Publicat în John Green

Sub aceeasi stea – John Green

Sub aceeasi stea - John GreenDisponibil la: Editura Trei

Colectia: Young Fiction Connection

Traducerea: Shauki Al-Gareeb

Numar pagini: 312

Sinopsis:

Fara suferinta, cum am putea sti ce e bucuria?

„Isi vor aminti oamenii de mine? Ce sens are viata mea? Ce vreau sa las in urma?”

Desi un medicament miraculos i-a prelungit viata, Hazel Grace Lancaster, in varsta de 16 ani, are impresia ca de cand se stie a fost „in faza terminala”. Insa atunci cand fermecatorul Augustus Waters, suferind si el de aceeasi boala cumplita, apare la intalnirile unui grup de suport unde merge Hazel, povestea fetei va fi complet rescrisa.

Spirite inrudite, impartind acelasi farmec si acelasi simt al umorului, Hazel si Gus incep o cursa contra cronometru in care invata ce inseamna sa iubesti.

„Sub aceeasi stea este un amestec de melancolie, duiosie, intelepciune si umor.” – The New York Times

Parerea mea:

Nu am nici cea mai vaga idee daca exista cititori care au criticat vreun aspect al acestei carti. Nu am intrat pe GoodReads dupa ce am terminat volumul, asa cum fac de obicei, nu am fost curioasa sa citesc impresiile de acolo, nu m-a interesat punctajul cartii si nici modul in care a fost perceputa de catre ceilalti cititori. Si mda… sunt total incapabila sa fac o recenzie obiectiva. Pentru ca povestea aceasta m-a prins intr-un mod total diferit fata de alte romane YA, intr-un mod in care am uitat complet de orice detalii „tehnice”.  Odata ce incepi Sub aceeasi stea uiti de tot. Nu mai e decat povestea aceasta si emotiile pe care le genereaza. Iar autorul reuseste din plin sa te faca sa percepi totul ca si cum tu ai fi in pielea protagonistei, ca si cum tu i-ai trai drama.

Asa cum probabil stiti deja, romanul o are in centrul atentiei pe Hazel, o adolescenta bolnava de cancer, conectata in permanenta la un aparat care o ajuta sa respire si constienta de faptul ca oricare dintre zilele pe care le traieste ar putea fi ultima ei zi. In primele capitole ale cartii esti deja aruncat intr-un univers diferit si ai ocazia de a vedea lumea intr-o cu totul alta lumina. Pentru ca a fi bolnav in faza terminala te obliga sa ai o altfel de perceptie asupra vietii. Boala devine normalul acestor oameni, iar drama este cumva transformata in ceva comun. Traind zi de zi sub umbra mortii devii aproape imun la „efectele ei secundare”.  Acesta a fost probabil aspectul cel mai uimitor al cartii. Faptul ca Hazel este o adolescenta atat de normala daca reusesti sa ignori conditia ei de persoana bolnava. Intalnirile ei cu alti adolescenti aflati in aceeasi situatie te uimesc tocmai prin modul in care ei isi trateaza boala, fara pic de tragism. Glumele lor ating ating aproape intr-un mod crud subiecte sensibile, in dialogurile lor apar adesea nume ale unor copii ce au pierdut deja lupta contra bolii, iar crizele adevarate iau nastere doar in situatiile cele mai grave. Surprinzator sau nu, romanul este teribil de amuzant la inceput. Vocea lui Hazel este autentica, normala, veridica si incarcata de umor. Insa in acelasi timp, nu te lasa sa uiti nici o clipa ce fel de poveste citesti, chiar daca reuseste sa o imbrace intr-un stil ce oscileaza intre ironie si amuzament real. Probabil nu am mai zambit atat de des nici macar la romanele ce se vor cu adevarat a fi nostime. Totusi, dupa cate o pagina in care reusesti sa te destinzi si poate chiar sa chicotesti la anumite momente, autorul arunca unele pasaje care te readuc in cel mai abrupt mod la realitate. Trebuie sa stiti ca in ciuda faptului ca mai tarziu cartea devine extrem de trista si ca moartea este o constiinta permanenta, John Green te face sa nu regreti ca ai patruns intr-o astfel de lume nici macar in clipele in care nu mai poti opri lacrimile ce-ti siroiesc pe obraz.

Povestea de dragoste dintre Hazel si Augustus debuteaza in acelasi mod plin de contraste. Pe de-o parte pastrand aproape un ritm normal, fara a parea nici o clipa exagerat si pe de alta parte, cumva grabit tocmai din cauza continuei amenintari a mortii ce planeaza asupra personajelor. Insa conversatiile celor doi sunt savuroase, personalitatile lor se impletesc in cel mai armonios mod, iar autorul reuseste sa te faca sa ii indragesti asa cum rar ajungi sa indragesti personaje fictive. Cred ca e imposibil sa iti alegi un personaj favorit, pentru ca atat protagonistii cat si unele personaje secundare sunt atat de fermecatoare incat cu greu ai putea sa il preferi pe unul in defavoarea altuia.

Pana la un punct, chiar ma intrebam de ce atatia cititori povesteau in recenziile lor cat de tragica este povestea. Pentru ca da, bineinteles, exista un sir continuu de drame, insa asa cum spuneam, impresia de ansamblu este un mix de speranta, teama, resemnare si entuziasm in fata celor mai marunte bucurii ale vietii. Insa de la un punct, actiunea o ia pe o panta descendenta intr-un ritm extrem de rapid. Tot ce parea pana atunci sa se fi stabilizat pe o linie dreapta se duce deodata la vale, iar bruma de fericire de pana atunci e inlocuita de o avalansa de tragedii. Recunosc ca de aici si pana la final am plans aproape continuu, oricat de tare incercam sa ma abtin. Pentru ca autorul este la fel de talentat in a te face sa simti durerea pe cat de abil era sa iti transmita primii fiori ai dragostei, bucuriile micute sau entuziasmul unor prime experiente. Nici nu stiu cum sa explic exact capacitatea sa de a-ti oferi toate aceste emotii. Dar simti TOT! Socul, rusinea, regretul, durerea, pierderea, anticiparea mortii, vidul lumii lipsite deodata de acel om care a reusit sa iti ofere pentru cateva luni un univers total diferit, TOTUL! Sentimentele fiecarui personaj iti sunt deodata impregnate adanc in suflet, treci de la emotiile unui personaj la cele ale celorlalte si simti absolut tot ce simte fiecare dintre ele: cel aflat in pragul mortii, cel care l-a iubit mai presus de orice, cei care i-au dat viata, cei care i-au fost prieteni sau frati, cei care stiu ca in scurt timp vor experimenta aceeasi durere in cadrul propriei familii. Intreaga poveste este un carusel de emotii, te arunca intr-o gaura neagra, te face sa absorbi sentimente pe care nu credeai ca le vei putea intelege vreodata, iti ofera o viziune diferita asupra vietii, asupra bolii, asupra durerii – fizice sau psihice, asupra mortii si asupra intregii lumi. Si asa cum spuneam, chiar daca este pana la urma o carte trista, nu regreti nici o clipa ca ai citit-o, oricat de multe lacrimi ai varsa din cauza ei.

Am furat de pe blogul More than ordinary books o imagine care ilustreaza perfect starea mea de pe parcursul citirii cartii si pe care am descoperit-o chiar a doua zi dupa ce am incheiat eu lectura. Ceea ce ma face sa cred ca probabil majoritatea cititorilor au reactii similare…

sub aceeasi stea - reactie

Multumesc editurii Trei pentru sansa de a citi aceasta poveste incredibila. Nu cred ca exista nici un cititor care ar putea ramane rece in fata ei sau care nu s-ar simti intr-o oarecare masura schimbat dupa citirea ei. Asa ca o recomand din suflet tuturor, este o experienta zguduitoare si induiosatoare, un roman care ti se lipeste pur si simplu de suflet.

Bile albe:

Talentul de a amesteca emotii atat de diferite, de a trata un subiect atat de sensibil intr-un mod fermecator si in permanenta contrastant si de a crea o poveste uimitoare si imposibil de uitat.

Bile negre:

Poate doar citatul de pe coperta („Fara suferinta, cum am putea sti ce e bucuria?”) care este cumva in conflict cu mentalitatea protagonistei.