Publicat în Anita Nandris-Cudla

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata - Anita Nandris-Cudla20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

Disponibil la: Targul Cartii

Colectia: Biografii si Memorialistica

Numar pagini: 238

 

Sinopsis :

Veti citi cartea unei taranci, Anita Nandris, nascuta intr-o familie de romani din nordul Bucovinei. 13.000 de romani din acest tinut au trait, in iunie 1941, groaza deportarii. Au fost dusi dincolo de Cercul Polar, intr-un univers al ostilitatii, unde timp de 20 de ani nimic in afara iubirii si a credintei nu le-a fost sprijin.

Desi abia stiutoare de carte, intoarsa acasa Anita si-a scris povestea ca dintr-o suflare, fara ezitari, cu aceeasi siguranta cu care si-a trait si viata. Povestea acestei supravietuiri, scrisa cu un instinct care uimeste, cu un firesc al gesturilor esentiale, are toate sansele sa devina o carte de exceptie.

„Prin cate poate trece o fiinta ominiasca fara sa-si dea siama…“ – sunt primele cuvinte pe care le scrie, intorcandu-se reflexiv asupra trecutului si asupra destinului unui neam caruia simte ca-i apartine.

„…20 de ani in Siberia – o asez printre cele mai fantastice carti care s-au scris in tara noastra. In fata ei multe carti, multi scriitori si multi eroi literari palesc. Dupa primul soc si cea dintai nedumerire a cititorului, chiar si a unui erudit academician, poate dupa un numar de ani in care uimirea se va fi asezat, deodata cineva va pricepe si va ridica aceasta carte – a Anitei cu trei clase primare si suflet cat o istorie nationala, de o autenticitate «stilistica» geniala – si le va aseza, fiinta si cartea, la umarul marilor nostri marturisitori ai sufletului romanesc.“ – Stefan J. FAY

„Cartea e o revelatie si s-ar cere primita ca atare. Nu doar privitor la soarta deportatilor romani in Gulagul sovietic povestirea Anitei Nandris-Cudla aduce o marturie esentiala, dar si pentru reconstituirea staturii taranului bucovinean: o statura net aristocratica, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncasera nu numai in trecut, ci, s-ar spune, aproape in legenda. Or, iata ca, odata cu Anita Nandris-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou.

Dupa o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastra ca neam ar trebui sa dispara. 

Cartea aceasta, care nu numai ca se cere neaparat citita, dar ar merita sa fie asezata, prin biblioteci, intr-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine.“ – Monica LOVINESCU

Parerea mea:

Acum cateva saptamani, urcandu-ma in masina, am ascultat la radio un fragment ce parea a fi extras dintr-o poveste veche, dramatica, ce mi-a atras imediat atentia. A trebuit sa cobor inainte ca acea povestire sa se fi incheiat, iar mai tarziu cand am deschis din nou radioul, deja se terminase, astfel incat nu am mai putut afla ce anume ascultasem. Zilele trecute, plimbandu-ma pe site-ul Targul Cartii, printre primele titluri care mi-au atras atentia de cum am intrat pe site, era 20 de ani in Siberia. Caut repede pe Google mai multe informatii despre carte si surpriza, gasesc exact fragmentul pe care il auzisem la radio. Descrierea editurii imi trezise oricum interesul, insa coincidenta aceasta a fost un semn clar ca trebuie neaparat sa citesc memoriile Anitei Nandris-Cudla. Daca doriti sa parcurgeti acele cateva pagini despre care vorbeam, le gasiti AICI.

Citind sinopsisul, aflati deja despre ce este cartea, asa ca nu are rost sa va mai fac rezumatul. Ceea ce trebuie totusi sa va spun este un anumit aspect al istoriei pe care este posibil ca unii sa nu il cunoasteti. Exact asa cum se mentioneaza si in notele de la finalul acestui roman, despre Holocaust, despre  milioanele de evrei rapiti pur si simplu din viata lor si aruncati in infernul lui Hitler stie toata lumea. Insa mult mai putini oameni stiu ca in aceleasi decenii a mai existat un tiran responsabil probabil de un numar mult mai mare de prizonieri si morti: Stalin. Iar daca Hitler isi concentra atentia in special asupra evreilor, Stalin avea o paleta mult mai larga din care sa isi selecteze victimele: ucrainieni, polonezi, romani, tatari, lituanieni, estonieni, etc. Chiar si rusi sadea. Milioane de oameni, din mai toate tarile europene au fost ridicati in miez de noapte de fortele ruse, aruncati in camioane doar cu ce aveau pe ei, despartiti de familii si transportati ca vitele, in conditii mizere, in necunoscut. Cei mai multi au fost dusi in Siberia, dincolo de Cercul Polar, unde pana atunci nu pasise picior de om, hraniti doar cu apa si cateva sute de grame de paine pe zi si pusi la munca silnica. Fara explicatii, fara motive, fara informatii, fara vreo speranta de salvare. Iar daca va intrebati care este motivul, iata-l: erau dusmani ai sistemului, al Uniunii Sovietice. Da, bebelusi de 1-2 ani, batrani, bolnavi, adolescenti, mame neputincioase, tarani, gospodari, oraseni, profesori, toti erau dusmani ai regimului si amenintau siguranta si integritatea acestuia. Sate intregi de oameni au ramas goale in doar cateva nopti, milioane de oameni s-au trezit fara nici o avertizare si fara nici o vina pe drumul spre iad. Iar putinii care au supravietuit deceniilor de sclavie din Siberia si s-au intors in locurile natale si-au gasit casele ocupate de rusi si au fost fortati sa o ia din nou de la inceput, pentru ca nici atunci nu li s-a facut dreptate. Infernul inca nu se incheiase, regimurile si-au schimbat doar denumirile, asa ca generatii intregi au tacut, de teama consecintelor. Si in mod ciudat, aceasta parte a istoriei este inca in mare parte pastrata in umbra, desi ar trebui sa fie la fel de cunoscuta si condamnata ca si nazismul. Probabil si pentru ca Uniunea Sovietica a rezistat pana in 1991, avand timp asadar sa influenteze informatiile in favoarea sa, sa ascunda ce era de ascuns si sa isi sublinieze doar presupusele merite (cum ar fi asumarea rolului de „salvator al Europei”, desi de-a lungul anilor Stalin colaborase de nenumarate ori cu Hitler).

Pentru curiosi, iata un documentar nu foarte lung, subtitrat in romana, despre aceasta latura a Uniunii Sovietice: The Soviet Story (multumesc, Cori!) Eu una l-am vizionat cu respiratia taiata, mai ales ca nu stiusem aproape nimic din informatiile acestea. Pentru ca da… orele de istorie insemnau doar siruri de ani si aliante care iti aruncau interesul pentru istorie undeva pe fundul oceanului.

Povestea Anitei, o taranca basarabeanca de langa Cernauti, regiune ce a fost aproape mereu folosita ca moneda de schimb intre imperiile ce isi disputau suprematia asupra Europei este si ea una dintre povestile a milioane de prizonieri ai Uniunii Sovietice. Desi preocuparile Anitei si ale familiei sale nu depaseau sfera activitatilor gospodaresti, intr-o noapte, bolsevicii le-au dat buzna in casa si i-au aruncat in transportul groazei. Anita si cei trei copii de o parte, sotul sau de alta. Destinatia necunoscuta lor pe atunci avea sa fie Siberia, unde urmau sa isi petreaca urmatorii 20 de ani trecand prin chinuri si incercari cumplite.

Istorisirea Anitei este cutremuratoare. Nu ai cum sa o definesti altfel, nu poti sa nu te simti socat si oripilat de sadismul cu care milioane de oameni au fost dezradacinati, aruncati in infern si tratati fara dram de omenie timp de atatia ani. Nu stiu ce as putea sa spun despre cruzimea firii umane, pentru ca odata ce citesti sinopsisul cartii, devine evident ca ceea ce vei gasi intre pagini te va lasa fara cuvinte.

Asa ca altele sunt aspectele asupra carora as vrea sa insist. In primul rand, am fost surprinsa sa descopar in cartea Anitei o lipsa totala a rautatii victimelor. In alte carti ce trateaza aceasta perioada neagra a istoriei, am dat peste rememorarile unor intamplari socante, datorate rautatii oamenilor care ar fi trebuit sa fie in aceeasi tabara. Poate ca Anita a avut noroc sa se afle in toti anii aceia doar intre niste oameni pe care disperarea nu i-a inasprit sau poate ca pur si simplu firea sa demna si blanda a facut-o sa nu bage de seama rautatile si sa le treaca sub tacere. Cu exceptia unui singur episod in care doua persoane se dovedesc a fi niste fiinte josnice, restul povestii aduce in atentie numai solidaritatea si sprijinul dintre prizonieri, ceea ce poate sugera ca pana si cel mai infiorator rau ajunge intr-un fel sau altul sa fie echilibrat de un bine nemarginit si neasteptat.

Trecand acum la un alt aspect al cartii ce mi se pare deosebit de important, trebuie sa va spun ca aceste memorii au fost redactare in cel mai pur limbaj moldovenesc. Chiar exista o nota a editurii la final in care se motiveaza alegerea de a nu aduce decat modificari minime manuscrisului primit. Poate ca parcurgand primele randuri, cititorul va fi debusolat. Insa treptat, incepe sa se contureze in mintea ta o voce din trecut care iti povesteste viata Anitei. Nu cred ca am mai spus asta vreodata aici pe blog, insa eu am crescut in Suceava, in Radauti (exact acolo sunt inmormantati unii dintre fratii Anitei, precum si mama acestora). Asa ca in copilarie si adolescenta, cand imi vizitam rudele mai in varsta de la tara, din satele de pe langa orasul meu, auzeam exact graiul acesta bucovinean. Si mai degraba decat sa spun ca am citit acest roman, ar trebui sa spun ca l-am ascultat. Pentru ca lecturand un text scris in intregime in acest stil, este imposibil sa iti mai auzi propria voce in minte. Ceea ce se contureaza si incepi sa asculti este exact vocea Anitei, cu tonul bland, cu regionalismele si arhaismele care iti par acum la fel de naturale precum limbajul pe care il auzi in viata de zi cu zi.

Sunt de-a dreptul socata ca un astfel de roman este atat de putin cunoscut. Nu inteleg cum este posibil sa nu fie macar mentionat in treacat in anii de scoala, cum se poate sa nu se afle pe nicio lista de lecturi suplimentare, cum de niciun profesor de romana sau de istorie nu face vreodata referire la o astfel de opera. Totul mi s-a parut uimitor: povestea, tonul, stilul, firea Anitei si a membrilor familiei sale, totul. Este aproape incredibil ce fel de oameni au fost Anita, fratii si copiii sai. Te-ai astepta ca o astfel de condamnare sa transforme oamenii fie in bestii, fie in carpe. Insa in ciuda a tot ceea ce li se intampla, ei reusesc nu doar sa isi pastreze caracterele admirabile, dar sa devina si mai buni, mai intelepti, mai muncitori, mai plini de speranta, mai…oameni. Iar Anita, de-a lungul deceniilor de sclavie, nu condamna nicio clipa pe cineva pentru tot ceea ce a suferit, ci pur si simplu trage aer in piept si se apuca din nou si din nou sa isi construiasca viata si viitorul ei si copiilor sai cum poate ea mai bine. Poate ca mai impresionante chiar decat descrierea infernului trait de-a lungul a 20 de ani sunt chiar portretele protagonistilor, modul in care acestia au ales sa isi traiasca aceasta lunga captivitate, desi ar fi fost poate mai usor sa renunte, sa se inraiasca, sa isi piarda speranta si umanitatea.

Primul instinct a fost sa scriu in incheiere ca recomand romanul tuturor, indiferent de varsta, de preferintele literare, de curiozitatea fata de istoria secolului trecut. Insa nu stiu daca aceasta formulare este cea mai buna, pentru ca am senzatia ca este genul de carte pe care trebuie sa o citesti la momentul potrivit pentru a o aprecia asa cum trebuie… Ok, ok, sincer? Daca as putea, v-as obliga pe toti sa o cititi 🙂 Dar in acelasi timp, mi-ar fi teama ca o recomandare prea insistenta ar putea sa va faca sa nu apreciati cartea asa cum merita. Asa ca, cititi-o atunci cand simtiti ca este momentul pentru ea. Va promit ca merita!

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Printre tonuri cenusii – Ruta Sepetys

Am fost medic la Auschwitz – Dr. Nyiszli Miklos