romane politiste – My Weekly Book

Fiica negustorului de sake – Kido Okamoto

Posted on 7 May 201630 April 2016 by roxtao

Disponibil la: Humanitas

Colectia: Raftul Denisei

Traducerea: Angela Hondru

Numar pagini: 328

Sinopsis:

„Am avut norocul sa-l cunosc personal pe Hanshichi si sa-l intalnesc deseori, ba chiar sa-l vizitez acasa, in Akasaka. […] Ii placea traiul indestulat si intotdeauna ma trata cu cel mai bun ceai si cele mai delicioase prajiturele. Si imi depana povesti din tinerete. Am izbutit sa umplu un caiet gros cu misterele povestite de Hanshichi. Le-am ales pe cele mai captivante pentru a le oferi cititorilor, dar ele nu se succeda neaparat in ordine cronologica…“

Prin povestirile ciclului Hanshichi torimonochō (Cazurile misterioase ale lui Hanshichi), publicate intre anii 1917 si 1937, Kidō Okamoto inaugureaza genul politist in literatura nipona. De altminteri, scriitorul este considerat un Arthur Conan Doyle al Japoniei, inventand un personaj emblematic, pe inspectorul Hanshichi, care rezolva aparent fara efort cazurile cele mai complicate si enigmatice. La senectute, jovialul inspector rememoreaza nostalgic anchetele, iar relatarea intamplarilor trecute este un prilej de evocare plina de culoare a capitalei Edo si a Japoniei din timpul shōgunatului Tokugawa.

Parerea mea:

Despre inspectorul Hanshichi, protagonistul volumului Fiica negustorului de sake se spune ca este echivalentul lui Sherlock Holmes in literatura japoneza, ceea ce m-a facut teribil de curioasa sa ii citesc aventurile. Mi-a placut colectia de povestiri, mi-a amintit intr-adevar de constructia istorioarelor… CONTINUAREA AICI.

Rodica Ojog Brasoveanu

Buna seara Melania (seria Melania Lupu, volumul 2) – Rodica Ojog Brasoveanu

Posted on 30 April 201630 May 2016 by roxtao

Buna seara Melania (seria Melania Lupu, volumul 2) – Rodica Ojog Brasoveanu

Disponibil la: Nemira

Colectia: Suspans

Numar pagini: 224

Sinopsis:

Maestra in arta suspansului, Rodica Ojog-Brasoveanu se arata o fina cunoscatoare a mastilor dincolo de care se ascund intotdeauna oamenii si in literatura, si in viata. Aceasta carte o dovedeste din plin.

Despre “Ciclul Melaniei”: Melania este cheia intregii serii, prin unicitatea ei. Este un hot fara sa fure, o escroaca fara sa insele …este acel personaj care, desi incalca repetat legea, o face cu atata candoare si inteligenta incat farmeca cititorul.

In “Buna seara, Melania!” autoarea inlatura pas cu pas mastile fiecarui personaj. Si, ca in orice roman politist care se respecta, nimeni nu e ce pare a fi.

Povestea si calitatea scriiturii garanteaza placerea lecturii, in tihna de acasa ori in vacarmul orasului.

Parerea mea:

Cand am terminat Cianura pentru un suras, nu stiam cum sa ma apuc mai repede de urmatorul roman al seriei Melania Lupu. Si nu pentru ca primul volum s-ar fi terminat cu vreun cliffhanger, asa cum se intampla in seriile contemporane, ci pur si simplu pentru ca simteam nevoia sa ma cufund din nou in lumea creata de Rodica Ojog Brasoveanu si sa ma reintalnesc cu perechea fermecatoare de rivali, Melania si maiorul Cristescu.

In timp ce notam Buna seara, Melania pe Goodreads, am apucat sa citesc mai mult pe diagonala cateva review-uri in care cititorii spuneau ca acest volum li s-a parut mai putin antrenant decat primul. Am fost surprinsa, intrucat eu una l-am devorat cu o sete chiar mai profunda decat pe primul. Poate si pentru ca de data aceasta am constatat, cu uimire, ca Melania nu mai apare ca un personaj prins in jocul altcuiva, ci ea este de data aceasta maestrul care trage toate sforile. Si cu cata pricepere o face!

Atrasa in mod irezistibil de unul dintre tablourile pe care a fost cat pe ce sa puna mana in volumul anterior, protagonista organizeaza un complot magnific pentru a-l castiga cu adevarat de data aceasta. In acelasi timp in care joaca rolul papusarului, Melania este totodata si una dintre „marionetele” din joc. Mai exact, se pune in postura uneia dintre victimele nevinovate, astfel incat Cristescu si toti cei implicati o vor vedea ca pe un simplu martor in tot acest joc. Evident, spre deosebire de celelalte personaje implicate, maiorul are convingerea ca tot planul a fost pus la punct de ea. La fel ca si in prima carte, Cristescu incepe sa asambleze pas cu pas fiecare indiciu, avand convingerea ca ea sta in spatele actiunilor.

Inteligent construit, romanul reuseste sa te tina cu sufletul la gura, in ciuda faptului ca de data aceasta stii clar cine este initiatorul jocului. Nu mai ai deci de descifrat niciun mister, dar asta nu te impiedica sa ramai cu rasuflarea taiata la fiecare cateva pagini si sa te uimeasca modul in care autoarea isi desfasoara intrigile.

Ma asteptam intrucatva sa am ocazia de data aceasta sa patrund mai mult in trecutul personajelor centrale, sa descopar felul in care personalitatea Melaniei s-a dezvoltat astfel sau sa aflu mai multe detalii din viata maiorului. Si in ciuda faptului ca sunt narate anumite intamplari din trecutul protagonistilor, autoarea tot nu ne spune de fapt prea multe iar cei doi rivali raman in continuare partial un mister.

Am parcurs cu placere fiecare pagina si am fost fascinata de personajele secundare, de modul in care autoarea reuseste sa le construiasca portrete atat de reale, chiar daca descrierile propriu-zise ale istoriilor personale ale fiecareia dintre ele nu sunt extrem de lungi. Insa dupa doar cateva pagini, le cunosti povestile, temerile, sperantele si visele neimplinite.

De data aceasta, romanul se incheie intr-un mod total surprinzator si e nevoie de un adevarat efort de vointa sa nu incepi imediat urmatoarea carte pentru a afla ce se intampla in continuare.

SPOILER ALERT: Refuz inca sa accept faptul ca planul Melaniei a avut o fisura, ca exista posibilitatea ca maiorul sa fi reusit sa o prinda in cursa. Mai ales ca insusi Cristescu pare sa nu se bucure de victorie, ci sa isi indeplineasca misiunea doar din inertie, din respect pentru functia careia i-a dedicat intreaga viata.

Din nou, fara „bile albe” si „bile negre”, din simplul fapt ca am indragit fiecare rand al cartii. Asa ca in incheiere, va spun doar ca odata ce veti descoperi personajele Rodicai Ojog Brasoveanu si intrigile impecabile, cu siguranta nu veti mai dori sa iesiti din lumile pe care aceasta le creaza.

Rodica Ojog Brasoveanu

Cianura pentru un suras (seria Melania Lupu, volumul 1) – Rodica Ojog Brasoveanu

Posted on 23 April 20165 April 2016 by roxtao

Cianura pentru un suras (seria Melania Lupu, volumul 1) – Rodica Ojog Brasoveanu

Disponibil la: Nemira

Colectia: Suspans

Numar pagini: 240

Sinopsis:

Agatha Christie o avea pe Miss Marple. Georges Simenon l-a inventat pe Maigret. Rodica Ojog-Braşoveanu a născocit-o pe Melania Lupu, o doamna vaduva, micuta si delicata ca un portelan de Sevres.

Cine este in realitate Melania? Cosmarul maiorului Cristescu pe care un destin sarcastic il va sili, vreme de 10 ani, sa-i tina piept in confruntari din cele mai bizare. Sub palaria de vetust a Melaniei, cu gratii si sfiiciuni de fetita, se ascund o minte si apetituri de gangster.

Cianura pentru un suras marcheaza prima lor intalnire. Miza conflictului o constituie doua panze ametitor semnate – Rembrandt si Goya. Sase personaje se angajeaza intr-o cursa frenetica, nemiloasa, sinistra. Oamenii mor unul dupa altul, cadavrele lor dispar. Dispar si tablourile. O mana diabolica manevreaza din umbra. Cine?

Parerea mea:

Oricand imi amintesc numele autoarei Rodica Ojog Brasoveanu, sunt convinsa ca imi stralucesc ochii, mi se intinde un zambet larg pe fata si ma simt cuprinsa de un entuziasm fantastic. Am adorat (si serios ca pana si cuvantul acesta mi se pare prea mic) teribil volumele pe care le-am parcurs pana acum scrise de aceasta autoare si de multa vreme imi doream sa revin in lumile create de ea.

Iar de data aceasta, stilul magnific al Rodicai Ojog Brasoveanu nu doar ca m-a incantat ca intotdeauna, ci m-a tinut la suprafata intr-o perioada mai neagra decat orice am trait pana acum. Mi-e imposibil sa imi imaginez o alegere mai buna decat seria Melania Lupu.

Tot timpul am spus ca personajele create de aceasta autoare sunt fascinante si mai vii parca decat multe persoane din viata reala. De data aceasta am dat peste un personaj atat de colorat, genial si interesant incat si acum, dupa doua volume devorate rapid, tot nu ma mai satur sa ma minunez. Poate ca nu la fel de realist construita ca majoritatea personajelor autoarei, Melania Lupu a devenit cred primul personaj feminin de care m-am indragostit de-a dreptul. Si spun ca este mai putin realist portretul sau tocmai pentru ca e prea… perfect. Daca in mod normal personajele autoarei ma fac sa am senzatia ca sunt copii fidele ale unor oameni reali, pe care in mod sigur i-a cunoscut candva, de data aceasta, de-a lungul intregului volum mi-a fost foarte clar ca o astfel de persoana, atat de minunata si excentrica pur si simplu nu poate exista in realitate. Dar asta nu a micsorat deloc farmecul lecturii, ba dimpotriva.

Auzisem de multa vreme despre Melania Lupu si, intarita de citatul de pe coperta ” Agatha Christie o avea pe Miss Marple. Georges Simenon l-a inventat pe Maigret. Rodica Ojog-Braşoveanu a născocit-o pe Melania Lupu…”, ideea ca Melania este un fel de detectiv genial mi s-a fixat tot mai adanc in minte. In varsta de 62 de ani, excentrica, unica, eleganta prin gesturi si prezenta chiar mai mult decat prin tinuta, se potrivea destul de bine pe ideea unui detectiv neoficial si neobisnuit. Mare mi-a fost surpriza sa descopar cat de mult ma inselam. Tocmai de aceea am si postat mai sus sinopsisul unei editii vechi a romanului, pentru ca odata cu reeditarile mai noi s-a pierdut aceasta descriere care mie mi se pare mai buna si mai clara decat cele prezente. Prin urmare, am aflat abia citind cartea ca, de fapt, Melania e capul rautatilor si deci, infractorul caruia maiorul Cristescu nu reuseste sa ii dovedeasca vinovatia. Avem parte asadar de un joc de-a soarecele si pisica, in care ambii adversari stiu ca celalalt stie adevarul, insa in lipsa unor probe, amandoi se prefac in continuare, iar jocul continua.

In apararea Melaniei, trebuie spus ca intriga este declansata de la un eveniment absolut intamplator, iar protagonista devine mai degraba complice si nu principalul vinovat. Ca lucrurile se asaza ulterior in modul in care o fac doar datorita faptului ca Melania este creierul care manevreaza exemplar totul, este partea a doua. Important este ca protagonista nu e o raufacatoare cu premeditare, ci devine astfel fara voie, din intamplare, improvizand totul pe parcurs.

Desi am banuit la un moment dat adevaratul faptas, trebuie sa recunosc faptul ca nu am avut idee in ce mod a reusit sa le vina de hac victimelor sale, asa ca finalul a venit ca o surpriza pentru mine. Cred insa ca si daca nu ar fi facut-o, nu as fi fost dezamagita in vreun fel deoarece povestea este oricum extrem de buna. Te surprinde constant, vine cu noi si noi intorsaturi de situatie total neasteptate iar personajele sunt un deliciu. E fascinant sa privesti modul in care interactioneaza intre ele. La fel cum fascinanta este ocazia de a-l observa pe maiorul Cristescu incercand sa dezlege misterul atat de bine innodat, pasind usor tot mai adang in miezul acestui secret comun.

Probabil ca cititorii care au parcurs deja vreo carte de-a Rodicai Ojog Brasoveanu nu mai au nevoie de niciun indemn pentru a se refugia din nou in volumele sale. Iar celor care inca nu ii cunosc opera, sincer, nu am idee cum as putea sa le transmit cu cata caldura va recomand sa incercati cartile acestei scriitoare. Iar daca recenzia nu spune destul de car cat de mult am adorat romanul, o dovada in plus poate fi si faptul ca incheierea va ramane fara obisnuitele “bile albe” si “bile negre”. Pentru ca nu exista niciun aspect al cartii care sa nu imi fi placut si pentru ca la plusuri ar trebui sa ma apuc sa insir absolut toata povestea.

Robert Galbraith

Viermele de matase (seria Cormoran Strike, volumul 2) – Robert Galbraith

Posted on 16 April 20164 April 2016 by roxtao

Disponibil la: Editura TREI

Colectia: Fiction Connection

Traducerea: Ciprian Siulea

Numar pagini: 640

Sinopsis:

Cand scriitorul Owen Quine dispare, sotia lui apeleaza la detectivul particular Cormoran Strike. La inceput, femeia crede ca sotul ei a plecat pentru ca a vrut pur si simplu sa fie singur cateva zile — asa cum a mai facut inainte — si ii cere lui Strike sa-l gaseasca si sa-l aduca acasa.

Dar, pe masura ce ancheta lui Strike inainteaza, devine limpede ca disparitia lui Quine implica mai multe decat si-ar fi imaginat sotia lui. Scriitorul tocmai a finalizat un manuscris in care face cate un portret necrutator aproape fiecarei persoane pe care o cunoaste. Daca romanul ar fi publicat, ar distruge vieti — asadar, sunt multi care ar vrea sa-l reduca la tacere pe Quine.

Iar cand scriitorul este gasit ucis cu brutalitate in imprejurari stranii, pentru Strike devine o cursa contracronometru sa inteleaga ce l-a impins pe ucigasul nemilos sa comita acea crima atroce…

Oferind o poveste ce se citeste pe nerasuflate, cu rasturnari de situatie la tot pasul, Viermele de matase este al doilea roman din mult apreciata serie care ii are drept protagonisti pe detectivul Cormoran Strike si pe tanara si curajoasa lui asistenta, Robin Ellacott.

Robert Galbraith este pseudonimul lui J.K. Rowling.

Parerea mea:

Mi-a placut mult primul volum al seriei Cormoran Strike insa fara sa ma fascineze neaparat asa cum reusesc unele carti sa o faca. Am admirat mai degraba modul in care autoarea si-a construit personajele, pe care le-am iubit cu adevarat, relatiile dintre ele, cadrul si suspansul, mi-am dorit sa citesc si urmatoarele romane din serie, insa nu m-am simtit dependenta de poveste, nu mi-am dorit ca in secunda urmatoare sa pun deja mana pe o continuare. Prin urmare, nu m-am asteptat atunci cand am inceput Viermele de matase sa stau treaza pana dimineata pentru a o termina, asa cum s-a intamplat.

Poate ca acest lucru se datoreaza faptului ca de data aceasta, misterul pe care detectivul Cormoran Strike il are de descifrat are loc in lumea editoriala, lume pe care, cu siguranta, oricare cititor inrait o va gasi fascinanta. Sau poate ca, pur si simplu mi-a fost mai dor decat credeam de cele doua personaje indragite, Cormoran si Robin.

Autoarea nu se dezminte nici de aceasta data si construieste personaje – principale si secundare – la fel de fascinante si credibile ca si in primul volum. Pline de realism, incarcate de defecte, conduse de pasiuni arzatoare, ascunzand secrete vechi, personajele din Viermele de matase te impresioneaza tocmai prin asemanarea fascinanta cu oamenii pe care ii intalnesti zi de zi. Iar cei doi protagonisti ajung parca sa iti fie si mai dragi, cu atat mai mult cu cat in acest volum patrunzi tot mai adanc in viata personala a acestora, le cunosti mai indeaproape motivatiile, dezamagirile si visele.

Suspansul se creeaza treptat, autoarea avand grija sa intercaleze fire secundare care iti distrag atentia de la cel principal dar care, in acelasi timp, ofera o imagine mai completa a vietii personajelor, a modului in care decurge fiecare zi pentru acestia, a felului in care incearca sa faca fata tuturor incercarilor si sa jongleze cu dificultatile care le apar in drum. Desi numarul de personaje este destul de mare, nu ai nicio problema in a le retine inca de la inceput pe fiecare si in a le intelege tot mai bine caracterele pe masura ce dai paginile.

Surprizele se tin lant si cu fiecare nou capitol, noi si noi scenarii se nasc si se desfac in mintea ta. Iar ceea ce parea a fi o strategie stupida de auto-promovare al unui artist nebun se transforma intr-un joc macabru, al carui papusar se dovedeste a fi unul de-a dreptul diabolic.

Imi place mult faptul ca, desi Cormoran si Robin sunt amandoi inteligenti si abili, nu ai nicio secunda senzatia ca sunt construiti pe modelul acela al detectivului genial care rezolva totul pornind de la un indiciu aproape invizibil. Dimpotriva, le esti martor la nenumarate incercari esuate, le simti frustrarea atunci cand anumite urme duc intr-o fundatura, le vezi fiecare esec si observi cum anumite dezamagiri par a-i bloca si a-i descuraja mai degraba de a-i motiva sa mearga tot inainte. Un alt aspect interesant este faptul ca orgoliul nu ii opreste din a cere ajutor celor din jur atunci cand usile li se inchid in fata si tocmai acest sprijin din exterior este unul dintre cei mai importanti factori ce duc la rezolvarea cazului.

Daca sunteti asadar in cautarea unui roman politist inteligent construit, cu personaje credibile, cu lupte interioare fascinante si cu un fir narativ incalcit si provocator, Viermele de matase este exact ceea ce va trebuie.

Multumesc mult Editurii Trei pentru ca mi-a oferit sansa de a parcurge acest volum captivant.

Bile albe:

– Modul in are autoarea intercaleaza elemente din viata personala a protagonistilor cu cele din viata lor profesioanala, oferindu-ti o poveste complexa, pe care cu greu o poti lasa din mana.

Bile negre:

– Desi impecabil realizat, secretul pe care il aflam la final mi s-a parut totusi destul de des intalnit in povestile mystery care se desfasoara in lumea editoriala si in ciuda faptului ca romanul nu m-a dezamagit nicio clipa, am ramas totusi cu senzatia ca as fi asteptat poate ca identitatea criminalului sa fie una diferita.

Anders De La Motte

Jocul (seria Jocul, volumul 1) – Anders De La Motte

Posted on 25 September 201525 September 2015 by roxtao

Disponibil la: DIVERTA

Colectia: Iceberg Fiction

Traducerea: Irina Laura Nichitovici

Numar pagini: 315

Sinopsis:

Henrik HP Petterson, un tanar fara niciun scop in viata, gaseste un telefon mobil in compartimentul unui tren catre Stockholm. Prin intermediul acestuia este invitat sa participe la un joc: fara a-si da seama, isi ia angajamentul unor misiuni riscante, cu mize mari, care ii transforma viata monotona intr-o cursa periculoasa. HP iubeste acel fior inexplicabil si premiile care i se ofera, dar nu este oare ceva sinistru in legatura cu acest concurs aparent inofensiv?

Intr-un plan paralel, ambitiosul detectiv Rebecca Normen urca o treapta in cadrul carierei sale din Serviciile Secrete Suedeze, dar este sacaita iin permanenta de biletele gasite in dulapul personal. Cel care i le trimite stie mult prea multe despre trecutul ei. Lumea lui HP se intersecteaza in mod inevitabil cu cea a Rebeccai.

Dar daca realitatea este doar un joc, atunci ce este real?

Parerea mea:

Stim cu totii vorba aceea care spune ca nu e bine sa judeci o carte dupa coperta. Insa sincer vorbind, sunt curioasa daca exista vreun cititor care sa nu fi „pacatuit” in privinta aceasta. Trebuie deci sa recunosc faptul ca romanul Jocul imi atrasese atentia din primul moment in care l-am zarit, exact datorita imaginii de pe coperta. Iar rezumatul de pe spatele cartii nu a facut decat sa imi intareasca dorinta de a parcurge acest volum.

Cea dintai surpriza pe care ti-o rezerva autorul este faptul ca personajul principal pare mai degraba un antagonist decat un erou. Lenes, ratat, uneori de-a dreptul iritant sau penibil, ahtiat dupa castiguri pentru care nu trebuie sa miste un deget, cu tot felul de complexe, frustrari si idei preconcepute, Henrik Petterson – HP – este exact genul de persoana pe care in realitate ai detesta-o daca ai intalni-o. Si de fapt… este si genul de personaj pe care chiar il dispretuiesti de la primele randuri. Iar impresia pe care ti-o lasa initial iti este intarita pe masura ce parcurgi tot mai mult din poveste. Am aruncat o privire peste review-urile de pe Goodreads atunci cand am notat acolo ratingul cartii si am fost surprinsa sa observ ca majoritatea cititorilor s-au plans exact de acest lucru. Mie mi s-a parut ca din contra, tocmai crearea unui personaj atat de indezirabil este unul dintre cele mai mari merite ale cartii!

Este de-a dreptul fascinant modul in care autorul lucreaza cu un astfel de personaj, cum reuseste sa il construiasca atat de realist si sa nu cedeze tentatiei de a-i atribui prea multe trasaturi pozitive pe parcursul volumului. HP ramane de-a lungul intregii carti un derbedeu condus de impulsuri de moment si de porniri egoiste, dar intr-un mod ciudat, intelegi perfect modul in care functioneaza mintea sa. Si da, il dispretuiesti pana la final, chiar si atunci cand alege sa ia cateva decizii mai intelepte. Deci personal, consider ca este un plus faptul ca Anders De la Motte reuseste sa te faca sa iti pese cu adevarat de ceea ce i se intampla lui HP. Este surprinzator amestecul de emotii pe care le experimentezi: il detesti sincer pe HP, insa stai cu respiratia taiata urmarindu-i povestea.

Iar aceasta incepe brusc, atunci cand HP gaseste un telefon ciudat si primeste pe acesta provocarea de a intra intr-un joc ciudat, de neinteles. Regulile sunt clare insa toate celelalte elemente ale jocului – organizarea, coordonatorii, scopul, ceilalti jucatori, originea premiilor, logistica, etc – raman o mare necunoscuta. Treptat, pe masura ce HP accepta provocari din ce in ce mai riscante, anumite indicii transpar, insa in mare, chiar si dupa o lunga perioada in care a jucat, protagonistul ramane la fel de nestiutor in ceea ce priveste modul in care functioneaza acest sistem.

Intr-un plan paralel, facem cunostinta cu politista Rebecca Normen, aflata in plina ascensiune profesionala, dar ascunzand tot mai greu secrete din trecut ce ameninta sa distruga tot ceea ce s-a straduit sa cladeasca in ultimii ani. Personalitatea Rebeccai se incadreaza destul de bine in tiparele literaturii politiste, neavand capacitatea de a te surprinde – ca aceea a lui HP, insa nefiindu-ti nici pe departe atat de antipatica precum a protagonistului. Dimpotriva, Rebecca e genul de personaj destul de usor de simpatizat, indeajuns de complex, insa neajungand sa fie cu adevarat memorabil.

Cum probele lui HP ajung sa treaca de limita legii iar misiunea Rebeccai este exact aceea de a proteja legea, destinele celor doi ajung sa se impleteasca. Insa Jocul nu este nici pe departe singurul lucru care ii leaga pe Rebecca si HP. Un aspect pe care trebuie sa il mentionez referitor la aceste legaturi dintre cei doi este legat de confuzia in care te arunca autorul din acest punct de vedere. La un moment dat, ai parte de ceea ce crezi ca va fi cel mai socant episod al cartii, doar pentru ca in urmatoarele capitole sa observi nu doar ca ai fost indus in eroare dar si ca adevarul pe care tocmai l-ai descoperit este chiar mai socant decat ceea ce aflasesi inainte.

Mi s-a parut ca autorul este un maestru in a induce confuzie in mintea cititorilor sai. Iar si iar, povestea te pacaleste, firul narativ pare sa curga intr-o directie, doar pentru ca brusc sa se indrepte exact in sensul opus. Ritmul este alert, actiunea curge precum o apa involburata, aruncandu-te mereu in zone primejdioase, nelasandu-te sa respiri usurat aproape nicio clipa. Trecutul se impleteste cu prezentul adunand laolalta secrete vechi si taine noi, dand nastere unor scenarii imposibil de anticipat.

Spre final, autorul ofera o perspectiva ceva mai larga asupra Jocului, insa este inca departe de a dezvalui adevarul despre ce se intampla de fapt, despre cine a pus la punct intreaga conspiratie si despre modul atat de organizat si amplu in care aceasta functioneaza. Iar acest lucru te face si mai curios sa afli in ce mod poate continua povestea, ce fel de rasturnari de situatie va aduce urmatorul volum.

Un plus al cartii este reprezentat si de portretele catorva personaje secundare. Mi-a placut teribil de mult de prietenul din copilarie al lui HP, Mange/Farook, cu atat mai mult cu cat acesta nu se aseamana deloc cu protagonistul si nici nu se incadreaza deloc in tiparele la care te-ai astepta. La fel de simpatici mi-au fost si Erman si Rehyman, fiecare cu nebunia lui, amandoi imbinand un mix de dementa si genialitate, genul de personaje pe care ti-e imposibil sa le intelegi, dar care te fascineaza de la primul rand.

Multumesc noului sponsor al blogului, Diverta, pentru sansa de a citi in sfarsit aceasta carte. Am parcurs-o pe nerasuflate, am adorat ritmul alert in care se desfasoara totul precum si trasaturile atat de inedite ale personajelor. Romanul poate fi cumparat momentan cu o reducere mai mare de 50%, cu doar 20 RON, iar daca va doriti sa fiti la curent cu toate noutatile, nu uitati sa intrati si pe Club Diverta.

Bile albe:

Protagonistul atipic, evolutia alerta si caracterul original si imprevizibil al povestii.

Bile negre:

Povestea Rebeccai este usor cliseica. Nu atat de mult incat sa te irite, insa cu siguranta as fi preferat sa se indeparteze putin de tiparul femeii detectiv care incearca sa se faca remarcata intr-o lume a barbatilor, pastrandu-si totodata ascunse dramele din trecut.