Cianura pentru un suras (seria Melania Lupu, volumul 1) – Rodica Ojog Brasoveanu

Cianura pentru un suras (seria Melania Lupu, volumul 1) – Rodica Ojog Brasoveanu

Disponibil la: Nemira

Colectia: Suspans

Numar pagini: 240

Sinopsis:

Agatha Christie o avea pe Miss Marple. Georges Simenon l-a inventat pe Maigret. Rodica Ojog-Braşoveanu a născocit-o pe Melania Lupu, o doamna vaduva, micuta si delicata ca un portelan de Sevres.

Cine este in realitate Melania? Cosmarul maiorului Cristescu pe care un destin sarcastic il va sili, vreme de 10 ani, sa-i tina piept in confruntari din cele mai bizare. Sub palaria de vetust a Melaniei, cu gratii si sfiiciuni de fetita, se ascund o minte si apetituri de gangster.

Cianura pentru un suras marcheaza prima lor intalnire. Miza conflictului o constituie doua panze ametitor semnate – Rembrandt si Goya. Sase personaje se angajeaza intr-o cursa frenetica, nemiloasa, sinistra. Oamenii mor unul dupa altul, cadavrele lor dispar. Dispar si tablourile. O mana diabolica manevreaza din umbra. Cine?

Parerea mea:

Oricand imi amintesc numele autoarei Rodica Ojog Brasoveanu, sunt convinsa ca imi stralucesc ochii, mi se intinde un zambet larg pe fata si ma simt cuprinsa de un entuziasm fantastic. Am adorat (si serios ca pana si cuvantul acesta mi se pare prea mic) teribil volumele pe care le-am parcurs pana acum scrise de aceasta autoare si de multa vreme imi doream sa revin in lumile create de ea.

Iar de data aceasta, stilul magnific al Rodicai Ojog Brasoveanu nu doar ca m-a incantat ca intotdeauna, ci m-a tinut la suprafata intr-o perioada mai neagra decat orice am trait pana acum. Mi-e imposibil sa imi imaginez o alegere mai buna decat seria Melania Lupu.

Tot timpul am spus ca personajele create de aceasta autoare sunt fascinante si mai vii parca decat multe persoane din viata reala. De data aceasta am dat peste un personaj atat de colorat, genial si interesant incat si acum, dupa doua volume devorate rapid, tot nu ma mai satur sa ma minunez. Poate ca nu la fel de realist construita ca majoritatea personajelor autoarei, Melania Lupu a devenit cred primul personaj feminin de care m-am indragostit de-a dreptul. Si spun ca este mai putin realist portretul sau tocmai pentru ca e prea… perfect. Daca in mod normal personajele autoarei ma fac sa am senzatia ca sunt copii fidele ale unor oameni reali, pe care  in mod sigur i-a cunoscut candva, de data aceasta, de-a lungul intregului volum mi-a fost foarte clar ca o astfel de persoana, atat de minunata si excentrica pur si simplu nu poate exista in realitate. Dar asta nu a micsorat deloc farmecul lecturii, ba dimpotriva.

Auzisem de multa vreme despre Melania Lupu si, intarita de citatul de pe coperta ” Agatha Christie o avea pe Miss Marple. Georges Simenon l-a inventat pe Maigret. Rodica Ojog-Braşoveanu a născocit-o pe Melania Lupu…”, ideea ca Melania este un fel de detectiv genial mi s-a fixat tot mai adanc in minte. In varsta de 62 de ani, excentrica, unica, eleganta prin gesturi si prezenta chiar mai mult decat prin tinuta, se potrivea destul de bine pe ideea unui detectiv neoficial si neobisnuit. Mare mi-a fost surpriza sa descopar cat de mult ma inselam. Tocmai de aceea am si postat mai sus sinopsisul unei editii vechi a romanului, pentru ca odata cu reeditarile mai noi s-a pierdut aceasta descriere care mie mi se pare mai buna si mai clara decat cele prezente. Prin urmare, am aflat abia citind cartea ca, de fapt, Melania e capul rautatilor si deci, infractorul caruia maiorul Cristescu nu reuseste sa ii dovedeasca vinovatia. Avem parte asadar de un joc de-a soarecele si pisica, in care ambii adversari stiu ca celalalt stie adevarul, insa in lipsa unor probe, amandoi se prefac in continuare, iar jocul continua.

In apararea Melaniei, trebuie spus ca intriga este declansata de la un eveniment absolut intamplator, iar protagonista devine mai degraba complice si nu principalul vinovat. Ca lucrurile se asaza ulterior in modul in care o fac doar datorita faptului ca Melania este creierul care manevreaza exemplar totul, este partea a doua. Important este ca protagonista nu e o raufacatoare cu premeditare, ci devine astfel fara voie, din intamplare, improvizand totul pe parcurs.

Desi am banuit la un moment dat adevaratul faptas, trebuie sa recunosc faptul ca nu am avut idee in ce mod a reusit sa le vina de hac victimelor sale, asa ca finalul a venit ca o surpriza pentru mine. Cred insa ca si daca nu ar fi facut-o, nu as fi fost dezamagita in vreun fel deoarece povestea este oricum extrem de buna. Te surprinde constant, vine cu noi si noi intorsaturi de situatie total neasteptate iar personajele sunt un deliciu. E fascinant sa privesti modul in care interactioneaza intre ele. La fel cum fascinanta este ocazia de a-l observa pe maiorul Cristescu incercand sa dezlege misterul atat de bine innodat, pasind usor tot mai adang in miezul acestui secret comun.

Probabil ca cititorii care au parcurs deja vreo carte de-a Rodicai Ojog Brasoveanu nu mai au nevoie de niciun indemn pentru a se refugia din nou in volumele sale. Iar celor care inca nu ii cunosc opera, sincer, nu am idee cum as putea sa le transmit cu cata caldura va recomand sa incercati cartile acestei scriitoare. Iar daca recenzia nu spune destul de car cat de mult am adorat romanul, o dovada in plus poate fi si faptul ca incheierea va ramane fara obisnuitele “bile albe” si “bile negre”. Pentru ca nu exista niciun aspect al cartii care sa nu imi fi placut si pentru ca la plusuri ar trebui sa ma apuc sa insir absolut toata povestea.