Am fost medic la Auschwitz – Dr. Nyiszli Miklos

Am fost medic la Auschwitz. Morti fara morminte. Laboratorul si crematoriile doctorului Mengele

Dr. Nyiszli Miklos

Editura Aquila’93

Numar pagini: 255

 

Sinopsis:

Pagini de autentica istorie contemporana ce evoca drama zguduitoare a milioanelor de oameni nefericiti, smulsi din casele si din sanul familiilor lor in numele unui vis demential de realizare a „rasei pure”.

Adevarul despre infernul doctorului Mengele, depozitia unui medic, martor ocular al evenimentelor, dr. Nyiszli Miklos din Oradea.

***

Nyiszli Miklos isi incepe cartea cu aceste randuri, sugrumate de emotie: „Subsemnatul Nyiszli Miklos, medic, fost detinut in lagarul de concentrare de la Auschwitz, tatuat cu numarul A 8450, am scris -fara patima, fara nicio exagerare, evitand orice efecte de stil si respectand intocmai adevarul – aceasta carte despre cele mai intunecate pagini din istoria omenirii, intrucat mi-a fost dat sa fiu martor ocular si sa traiesc sub amenintarea crematoriilor si a rugurilor de la Auschwitz, ale caror flacari au mistuit milioane de barbati, femei si copii.”

Dr. Nyiszli Miklos, medic si numai datorita imprejurarilor scriitor, este autorul unor insemnari care se bucura astazi de circulatie mondiala, fiind traduse si publicate in mai multe limbi: franceza,engleza, germana, italiana, romana. Valoarea acestor insemnari nu provine din calitatea lor literara, la care dupa insasi marturia sa, autorul nu a aspirat. Nyiszli Miklos nu a urmarit transpunerea artistica a experientei sale tragice in lagarul de la Auschwitz, ci relatarea nuda a unor fapte al caror martor ocular a fost, relatare care constituie un puternic act demascator al ororilor comise de nazisti in lagarele de concentrare de pe teritoriul celui de-al treilea Reich.

Datorita autenticitatii lor, insemnarile doctorului Nyiszli Mikols au constituit parte integranta a materialului acuzarii la procesul criminalilor de razboi de la Nürnberg. 

In imprejurarile in care procesul unora dintre criminalii de razboi continua, iar al altora – al doctorului Mengele, de pilda, la care se refera in primul rand autorul acestui jurnal – nici n-a inceput,cartea lui Nyiszli Miklos ramane de o actualitate acuta.

Unul dintre numerosii comentatori ai acestei carti, scriitorul comunist Pierre Daix, o numea intr-un articol publicat in Les lettres françaises, unul dintre cele mai zguduitoare acte de acuzare ale secolului in care traim.

Parerea mea:

Fara sa exagerez, pot sa spun ca am avut romanul acesta in wish list de mai bine de 10-12 ani. Imi vorbise de el o persoana apropiata care il citise in copilarie si in mintea careia povestea ramasese probabil extrem de bine fixata, de aici si convingerea (mi se pare ciudat sa spun “entuziasm” in cazul acesta) cu care mi l-a prezentat. Si odata ce am reusit in sfarsit sa il citesc, l-as recomanda cu aceeasi insistenta oricui.

In ultima vreme am devenit extrem de obsedata curioasa sa descopar cat mai multe despre deceniile scurse de la cel de-al Doilea Razboi Mondial incoace. Este fascinant (intr-un mod morbid) sa vezi de ce este in stare omenirea, cum o lume intreaga a asistat la decenii intregi de teroare fara sa faca nimic, cum milioane de crime au fost acceptate fara nici un semn de impotrivire si cum zeci de mii de oameni au participat activ la macelarirea acelor “dusmani”. Si contrar a ceea ce cred multi oameni, Germania nazista nu a fost singurul perecutor. Uniunea Sovietica a ucis aproape la fel de multi oameni, in moduri extrem de asemanatoare – nu din motive de rasa, ci doar pentru ca erau considerati inamici ai sistemului ( o poveste care descrie aceste evenimente este Printre tonuri cenusii) iar multe alte state totalitare au istorii sangeroase, foarte asemanatoare, chiar daca la scara mai mica.

In orice caz, asa cum sugereaza si titlul, memoriile doctorului Nyiszli Miklos fac referire la persecutiile si masacrele facute de nazisti. Auschwitz a fost cel mai mare lagar de exterminare nazist, unde au fost ucisi milioane de evrei. Datorita pregatirii si experientei sale, Dr. Nyiszli Miklos ajunge sa fie ales de catre doctorul Mengele – cel care conducea practic lagarul de la Auschwitz pentru a efectua autopsii ce urmau sa demonstreze superioritatea rasei germane fata de celelalte popoare. La scurt timp dupa eliberare, Dr. Nyiszli Miklos scrie aceste memorii – singura opera literara ce a fost acceptata ca marturie in procesele impotriva celor pusi sub acuzare pentru crimele din acea perioada.

Este dificil sa recenzezi o astfel de carte. In primul rand pentru ca este imposibil sa recenzezi realitatea. Povestile prezentate nu sunt creatia autorului, asa ca nu poti aprecia imaginatia sau originalitatea scriitorului. In al doilea rand, asa cum se mentioneaza si la  inceputul volumului, evenimentele sunt narate fara inflorituri, fara artificii stilistice sau incercari de a face opera mai atragatoare pentru cititori. Intr-un fel, scriitura pare aproape impersonala, de parca autorul ar fi optat pentru aceasta lipsa a emotiilor pentru a-si pastra sanatatea mintala dupa toate ororile la care a fost martor. Totul este prezentat clinic, obiectiv, descrierile sunt utilizate la minim si au ca scop doar expunerea cat mai exacta a cadrului si a intamplarilor care au avut loc. Insa cartea nu este nici o clipa plictisitoare sau seaca. Se citeste cu rapiditate, iar singurele lucruri care ar putea determina unii cititori sa isi incetineasca lectura sunt magnitudinea evenimentelor sau emotiile care se ivesc odata ce incepi sa descoperi cruzimea cu care au fost tratate milioanele de victime.

Nu o sa va spun mai multe despre tratamentele indurate de prizonieri, pentru ca un volum enorm de informatii se gaseste la o simpla cautare pe Google a termenului „Auschwitz”, iar ceea ce prezinta romanul sunt exact acele date, in detaliu. Lagarul a fost pur si simplu un abator, un complex de crematorii si camere de gazare, un loc al masacrelor si terorii, din care singura iesire era prin moarte. Povestile sunt atat de infioratoare incat daca le auzi pentru prima data, ai putea crede ca nu sunt reale. Ca este imposibil ca asa ceva sa se fi intamplat cu adevarat. Ca nu se poate sa se fi permis asa ceva. Dar s-au intamplat, iar povestile, oricat de ingrozitoare, sunt reale. Sper ca la un moment dat, sa fiti curiosi sa le descoperiti.

Insa aspectul care mi-a atras atentia in mod special si la care voiam sa ajung este gandirea persecutorilor. Probabil unul dintre lucrurile care iti vin in minte atunci cand descoperi infernul in care au trait si au murit atatea milioane de oameni este modul in care alte zeci sau sute de mii de persoane s-au transformat in monstrii. Cum este posibil ca atatea trupe, armate sau de securitate, sa devina aparatori si practicanti indarjiti al unor regimuri atat de ingrozitoare? Cum este posibil ca nu doar sa permita, dar sa mai si aplice fervent tratamente atat de inumane? Cum ajungeau atatia oameni sa isi piarda si ultimele urme de omenie?

Desi nu ofera neaparat un raspuns direct acestor intrebari, descrie indeajuns de detaliat sistemul de organizare incat sa ajungi sa iti faci o idee cu privire la aceste aspecte. In primul rand, informatia era inteligent impartita. Fiecare grup, incepand de la autoritati, pana la soldatii care pazeau lagarele si pana la cei care lucrau in interiorul crematoriilor stia cate un fragment de informatie, un amestec de adevar si minciuna. Pe masura ce te apropiai de centrul lagarului, adevarul era din ce in ce mai concentrat. Desigur, nu ar trebui sa ne amagim ca ideea principala nu era cunoscuta, insa foarte multe dintre experimentele care aveau loc erau ascunse fata de cei din exterior si chiar si fata de cei care pazeau intrarile in lagar.

In al doilea rand, presiunea asupra oamenilor – a celor din pozitii relativ favorizate prin comparatia cu victimele – era enorma. In momentul in care un intreg sistem functioneaza intr-un anumit fel, orice urma de revolta este suprimata. Cu atat mai mult cu cat o posibila revolutie nu ar reusi sa destabilizeze aproape deloc sistemul. Cei care lucrau in epicentrul lagarului, adica in crematorii sau in asa zisele spitale, erau si ei selectati dintre prizonieri si condamnati inca din momentul in care au pasit la Auscwitz. Refuzul de a coopera s-ar fi soldat nu neaparat cu pedeapsa sau moartea lor, ci mai ales a celor dragi sau a altor oameni nevinovati din jurul lor. Dar mai mult, micile avantaje de care se bucurau odata asezati pe acele pozitii erau un stimulent suficient pentru multi dintre acei oameni.

In ceea ce ii priveste pe soldati, lucrurile stau diferit. Pentru ca in armata, regulile nu se pun la indoiala. Ordinele nu se refuza, indiferent in ce constau ele. Nici acum, in prezent, insa cu atat mai putin in acei ani in care regimurile totalitare dominau Europa. Cea mai mica urma de insubordonare ducea la excluderea din armata, din viata sociala, la pedepse asupra vinovatului precum si asupra membrilor familiei acestora.

Cu siguranta existau si monstrii adevarati, oameni care gaseau placere in a-i persecuta pe cei mai slabi, in a distruge, a umili, a tortura si a ucide. Insa cred ca cei mai multi dintre cei care erau martori sau participanti la acele fapte oribile isi pastrau mintile intregi bazandu-se pe scuze subrede, amagitoare, pe eschivarea din fata realitatii si aruncarea responsabilitatii pe cei din jur. Stiti experimentele Stanford si Milgram (acesta din urma chiar a fost realizat special pentru a intelege cum oamenii pot participa la anumite tratamente ingrozitoare, precum Holocaustul)? In urma acestora, s-a descoperit ca in momentul in care oamenii primesc un ordin ce pare relativ oficial, sunt in stare de lucruri mult mai grave decat in mod normal, tocmai pentru ca au senzatia ca responsabilitatea nu mai este a lor. Mai mult, asumarea unor roluri, oricat de oribile, devine de fapt mai rapida si mai usoara decat te-ai astepta, mai ales in momentul in acest lucru antreneaza toata lumea ta, toate persoanele din jur si tu ai reprezenta o exceptie doar daca ai refuza.

In functie de informatiile pe care le aveti despre Holocaust, romanul va fi mai mult sau mai putin socant. In orice caz, fie ca ati mai citit astfel de carti, fie ca nu, va recomand cu tarie cartea, mai ales ca valoarea ei este recunoscuta si intarita tocmai prin acceptarea ei ca proba in procesele de la Nürnberg referitoare la crimele din acea perioada.

Bile albe:

Poate ca alti cititori s-ar astepta la un ton mai empatic, la o avalansa de emotii puternice transmise de autor, tinand cont de povestile de groaza care sunt prezentate. Insa din punctul meu de vedere, tocmai stilul acesta rece ales de Dr. Nyiszli Miklos ofera un mare plus. Obiectivitatea cu care sunt narate evenimentele iti permite sa le judeci clar, la rece, sa intelegi cu adevarat gravitatea lucrurilor care s-au intamplat si accentueaza parca si mai mult emotiile pe care le vei experimenta tu, ca cititor.

Bile negre:

Singurul aspect care m-a dezamagit este acela ca autorul evita sa abordeze subiectul experimentelor realizate la Auschwitz pe oameni in viata. Este un fapt binecunoscut ca s-au facut o multime de studii cutremuratoare nu doar pe cadavre, ci si pe nenumarate persoane care inca traiau. Iar rolul pe care il avea Dr. Nyiszli Miklos i-a permis cu siguranta cel putin sa aiba cunostinta de aceste lucruri. Faptul ca aceasta tema nu este deloc atinsa ma face sa presupun ca amintirile erau prea ingrozitoare, indiferent daca Dr. Nyiszli Miklos a fost doar martor al experimentelor sau daca a fost fortat sa participe activ la ele.

Alte recenzii care te-ar putea interesa: Jurnalul albastru – James A. Levine Printre tonuri cenusii – Ruta Sepetys