva.

Auzisem de multa vreme despre Melania Lupu si, intarita de citatul de pe coperta ” Agatha Christie o avea pe Miss Marple. Georges Simenon l-a inventat pe Maigret. Rodica Ojog-Braşoveanu a născocit-o pe Melania Lupu…”, ideea ca Melania este un fel de detectiv genial mi s-a fixat tot mai adanc in minte. In varsta de 62 de ani, excentrica, unica, eleganta prin gesturi si prezenta chiar mai mult decat prin tinuta, se potrivea destul de bine pe ideea unui detectiv neoficial si neobisnuit. Mare mi-a fost surpriza sa descopar cat de mult ma inselam. Tocmai de aceea am si postat mai sus sinopsisul unei editii vechi a romanului, pentru ca odata cu reeditarile mai noi s-a pierdut aceasta descriere care mie mi se pare mai buna si mai clara decat cele prezente. Prin urmare, am aflat abia citind cartea ca, de fapt, Melania e capul rautatilor si deci, infractorul caruia maiorul Cristescu nu reuseste sa ii dovedeasca vinovatia. Avem parte asadar de un joc de-a soarecele si pisica, in care ambii adversari stiu ca celalalt stie adevarul, insa in lipsa unor probe, amandoi se prefac in continuare, iar jocul continua.

In apararea Melaniei, trebuie spus ca intriga este declansata de la un eveniment absolut intamplator, iar protagonista devine mai degraba complice si nu principalul vinovat. Ca lucrurile se asaza ulterior in modul in care o fac doar datorita faptului ca Melania este creierul care manevreaza exemplar totul, este partea a doua. Important este ca protagonista nu e o raufacatoare cu premeditare, ci devine astfel fara voie, din intamplare, improvizand totul pe parcurs.

Desi am banuit la un moment dat adevaratul faptas, trebuie sa recunosc faptul ca nu am avut idee in ce mod a reusit sa le vina de hac victimelor sale, asa ca finalul a venit ca o surpriza pentru mine. Cred insa ca si daca nu ar fi facut-o, nu as fi fost dezamagita in vreun fel deoarece povestea este oricum extrem de buna. Te surprinde constant, vine cu noi si noi intorsaturi de situatie total neasteptate iar personajele sunt un deliciu. E fascinant sa privesti modul in care interactioneaza intre ele. La fel cum fascinanta este ocazia de a-l observa pe maiorul Cristescu incercand sa dezlege misterul atat de bine innodat, pasind usor tot mai adang in miezul acestui secret comun.

Probabil ca cititorii care au parcurs deja vreo carte de-a Rodicai Ojog Brasoveanu nu mai au nevoie de niciun indemn pentru a se refugia din nou in volumele sale. Iar celor care inca nu ii cunosc opera, sincer, nu am idee cum as putea sa le transmit cu cata caldura va recomand sa incercati cartile acestei scriitoare. Iar daca recenzia nu spune destul de car cat de mult am adorat romanul, o dovada in plus poate fi si faptul ca incheierea va ramane fara obisnuitele “bile albe” si “bile negre”. Pentru ca nu exista niciun aspect al cartii care sa nu imi fi placut si pentru ca la plusuri ar trebui sa ma apuc sa insir absolut toata povestea.