recenzie Fenomenul Pitesti

Fenomenul Pitesti

Virgil Ierunca

Numar pagini: 96

Sinopsis:

Ceea ce s-a petrecut la inchisoarea din Pitesti intre 1949 si 1952 merita un loc aparte in inspaimantatorul repertoriu al ororilor concentrationare ale veacului al XX-lea.

“Fenomenul Pitesti” apartine aceluiasi registru, la care vine insa cu o trasatura specifica: utilizarea sistematica a torturarii detinutilor de catre alti detinuti. Ideea ii apartine pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939), specialist in delincventa juvenila si partizan al reeducarii detinutilor tineri cu ajutorul detinutilor mai vechi, aflati pe calea cea buna, dar facand parte din aceeasi clasa de varsta.

Virgil Ierunca povesteste una dintre cele mai cumplite experiente de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastra. Detinuti torturati cu un sadism de-a dreptul extravagant – daca sadismul poate fi astfel -, tortionarii lor impunandu-le sa tortureze la randul lor, ca sa li se conteste insasi calitatea de victime. In ultima faza a ciclului, nefericitii sunt constransi sa-si tortureze cei mai buni prieteni, ca dovada a convertirii lor launtrice. Toata lumea a fost torturata, toata lumea a torturat. Cei morti acolo si cei care au supravietuit au fost privati pana si de propria lor nefericire.

Virgil Ierunca a avut curajul sa intre in acest infern si sa-i devina istoric, pentru edificarea generatiilor viitoare.

Parerea mea:

Atunci cand am inceput sa fiu interesata de istoria din ultimul secol, de cele doua Razboaie Mondiale si de experientele terifiante puse la cale de guvernele totalitare, am auzit vag despre Fenomenul Pitesti. Insa doar putin, de parca ar fi fost un secret spus in soapta pe la colturi, de care toata lumea se fereste. Poate pentru ca este unul dintre cele mai crunte experimente desfasurate in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial si pentru ca, spre deosebire de ororile desfasurate in lagarele naziste sau in Gulagul sovietic, de data aceasta fragmentul acesta de istorie s-a scris chiar pe teritoriul Romaniei.

Volumul lui Virgil Ierunca are sub o suta de pagini, din care probabil jumatate sunt reprezentate de descrierea cadrului in care s-a desfasurat fenomenul Pitesti si de urmarile acestuia, odata ce adevarul a iesit la iveala. Aproape ca nu mi s-a parut surprinzator faptul ca marea majoritate a celor vinovati nu au fost pedepsiti, ca peste toate s-a pastrat un val de tacere, ca anii scursi de la acele evenimente, in loc sa faca loc adevarului, au ingropat si mai mult secretul. Pentru ca asta e modul in care, din pacate, mergeau si inca merg lucrurile la noi.

In toate inchisorile din anii Razboiului s-au petrecut lucruri cumplite. Insa ceea ce face ca inchisoarea de la Pitesti sa fi ramas unul dintre cele mai infioratoare locuri este faptul ca aici, victimele au fost obligate sa se transforme in calai, ca umanitatea a fost stearsa pur si simplu cu buretele, desi, aparent, poate parea unul dintre cele mai imposibile lucruri. In romanul 1984 al lui George Orwell am intalnit prima data in cea mai complexa forma a sa ideea de „reprogramare” a mintii umane. Nu doar prin modificarea culturii de masa, ci prin tehnici de teroare, de indoire a vointei individului pana cand aceasta cedeaza complet, pana cand devine o tabla stearsa, pe care poti scrie apoi orice iti doresti, facandu-l pe individ sa creada ca ceea ce se afla acum acolo sunt propriile ganduri. Atunci cand am citit acele pagini mi s-a parut ca, in realitate, acest lucru nu ar putea deveni vreodata posibil. Dar partea infioratoare este ca aceste idei au trecut totusi si prin mintea unor oameni (ii poti numi oare asa?) reali, care au ales sa le testeze. Iar experimentul a devenit ceea ce astazi este cunoscut drept Fenomenul Pitesti.

Un grup de detinuti este introdus in inchisoarea de la Pitesti si „dresat” cum sa procedeze mai departe. Grupul initial este singurul compus din tortionari pur si simplu, de oameni care nu au fost obligati sa faca asta, insa au ales totusi sa se conformeze. Printr-o teroare continua, noi si noi grupuri de detinuti, de victime, se transforma in calai, distrugand fizic si psihic tot restul prizonierilor. Victime a caror minte e rupta in bucati, care nu mai pot face fata suferintei fizice si psihice si care se metamorfozeaza in cateva zile sau saptamani in urmatoarea generatie de monstrii si care, la randul lor, vor repeta iar si iar acelasi ciclu. Nu este deloc un proces simplu, oamenii nu cedeaza din prima ci, pentru a ajunge in punctul in care devin neoameni indura chinuri infioratoare, accepta batai continue, suferinte morale, fara nicio pauza, fara niciun moment de respiro, se impotrivesc, lupta. Cu fiecare noua etapa ajung insa sa renunte incet la fiecare fragment de identitate, la orice urma de credinta, iubire, la toate valorile care ii faceau sa fie cine erau. Iar odata reprogramati, ei sunt cei care ii persecuta pe cei care isi asteapta mai departe randul.

Volumul nu este un roman propriu-zis, ci un amestec de marturii, documente, note. Autorul nu isi exerseaza talentul literar, ci doar pune laolalta dovezile adunate despre acest caz, expunandu-le fara inflorituri, facand paralele cu alte cazuri din istoria mondiala care seamana cu ceea ce s-a petrecut in Romania, desi teroarea nu atinge acelasi grad ca la Pitesti. Asa cum spuneam, probabil ca descrierea efectiva a acelor ani cumpliti nu este narata in mai mult de 50 de pagini din totalul cartii. Insa acele pagini sunt de o intensitate tulburatoare, te lasa socat, mut, amortit si ingrozit de ceea ce oamenii isi pot face unii altora. Parcurg tot mai multe carti care rememoreaza evenimentele si experimentele cumplite ale secolului XX si nu incetez sa ma ingrozesc de ceea ce poate face rasa umana.

Mi se pare necesar ca lucrurile sa nu fie uitate, desi avem tendinta de a sterge amintirile care nu ne plac. Am senzatia ca adesea consideram ca Romania a fost mai buna in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial doar prin faptul ca nu am avut lagare la fel de infioratoare precum cele din Germania sau Polonia, ca pe teritoriul nostru tratamentul pentru evrei, tigani si alte natii persecutate atunci ar fi fost mai bland. Fenomenul Pitesti este insa o dovada a faptului ca nu este deloc asa si, mai mult, ca numarul de monstrii aflati in posturi de conducere mai mult sau mai putin importante nu este unul neglijabil. Avem fragmente de istorie la fel de infioratoare precum alte tari, am fost la fel de rai, de cruzi si de lipsiti de umanitate ca si alte popoare. Pe langa povestile scrise ale celor care au trecut prin infernul acela si care vor mai dainui o vreme avem mii de povesti nescrise, mii de victime care au tacut, care nu au avut cui sa dea mai departe bucatile lor de trecut, care au pastrat amintirea iadului doar in sufletele lor si de care generatiile urmatoare nu vor sti. Pentru acestia sunt probabil anii in care ultimii martori ai acelor vremuri, ultimii oameni care au supravietuit infernului mai sunt inca aici si nu doar in amintiri.

Daca dati de volumul lui Virgil Ierunca prin vreun anticariat, prin vreun colt de librarie sau prin biblioteca parintilor, nu ezitati sa il parcurgeti. Desi nu la fel de mediatizat ca alte orori ale trecutului, este poate la fel sau chiar mai infiorator ca acestea. Si va va oferi cu siguranta o imagine completa a ceea ce se petrecea chiar aici, langa noi, desi avem probabil tendinta de a considera ca tara noastra nu a fost un spatiu la fel de teribil ca altele in anii aceia cumpliti.

Am descoperit si un site dedicat acestei pagini din istorie. Pentru o privire mai ampla asupra Fenomenului Pitesti, il puteti accesa AICI.

Multumesc librariei Targul Cartii pentru sansa de a citi aceasta carte.

Bile albe:

Stilul rece si obiectiv in care sunt povestite intamplarile de la inchisoarea din Pitesti, fara dorinta de a epata, de a prezenta totul intr-un mod mai exagerat sau cu inflorituri. Adevarul este de data aceasta mai cumplit decat orice poveste inventata de mintea omului iar Virgil Ierunca stie acest lucru si nu isi face un scop de a aduce o poveste, ci doar un set de dovezi care sa nu lase oamenii sa uite acele orori.

Bile negre:

Mi se pare ca autorul explica lucrurile pentru contemporanii sai, ca nu s-a gandit la cartea lui ca la o lectura pentru generatiile urmatoare. Vorbeste despre nume si intamplari secundare (nu cele teribile, de la Pitesti, evident) cu o familiaritate si usurinta ce te face sa banuiesti ca toate acele informatii ar fi fost la un moment dat general cunoscute, dar care, deloc surprinzator, odata cu trecerea timpului s-au pierdut. Iar cititorii de astazi vor avea probabil senzatia ca lipseste ceva, ca ar fi avut nevoie de un anumit set de detalii si cunostinte care sa le ofere o viziune completa asupra evenimentelor narate si mai ales, a consecintelor acestora.