Morometii (volumul 1) – Marin Preda
Disponibil la: Carturesti
Colectia: Contemporani
Numar pagini: 704 (volumele 1 + 2)
*
Sinopsis:
„Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu. Acest sentiment a ramas stabil si profund pentru toata viata, si de aceea cruzimea, cat si josnicia, omorurile si spanzurarile intalnite des la Rebreanu si Sadoveanu si existente, de altfel, si in viata taranilor nu si-au mai gasit loc si in lumea mea scaldata in lumina eterna a zilei de vara. In realitate, in amintire imi zac fapte de violenta fara masura si chipuri intunecoase, infernale, dar pana acum nu le-am gasit un sens… Poate ca nici nu au!?“ – Marin Preda
„Tatal real pe care il invoca in fragmentul citat mai inainte este, desigur, un simbol al acestei lumi scaldate in lumina eterna a zilei de vara, dar Ilie Moromete, varianta lui din roman, este creatia fictiunii epice, este un veritabil erou de roman. Nu stiu si, pana la urma, nici nu intereseaza aproape deloc daca scriitorul a pornit de la un prototip sau l-a inventat pur si simplu. Importanta, cu adevarat, este doar veridicitatea lui literara. Si la acest capitol lucrurile sunt clare in Morometii I-II: Ilie Moromete este un personaj memorabil, un personaj care a coborat din carte in viata cu identitatea data de Marin Preda. Asa se intampla de regula cu personajele din marile romane ale literaturii…“ – Eugen Simion
Parerea mea:
Nu stiu daca exista vreo carte pe care sa o iubesc mai tare decat iubesc romanul lui Marin Preda. Ani la rand, de fiecare data cand am fost intrebata care este cartea mea preferata, am raspuns ca nu pot alege una singura. Cred ca evitam sa spun „Morometii” pentru ca aveam impresia ca ador volumul intr-atat de mult doar datorita unor coincidente fericite: poate varsta la care am citit-o, combinata cu pasiunea pentru genul acesta de carti pe care o dezvoltasem in acea perioada si cu influenta ulterioara a celorlaltor opere ale autorului. Pentru ca da, Morometii a fost cartea care m-a facut sa devorez in doar cateva saptamani toate celelalte volume ale autorului pe care am reusit sa le gasesc la biblioteca publica. Unde mai pui ca exact pasiunea pentru Marin Preda mi-a adus una dintre cele mai bune prietene ever 🙂 Imi era teama ca daca as reciti in prezent Morometii nu mi-ar mai lasa aceleasi impresii si ca in aceste conditii, nu pot declara raspicat ca acest volum este my all time favourite.
Nici nu stiu ce m-a determinat sa recitesc acum romanul, mai ales ca, avand in vedere teancurile de carti noi care mi se aglomereaza langa pat, nu prea obisnuiesc sa citesc a doua oara o lectura deja parcursa. Stiu doar ca intr-o noapte, pur si simplu a trebuit ATUNCI sa o citesc. Atunci, pe loc, obligatoriu! And so I did…
Iar ceea ce pot spune este ca nici acum nu imi dau seama daca prima oara, acum mai bine de 10 ani sau daca de data aceasta, in prezent, am citit cu mai mult drag cartea. Trei lucruri mi-au devenit clare insa chiar de la primele pagini:
- Este la fel de frumoasa minunata, profunda si in acelasi timp, incredibil de amuzanta precum mi-o aminteam;
- E totodata si mai trista, poate pentru ca in ignoranta adolescentei trecusem mai superficial peste anumite aspecte pe care atunci probabil ca nu aveam cum sa le inteleg;
- Dumnezeule, imi amintesc replici intregi din carte, cuvant cu cuvant! Cred ca daca ar fi sa adun toate fragmentele disparate pe care mi le amintesc, as aduna probabil un sfert de volum. Nu cred ca mai exista vreun roman care sa ma fi impresionat intr-atat.
Stiu ca, fiind lectura obligatorie pentru Bacalaureat, majoritatea elevilor fortati sa o parcurga au detestat-o cu inversunare. Nu pot intelege nici acum, la fel cum nu intelegeam nici cand eram eu in liceu cum este posibil acest lucru. Niciodata, dar niciodata nu am intalnit un personaj mai desavarsit decat Ilie Moromete. Cu o personalitate fascinanta, complexa, Moromete este in acelasi timp incredibil de sarcastic si induiosator de inocent. Influenta pe care o are asupra celor din jurul sau, fie ei membrii ai familiei sau vecini din sat, se transfera in totalitate si asupra cititorului. Nu inteleg cum ai putea ramane rece la replicile ironice, la umorul delicios, la trairile cutremuratoare datorate trecerii la un sistem absurd si necunoscut, total diferit de ceea ce satenii cunosteau pana atunci, la faptul ca protagonistul e practic fortat sa se confrunte cu niste probleme pe care nu numai ca nu le intelege, dar care il socheaza de-a dreptul, rapindu-i parca o parte din personalitatea fermecatoare pe masura ce se intetesc.
In mod neasteptat, am avut acum parte si de o surpriza, cu toate ca nu credeam ca ar fi posibil asa ceva din moment ce oricum ma indragostisem de cartea aceasta de prima data. Mai exact, surpriza a venit din partea unuia dintre personajele secundare: Tugurlan. Imi aminteam destul de neclar povestea sa si retinusem ca era un personaj destul de controversat, invaluit parca intr-o aura negativa. La fel l-am vazut si acum initial, insa treptat, actiunile si gandurile lui mi-au aparut intr-o lumina cu totul noua. Personalitatea lui se modifica in mod categoric iar acest lucru il surprinde si pe el la fel de tare pe cat il uimeste si pe cititor. Iar profunzimile pe care le ating meditatiile si implicit, si gesturile sale aproape ca il asaza pe locul doi in topul personajelor din acest volum – evident, dupa Moromete – desi ceea ce creste in sufletul lui este de o natura cu totul diferita fata de ceea ce exista in Moromete. Nu fac o comparatie intre cei doi, pentru ca e evident ca sunt caractere diferite, ci vreau doar sa subliniez cat de placut surprinsa am ramas de transformarea lui Tugurlan.
La polul opus se afla, neindoielnic, Paraschiv si Guica. Rar intalnesti personaje mai meschine, mai pline de rautate si mai inchise la minte. Cu atat mai mult cu cat rautatea lor il are ca tinta pe Moromete caruia cu greu ai putea sa ii gasesti vreo vina sau sa il banuiesti de intentii rele. Incerc sa ii inteleg negativismul surorii sale, Guica, presupunand ca visele sale au fost spulberate de dorinta normala a lui Moromete de a-si reface viata, de a avea un trai si o familie normala. Stiu ca si in viata reala exista oameni care pornind de la un fapt minor dezvolta in timp frustrari din ce in ce mai ample si, in loc sa incerce sa revina pe linia de plutire prefera sa se afunde in nefericire, dand vina pe cei din jurul lor si nerecunoscandu-si propriile slabiciuni sau defecte. Insa asa cum nici in realitate nu reusesc sa pricep si sa accept astfel de comportamente, si in ceea ce o priveste pe Guica sau pe Paraschiv sunt la fel de contrariata furioasa.
Poate ca in comparatie cu alte carti si mai ales cu cele contemporane, Morometii nu are acelasi tip de actiune care sa te tina cu sufletul la gura. Si pot doar sa banuiesc ca acesta este si motivul pentru care multa lume nu e deloc incantata de roman. Autorul nu mizeaza deloc pe suspans, dar din punctul meu de vedere, reuseste cu succes sa te poarte prin toate emotiile posibile. Exista atat de multe momente amuzante, exista fragmente care te lasa cu ochii in lacrimi, exista pasaje pe care le citesti cu respiratia taiata, care te tulbura asa cum nu credeai ca e posibil, in care simti efectiv absolut toate emotiile personajelor. Intamplarea cu serbarea scolara este unul dintre cele mai clare exemple. Rar am mai intalnit vreun moment atat de desavarsit scris, care sa iti faramiteze sufletul in mii de bucatele pe care sa le si lipeasca la loc in acelasi timp.
Asa cum spuneam, firul narativ nu este unul extrem de incalcit. Morometii este practic o mostra a stilului de viata din satul romanesc al secolului trecut, un tablou care surprinde intr-o perioada de doar cateva luni, veacuri intregi. Intelegi relatiile complicate care pecetluiau familia, prieteniile si dusmaniile, relatii care, desi pot parea simple, sunt de fapt poate mai complicate decat cele din prezent. Nu stiu cum sa explic cat de clare devin odata cu parcurgerea romanului, lucruri pe care poate pana la aceasta lectura nu le-ai intelege vis-a-vis de viata de familie si relatiile cu ceilalti membrii ai comunitatii. Tocmai pentru ca multe dintre acestea sunt atat de diferite de cele din prezent, contravin total modurilor in care abordam noi in ziua de astazi relatiile cu cei din jur. Insa cumva, in timp ce citesti cartea, intelegi totul. „De ce” si „cum” is gasesc raspunsul fara niciun efort.
La fel de imposibil imi e si sa gasesc cuvinte pentru a vi-l descrie pe Ilie Moromete mai clar de cat am facut-o in fragmentele de mai sus. Ma frustreaza faptul ca nu va pot demonstra cat de desavarsit e construit, tocmai pentru ca gandindu-ma la el, in sufletul si mintea mea totul e atat de limpede, de evident. Insa am senzatia ca de fiecare data cand iubesti o carte atat de mult si un personaj te cucereste intr-o asemenea masura, tocmai preaplinul acela din inima ta te face sa iti pierzi cuvintele si abilitatea de a te exprima cat de cat coerent. Un fel de „love is blind” aplicat in relatie cu cartile 🙂
Sunt sigura ca recenzia mea nu ar putea convinge pe cineva care a citit deja cartea si nu a indragit-o sa isi schimbe acum parerea. Mi-ar placea insa ca, in viitor, daca ajungeti cumva sa o cititi pentru prima data, sa o faceti cu mintea deschisa, incercand poate sa uitati ca este o lectura obligatorie pe care va forteaza profesorii sa o parcurgeti. Stiu si ca multe dintre cartile obligatorii sunt intr-adevar prea putin sau deloc captivante. Dar mi-e imposibil sa plasez Morometii in acea categorie. Este evident ca cititorii de azi se vor regasi cu greu sau deloc in povestea lui Marin Preda, pentru ca nu, nu este o lectura atemporala ci dimpotriva, este foarte clar una fixata in trecut, un tablou al vietii de acum aproape o suta de ani. Insa cu toate acestea, cred sincer ca este un roman exemplar, pe care il parcurgi ba cu zambetul pe buze, sau chiar razand la anumite pasaje, ba cu ochii in lacrimi, miscat de toate emotiile pe care autorul reuseste atat de bine sa te faca sa le experimentezi odata cu personajele sale.
My Weekly Book 