Posted in Marin Preda

Morometii (volumul 1) – Marin Preda

Morometii (volumul 1) - Marin PredaMorometii (volumul 1)  – Marin Preda

Disponibil la: Carturesti

Colectia: Contemporani

Numar pagini: 704 (volumele 1 + 2)

*

Sinopsis:

„Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu. Acest sentiment a ramas stabil si profund pentru toata viata, si de aceea cruzimea, cat si josnicia, omorurile si spanzurarile intalnite des la Rebreanu si Sadoveanu si existente, de altfel, si in viata taranilor nu si-au mai gasit loc si in lumea mea scaldata in lumina eterna a zilei de vara. In realitate, in amintire imi zac fapte de violenta fara masura si chipuri intunecoase, infernale, dar pana acum nu le-am gasit un sens… Poate ca nici nu au!?“ – Marin Preda

„Tatal real pe care il invoca in fragmentul citat mai inainte este, desigur, un simbol al acestei lumi scaldate in lumina eterna a zilei de vara, dar Ilie Moromete, varianta lui din roman, este creatia fictiunii epice, este un veritabil erou de roman. Nu stiu si, pana la urma, nici nu intereseaza aproape deloc daca scriitorul a pornit de la un prototip sau l-a inventat pur si simplu. Importanta, cu adevarat, este doar veridicitatea lui literara. Si la acest capitol lucrurile sunt clare in Morometii I-II: Ilie Moromete este un personaj memorabil, un personaj care a coborat din carte in viata cu identitatea data de Marin Preda. Asa se intampla de regula cu personajele din marile romane ale literaturii…“ – Eugen Simion

Parerea mea:

Nu stiu daca exista vreo carte pe care sa o iubesc mai tare decat iubesc romanul lui Marin Preda. Ani la rand, de fiecare data cand am fost intrebata care este cartea mea preferata, am raspuns ca nu pot alege una singura. Cred ca evitam sa spun „Morometii” pentru ca aveam impresia ca ador volumul intr-atat de mult doar datorita unor coincidente fericite: poate varsta la care am citit-o, combinata cu pasiunea pentru genul acesta de carti pe care o dezvoltasem in acea perioada si cu influenta ulterioara a celorlaltor opere ale autorului. Pentru ca da, Morometii a fost cartea care m-a facut sa devorez in doar cateva saptamani toate celelalte volume ale autorului pe care am reusit sa le gasesc la biblioteca publica. Unde mai pui ca exact pasiunea pentru Marin Preda mi-a adus una dintre cele mai bune prietene ever 🙂 Imi era teama ca daca as reciti in prezent Morometii nu mi-ar mai lasa aceleasi impresii si ca in aceste conditii, nu pot declara raspicat ca acest volum este my all time favourite.

Nici nu stiu ce m-a determinat sa recitesc acum romanul, mai ales ca, avand in vedere teancurile de carti noi care mi se aglomereaza langa pat, nu prea obisnuiesc sa citesc a doua oara o lectura deja parcursa. Stiu doar ca intr-o noapte, pur si simplu a trebuit ATUNCI sa o citesc. Atunci, pe loc, obligatoriu! And so I did…

Iar ceea ce pot spune este ca nici acum nu imi dau seama daca prima oara, acum mai bine de 10 ani sau daca de data aceasta, in prezent, am citit cu mai mult drag cartea. Trei lucruri mi-au devenit clare insa chiar de la primele pagini:

  • Este la fel de frumoasa minunata, profunda si in acelasi timp, incredibil de amuzanta precum mi-o aminteam;
  • E totodata si mai trista, poate pentru ca in ignoranta adolescentei trecusem mai superficial peste anumite aspecte pe care atunci probabil ca nu aveam cum sa le inteleg;
  • Dumnezeule, imi amintesc replici intregi din carte, cuvant cu cuvant! Cred ca daca ar fi sa adun toate fragmentele disparate pe care mi le amintesc, as aduna probabil un sfert de volum. Nu cred ca mai exista vreun roman care sa ma fi impresionat intr-atat.

Stiu ca, fiind lectura obligatorie pentru Bacalaureat, majoritatea elevilor fortati sa o parcurga au detestat-o cu inversunare. Nu pot intelege nici acum, la fel cum nu intelegeam nici cand eram eu in liceu cum este posibil acest lucru. Niciodata, dar niciodata nu am intalnit un personaj mai desavarsit decat Ilie Moromete. Cu o personalitate fascinanta, complexa, Moromete este in acelasi timp incredibil de sarcastic si induiosator de inocent. Influenta pe care o are asupra celor din jurul sau, fie ei membrii ai familiei sau vecini din sat, se transfera in totalitate si asupra cititorului. Nu inteleg cum ai putea ramane rece la replicile ironice, la umorul delicios, la trairile cutremuratoare datorate trecerii la un sistem absurd si necunoscut, total diferit de ceea ce satenii cunosteau pana atunci, la faptul ca protagonistul e practic fortat sa se confrunte cu niste probleme pe care nu numai ca nu le intelege, dar care il socheaza de-a dreptul, rapindu-i parca o parte din personalitatea fermecatoare pe masura ce se intetesc.

In mod neasteptat, am avut acum parte si de o surpriza, cu toate ca nu credeam ca ar fi posibil asa ceva din moment ce oricum ma indragostisem de cartea aceasta de prima data. Mai exact, surpriza a venit din partea unuia dintre personajele secundare: Tugurlan. Imi aminteam destul de neclar povestea sa si retinusem ca era un personaj destul de controversat, invaluit parca intr-o aura negativa. La fel l-am vazut si acum initial, insa treptat, actiunile si gandurile lui mi-au aparut intr-o lumina cu totul noua. Personalitatea lui se modifica in mod categoric iar acest lucru il surprinde si pe el la fel de tare pe cat il uimeste si pe cititor. Iar profunzimile pe care le ating meditatiile si implicit, si gesturile sale aproape ca il asaza pe locul doi in topul personajelor din acest volum – evident, dupa Moromete – desi ceea ce creste in sufletul lui este de o natura cu totul diferita fata de ceea  ce exista in Moromete. Nu fac o comparatie intre cei doi, pentru ca e evident ca sunt caractere diferite, ci vreau doar sa subliniez cat de placut surprinsa am ramas de transformarea lui Tugurlan.

La polul opus se afla, neindoielnic, Paraschiv si Guica. Rar intalnesti personaje mai meschine, mai pline de rautate si mai inchise la minte. Cu atat mai mult cu cat rautatea lor il are ca tinta pe Moromete caruia cu greu ai putea sa ii gasesti vreo vina sau sa il banuiesti de intentii rele. Incerc sa ii inteleg negativismul surorii sale, Guica, presupunand ca visele sale au fost spulberate de dorinta normala a lui Moromete de a-si reface viata, de a avea un trai si o familie normala. Stiu ca si in viata reala exista oameni care pornind de la un fapt minor dezvolta in timp frustrari din ce in ce mai ample si, in loc sa incerce sa revina pe linia de plutire prefera sa se afunde in nefericire, dand vina pe cei din jurul lor si nerecunoscandu-si propriile slabiciuni sau defecte. Insa asa cum nici in realitate nu reusesc sa pricep si sa accept astfel de comportamente, si in ceea ce o priveste pe Guica sau pe Paraschiv sunt la fel de contrariata furioasa.

Poate ca in comparatie cu alte carti si mai ales cu cele contemporane, Morometii nu are acelasi tip de actiune care sa te tina cu sufletul la gura. Si pot doar sa banuiesc ca acesta este si motivul pentru care multa lume nu e deloc incantata de roman. Autorul nu mizeaza deloc pe suspans, dar din punctul meu de vedere, reuseste cu succes sa te poarte prin toate emotiile posibile. Exista atat de multe momente amuzante, exista fragmente care te lasa cu ochii in lacrimi, exista pasaje pe care le citesti cu respiratia taiata, care te tulbura asa cum nu credeai ca e posibil, in care simti efectiv absolut toate emotiile personajelor. Intamplarea cu serbarea scolara este unul dintre cele mai clare exemple. Rar am mai intalnit vreun moment atat de desavarsit scris, care sa iti faramiteze sufletul in mii de bucatele pe care sa le si lipeasca la loc in acelasi timp.

Asa cum spuneam, firul narativ nu este unul extrem de incalcit. Morometii este practic o mostra a stilului de viata din satul romanesc al secolului trecut, un tablou care surprinde intr-o perioada de doar cateva luni, veacuri intregi. Intelegi relatiile complicate care pecetluiau familia, prieteniile si dusmaniile, relatii care, desi pot parea simple, sunt de fapt poate mai complicate decat cele din prezent. Nu stiu cum sa explic cat de clare devin odata cu parcurgerea romanului, lucruri pe care poate pana la aceasta lectura nu le-ai intelege vis-a-vis de viata de familie si relatiile cu ceilalti membrii ai comunitatii. Tocmai pentru ca multe dintre acestea sunt atat de diferite de cele din prezent, contravin total modurilor in care abordam noi in ziua de astazi relatiile cu cei din jur. Insa cumva, in timp ce citesti cartea, intelegi totul. „De ce” si „cum” is gasesc raspunsul fara niciun efort.

La fel de imposibil imi e si sa gasesc cuvinte pentru a vi-l descrie pe Ilie Moromete mai clar de cat am facut-o in fragmentele de mai sus. Ma frustreaza faptul ca nu va pot demonstra cat de desavarsit e construit, tocmai pentru ca gandindu-ma la el, in sufletul si mintea mea totul e atat de limpede, de evident. Insa am senzatia ca de fiecare data cand iubesti o carte atat de mult si un personaj te cucereste intr-o asemenea masura, tocmai preaplinul acela din inima ta te face sa iti pierzi cuvintele si abilitatea de a te exprima cat de cat coerent. Un fel de „love is blind” aplicat in relatie cu cartile 🙂

Sunt sigura ca recenzia mea nu ar putea convinge pe cineva care a citit deja cartea si nu a indragit-o sa isi schimbe acum parerea. Mi-ar placea insa ca, in viitor, daca ajungeti cumva sa o cititi pentru prima data, sa o faceti cu mintea deschisa, incercand poate sa uitati ca este o lectura obligatorie pe care va forteaza profesorii sa o parcurgeti. Stiu si ca multe dintre cartile obligatorii sunt intr-adevar prea putin sau deloc captivante. Dar mi-e imposibil sa plasez Morometii in acea categorie. Este evident ca cititorii de azi se vor regasi cu greu sau deloc in povestea lui Marin Preda, pentru ca nu, nu este o lectura atemporala ci dimpotriva, este foarte clar una fixata in trecut, un tablou al vietii de acum aproape o suta de ani. Insa cu toate acestea, cred sincer ca este un roman exemplar, pe care il parcurgi ba cu zambetul pe buze, sau chiar razand la anumite pasaje, ba cu ochii in lacrimi, miscat de toate emotiile pe care autorul reuseste atat de bine sa te faca sa le experimentezi odata cu personajele sale.

Posted in Kurt Vonnegut

Abatorul cinci – Kurt Vonnegut

Abatorul cinci - Kurt VonnegutDisponibil la: Diverta 

Colectia: Carti Cult

Traducerea: Rodica Mihaila

Numar pagini: 200

*

Sinopsis:

Vonnegut scrie cu ironie si umor, de cele mai multe ori negru, o cronica atipica a unuia dintre cele mai ingrozitoare momente din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial: bombardarea Dresdei de catre britanici si americani, in urma careia au murit o suta treizeci si cinci de mii de oameni, aproape de doua ori mai mult ca numarul celor ucisi de bomba atomica de la Hiroshima.

Romanul lui Vonnegut, devenit un clasic american, imbina realismul cu SF-ul si atrage cititorul intr-o lume incredibila, in care se amesteca bombardamente, calatorii in timp, prizonieri de razboi, extraterestri de pe planeta inventata Tralfamadore, peste toate plutind mirosul aducator de moarte al iperitei.

Parerea mea:

De multa vreme aveam in wish-list romanul lui Kurt Vonnegut si trebuie sa recunosc ca primul lucru care mi-a atras atentia a fost chiar titlul acestuia. Sigur, Abatorul cinci apare probabil in toate listele cu X carti de citit obligatoriu intr-o viata, insa este evident faptul ca este destul de greu sa reusesti sa le parcurgi pe toate acele X carti. Si atunci, dintre ele se remarca doar cateva pe care iti doresti cu adevarat sa le citesti. La accentuarea dorintei mele a contribuit si faptul ca este o carte despre razboi, mai ales ca in ultimul an am dezvoltat o adevarata obsesie pentru perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Partea interesanta este ca a trecut deja o saptamana de cand am terminat cartea si inca nu am o idee clara despre cum mi s-a parut. Este… este fara indoiala o carte despre razboi atipica. Nu stiam la ce sa ma astept atunci cand am inceput-o, nu citisem nicio recenzie si nici nu discutasem cu nimeni despre ea in amanunt. Intr-un fel, ai senzatia ca razboiul este mai degraba atmosfera si nu subiectul insusi al cartii. Desi obiectiv vorbind, fiecare cuvant din roman este despre experienta razboiului. Intamplarile sunt adesea narate cu un umor absurd, ceea ce poate parea ciudat, insa in acelasi timp, daca stai sa analizezi putin lucrurile, realizezi ca este un mod perfect de a scrie despre aceasta tema. Asa cum mentioneaza si autorul la inceput: „nu este nimic inteligent de spus despre un masacru.” Si intr-adevar, cum altfel este razboiul – orice razboi, daca nu absurd? Si ce alternative are cineva care a supravietuit unor experiente atat de terifiante? Fie sa se scufunde in amintiri infioratoare si sa isi petreaca restul vietii in depresie, fie accepand absurdul a ceea ce a trait si incercand sa dea uitarii intensitatea, sa minimizeze ceea ce a vazut, sa se concentreze pe orice altceva. Pentru ca de uitat cu adevarat si in totalitate, nu ai cum sa uiti. Poti doar sa te prefaci, sa incerci, sa iti indrepti atentia spre orice alte aspecte ale vietii, sa faci tot posibilul sa nu innebunesti rememorand totul.

Kurt Vonnegut isi poarta protagonistul prin salturi temporale, prin amintiri reale si altele imaginare, dintr-o lume inexistenta. Pe Billy Pilgrim il urmaresti in prezent, apoi il urmezi in trecut, dupa care pasesti cu el pe planeta inventata Tralfamadore, populata de fiinte extraterestre care fac experiente pe oameni. Apoi din nou in trecut, din nou in prezent si tot asa. Un haos temporal din care totusi impletesti singur firul logic si din care se desluseste tot mai clar si mai hiperbolizat imaginea bombelor aruncate asupra unui oras german, Dresda.

In mod ciudat, evenimentul acesta central este totusi narat propriu-zis in doar cateva pagini, lasandu-ti senzatia ca e doar o parte minora a povestii, desi intreaga carte este practic un tribut adus acestui episod. Si exact acest lucru il constituie probabil cel mai important aspect al romanului. Faptul ca detaliile spun cu adevarat povestea. Nu casatoria protagonistului, nu calatoriile sale pe planeta extraterestra (desi conversatiile cu locuitorii de pe Tralfamadore aduc cea mai mare aglomerare de idei cu tenta filosofica, de concepte care definesc logica sau dimpotriva, ridicolul mentalitatilor omenirii), nu succesul in afaceri, nu certurile cu fiica lui sau cu colegul de salon din spital. Ci imaginea orasului gol, lipsit de viata, cu mii de cadavre ascunse sub ruine, crematoriul care a devenit Dresda, drumurile chinuitoare, prizonierii de razboi care pasesc ca niste zombii, a celor care incearca sa aduca o nota de normalitate in traiul absurd din prizonierat, a putinilor supravietuitori care nu au cum sa faca fata dezastrului si sunt nevoiti sa incendieze cladirile incarcate de trupuri fara viata, a soldatului ucis chiar inaintea eliberarii, pedepsit pentru un motiv absolut ridicol in contextul respectiv.

Asa merg lucrurile” devine motto-ul cartii, ironic dar atat de real si pregnant, repetat iar si iar si iar, obsedant, pana cand devine insuportabil. Si totodata, singurul mod in care poti accepta ceva atat de cumplit, in care poti trai cu ideea ca oamenii pot face astfel de lucruri altor oameni. Sau cu amintirea acelor imagini, daca ai fost acolo sa le traiesti.

Romanul nu este unul tipic nici cand vine vorba de stil. Primul capitol al cartii iti lasa impresia ca este de fapt un „cuvant inainte” al autorului, iar mai tarziu, apar insertii neasteptate in care acesta iti spune ca el era de fapt un personaj episodic, caruia altfel nu i-ai fi acordat probabil nicio importanta, cu atat mai mult ca nici scenele in care isi face aparitia nu sunt memorabile: „Acela eram eu. Eu eram acela. Acela era autorul acestei carti.

De personaje nu te atasezi, insa tot detaliile fac diferenta si atunci cand vine vorba despre acestea. Un gest, un cuvand, o cadere, o izbucnire – toate aceste clipe transforma niste scene episodice in niste imagini care iti injunghie mintea, care iti lasa urme adanci, care te fac sa revii din nou si din nou cu gandul la ele chiar si atunci cand deja ai mai parcurs nenumarate pagini.

Dupa ce am citit cartea, mergand pe pagina de Goodreads a acesteia, am zarit cateva comentarii ale unor cititori care spuneau ca romanul nu este de fapt despre razboi. Am avut senzatia ca acei cititori nu au citit aceeasi carte ca si mine. Pentru ca, asa cum spuneam mai sus, fiecare cuvant devine un instrument de a creiona razboiul. Absurd, cu un umor amar, ironic, neobisnuit, satiric, aproape neserios, da, Abatorul cinci este oricum altfel decat un roman obisnuit care vorbeste despre acest subiect. Insa nimic nu este mai clar decat faptul ca este o carte despre razboi. Cititi-o. Nu stiu daca poate ajunge cartea preferata a cuiva. Tocmai datorita stilului atipic, mai ales daca este prima carte citita a acestui autor sau daca inainte nu ati mai incercat stilul absurd, satiric. Dar este o lectura care iti ramane in minte, o experienta unica si interesanta.

Iar daca ati parcurs deja romanul, va astept aici cu impresii. Mi-ar placea sa descopar parerile voastre, mai ales ca, asa cum am mentionat si la inceput, nici acum nu mi-am clarificat in totalitate sentimentele fata de aceasta carte.

Multumesc Diverta pentru ca mi-a oferit sansa de a parcurge in sfarsit Abatorul cinci.

Bile albe:

Modul fascinant in care autorul ofera povestea prin detalii, alegand sa trateze alte aspecte cu mai multa dedicare, lasandu-te sa iti „asamblezi” firul principal singur, din mici piese imbinate discret in intregul puzzle.

Posted in Beatrice Sparks

Intreab-o pe Alice – Autor anonim

Intreab-o pe Alice - Autor anonimDisponibil la: Editura ART 

Colectia: YoungArt

Traducerea: Luiza Vasiliu

Numar pagini: 184

*

Sinopsis:

Intreab-o pe Alice este povestea fascinanta si in acelasi timp terifianta a unei adolescente care se confrunta cu problemele obisnuite ale varstei: isi doreste sa fie populara, sa aiba un prieten, i se pare ca ar trebui sa tina o cura de slabire etc. Dar viata i se schimba radical in momentul in care incepe sa consume droguri. 

Emotionant si sensibil, jurnalul ei este marturia cutremuratoare a luptei cu dependenta, care o pune in situatii dintre cele mai periculoase. Tanara va infrunta viata pe strada, violenta, ospiciul, anturajul periculos ‒ totul, paradoxal, numai din dorinta de a duce o viata normala.

Parerea mea:

In momentul in vare am cerut Intreab-o pe Alice pentru recenzie, nu auzisem decat vag de acest titlu si nici macar nu imi amintesc daca era de fapt vorba despre carte sau daca imi suna cunoscuta expresia datorita melodiei  White Rabbit, de la Jefferson Airplane. Dar copertile editurii Art au capacitatea aceasta de a te face sa vrei sa parcurgi toate romanele lor, asa ca iata-ma fata in fata cu volumul acesta. Una dintre… CONTINUAREA AICI.

Posted in Uncategorized, Virgil Ierunca

Fenomenul Pitesti – Virgil Ierunca

Fenomenul Pitesti - Virgil IeruncaFenomenul Pitesti

Virgil Ierunca

Disponibil la: Targul cartii 

Numar pagini: 96

*

Sinopsis:

Ceea ce s-a petrecut la inchisoarea din Pitesti intre 1949 si 1952 merita un loc aparte in inspaimantatorul repertoriu al ororilor concentrationare ale veacului al XX-lea.

“Fenomenul Pitesti” apartine aceluiasi registru, la care vine insa cu o trasatura specifica: utilizarea sistematica a torturarii detinutilor de catre alti detinuti. Ideea ii apartine pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939), specialist in delincventa juvenila si partizan al reeducarii detinutilor tineri cu ajutorul detinutilor mai vechi, aflati pe calea cea buna, dar facand parte din aceeasi clasa de varsta.

Virgil Ierunca povesteste una dintre cele mai cumplite experiente de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastra. Detinuti torturati cu un sadism de-a dreptul extravagant – daca sadismul poate fi astfel -, tortionarii lor impunandu-le sa tortureze la randul lor, ca sa li se conteste insasi calitatea de victime. In ultima faza a ciclului, nefericitii sunt constransi sa-si tortureze cei mai buni prieteni, ca dovada a convertirii lor launtrice. Toata lumea a fost torturata, toata lumea a torturat. Cei morti acolo si cei care au supravietuit au fost privati pana si de propria lor nefericire.

Virgil Ierunca a avut curajul sa intre in acest infern si sa-i devina istoric, pentru edificarea generatiilor viitoare.

Parerea mea:

Atunci cand am inceput sa fiu interesata de istoria din ultimul secol, de cele doua Razboaie Mondiale si de experientele terifiante puse la cale de guvernele totalitare, am auzit vag despre Fenomenul Pitesti. Insa doar putin, de parca ar fi fost un secret spus in soapta pe la colturi, de care toata lumea se fereste. Poate pentru ca este unul dintre cele mai crunte experimente desfasurate in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial si pentru ca, spre deosebire de ororile desfasurate in lagarele naziste sau in Gulagul sovietic, de data aceasta fragmentul acesta de istorie s-a scris chiar pe teritoriul Romaniei.

Volumul lui Virgil Ierunca are sub o suta de pagini, din care probabil jumatate sunt reprezentate de descrierea cadrului in care s-a desfasurat fenomenul Pitesti si de urmarile acestuia, odata ce adevarul a iesit la iveala. Aproape ca nu mi s-a parut surprinzator faptul ca marea majoritate a celor vinovati nu au fost pedepsiti, ca peste toate s-a pastrat un val de tacere, ca anii scursi de la acele evenimente, in loc sa faca loc adevarului, au ingropat si mai mult secretul. Pentru ca asta e modul in care, din pacate, mergeau si inca merg lucrurile la noi.

In toate inchisorile din anii Razboiului s-au petrecut lucruri cumplite. Insa ceea ce face ca inchisoarea de la Pitesti sa fi ramas unul dintre cele mai infioratoare locuri este faptul ca aici, victimele au fost obligate sa se transforme in calai, ca umanitatea a fost stearsa pur si simplu cu buretele, desi, aparent, poate parea unul dintre cele mai imposibile lucruri. In romanul 1984 al lui George Orwell am intalnit prima data in cea mai complexa forma a sa ideea de „reprogramare” a mintii umane. Nu doar prin modificarea culturii de masa, ci prin tehnici de teroare, de indoire a vointei individului pana cand aceasta cedeaza complet, pana cand devine o tabla stearsa, pe care poti scrie apoi orice iti doresti, facandu-l pe individ sa creada ca ceea ce se afla acum acolo sunt propriile ganduri. Atunci cand am citit acele pagini mi s-a parut ca, in realitate, acest lucru nu ar putea deveni vreodata posibil. Dar partea infioratoare este ca aceste idei au trecut totusi si prin mintea unor oameni (ii poti numi oare asa?) reali, care au ales sa le testeze. Iar experimentul a devenit ceea ce astazi este cunoscut drept Fenomenul Pitesti.

Un grup de detinuti este introdus in inchisoarea de la Pitesti si „dresat” cum sa procedeze mai departe. Grupul initial este singurul compus din tortionari pur si simplu, de oameni care nu au fost obligati sa faca asta, insa au ales totusi sa se conformeze. Printr-o teroare continua, noi si noi grupuri de detinuti, de victime, se transforma in calai, distrugand fizic si psihic tot restul prizonierilor. Victime a caror minte e rupta in bucati, care nu mai pot face fata suferintei fizice si psihice si care se metamorfozeaza in cateva zile sau saptamani in urmatoarea generatie de monstrii si care, la randul lor, vor repeta iar si iar acelasi ciclu. Nu este deloc un proces simplu, oamenii nu cedeaza din prima ci, pentru a ajunge in punctul in care devin neoameni indura chinuri infioratoare, accepta batai continue, suferinte morale, fara nicio pauza, fara niciun moment de respiro, se impotrivesc, lupta. Cu fiecare noua etapa ajung insa sa renunte incet la fiecare fragment de identitate, la orice urma de credinta, iubire, la toate valorile care ii faceau sa fie cine erau. Iar odata reprogramati, ei sunt cei care ii persecuta pe cei care isi asteapta mai departe randul.

Volumul nu este un roman propriu-zis, ci un amestec de marturii, documente, note. Autorul nu isi exerseaza talentul literar, ci doar pune laolalta dovezile adunate despre acest caz, expunandu-le fara inflorituri, facand paralele cu alte cazuri din istoria mondiala care seamana cu ceea ce s-a petrecut in Romania, desi teroarea nu atinge acelasi grad ca la Pitesti. Asa cum spuneam, probabil ca descrierea efectiva a acelor ani cumpliti nu este narata in mai mult de 50 de pagini din totalul cartii. Insa acele pagini sunt de o intensitate tulburatoare, te lasa socat, mut, amortit si ingrozit de ceea ce oamenii isi pot face unii altora. Parcurg tot mai multe carti care rememoreaza evenimentele si experimentele cumplite ale secolului XX si nu incetez sa ma ingrozesc de ceea ce poate face rasa umana.

Mi se pare necesar ca lucrurile sa nu fie uitate, desi avem tendinta de a sterge amintirile care nu ne plac. Am senzatia ca adesea consideram ca Romania a fost mai buna in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial doar prin faptul ca nu am avut lagare la fel de infioratoare precum cele din Germania sau Polonia, ca pe teritoriul nostru tratamentul pentru evrei, tigani si alte natii persecutate atunci ar fi fost mai bland. Fenomenul Pitesti este insa o dovada a faptului ca nu este deloc asa si, mai mult, ca numarul de monstrii aflati in posturi de conducere mai mult sau mai putin importante nu este unul neglijabil. Avem fragmente de istorie la fel de infioratoare precum alte tari, am fost la fel de rai, de cruzi si de lipsiti de umanitate ca si alte popoare. Pe langa povestile scrise ale celor care au trecut prin infernul acela si care vor mai dainui o vreme avem mii de povesti nescrise, mii de victime care au tacut, care nu au avut cui sa dea mai departe bucatile lor de trecut, care au pastrat amintirea iadului doar in sufletele lor si de care generatiile urmatoare nu vor sti. Pentru acestia sunt probabil anii in care ultimii martori ai acelor vremuri, ultimii oameni care au supravietuit infernului mai sunt inca aici si nu doar in amintiri.

Daca dati de volumul lui Virgil Ierunca prin vreun anticariat, prin vreun colt de librarie sau prin biblioteca parintilor, nu ezitati sa il parcurgeti. Desi nu la fel de mediatizat ca alte orori ale trecutului, este poate la fel sau chiar mai infiorator ca acestea. Si va va oferi cu siguranta o imagine completa a ceea ce se petrecea chiar aici, langa noi, desi avem probabil tendinta de a considera ca tara noastra nu a fost un spatiu la fel de teribil ca altele in anii aceia cumpliti.

Am descoperit si un site dedicat acestei pagini din istorie. Pentru o privire mai ampla asupra Fenomenului Pitesti, il puteti accesa AICI.

Multumesc librariei Targul Cartii pentru sansa de a citi aceasta carte.

Bile albe:

Stilul rece si obiectiv in care sunt povestite intamplarile de la inchisoarea din Pitesti, fara dorinta de a epata, de a prezenta totul intr-un mod mai exagerat sau cu inflorituri. Adevarul este de data aceasta mai cumplit decat orice poveste inventata de mintea omului iar Virgil Ierunca stie acest lucru si nu isi face un scop de a aduce o poveste, ci doar un set de dovezi care sa nu lase oamenii sa uite acele orori.

Bile negre:

Mi se pare ca autorul explica lucrurile pentru contemporanii sai, ca nu s-a gandit la cartea lui ca la o lectura pentru generatiile urmatoare. Vorbeste despre nume si intamplari secundare (nu cele teribile, de la Pitesti, evident) cu o familiaritate si usurinta ce te face sa banuiesti ca toate acele informatii ar fi fost la un moment dat general cunoscute, dar care, deloc surprinzator, odata cu trecerea timpului s-au pierdut. Iar cititorii de astazi vor avea probabil senzatia ca lipseste ceva, ca ar fi avut nevoie de un anumit set de detalii si cunostinte care sa le ofere o viziune completa asupra evenimentelor narate si mai ales, a consecintelor acestora.

Posted in Eva Mozes Kor, Lisa Rojany Buccieri

Am supravietuit lagarului mortii – Eva Mozes Kor & Lisa Rojany Buccieri

Am supravietuit lagarului mortii - Eva Mozes Kor & Lisa Rojany BuccieriDisponibil la: Meteor Press 

Colectia: Istorie

Traducerea: Mihai Dan Pavelescu

Numar pagini: 128

*

Sinopsis:

Cartea “Am supravietuit lagarului mortii” este o rememorare a copilariei distruse de regimul nazist. Este descrisa Romania din timpul razboiului, viata evreilor inainte de inasprirea conditiilor si trimiterea acestora in lagare de concentrare, chinurile la care au fost supusi gemenii lui Mengele, cum au fost numite mai tarziu aceste victime, lupta continua pentru supravietuire pana in momentul in care au fost eliberate, in 1945.

 “A fi in Auschwitz era ca si cum ai fi intr-un accident de masina in fiecare zi. Atat de des se intamplau lucruri groaznice”

“Le-am dat sangele nostru, corpul nostru, demnitatea noastra si, în schimb, ne lasau sa traim inca o zi. Nu imi amintesc nici macar un singur geaman care sa nu fi cooperat.”

Parerea mea:

Poate ca una dintre cele mai cunoscute nume asociate cu Holocaustul si Auschwitz este cel al doctorului Josef Mengele. Se spune despre el ca spre deosebire de unii ofiteri germani din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, Mengele isi indeplinea sarcinile cu pasiune, ca adora sa imparta miile de victime aduse zilnic in lagarul de la Auschwitz in cele doua grupuri: al celor care urmau sa moara in aceeasi zi si respectiv al celor care mai primeau inca o zi, o saptamana sau o luna de teroare. Dar mai presus de toate este cunoscut pentru experimentele infioratoare pe care le facea, in special pe gemeni.

Atunci cand am citit Am fost medic la Auschwitz, scrisa de doctorul roman Nyiszli Miklos, am ramas cu senzatia ca unele parti au fost parca special excluse sau mentionate doar in treacat. Poate ca implicarea persoanala a autorului in tabara aceasta a asupritorilor, desi fortata, a fost cea care a facut ca anumite aspecte sa fie ignorate. Am fost curioasa deci sa descopar povestea si dintr-un alt unghi, de data aceasta exact din perspectiva uneia dintre victimele directe ale doctorului Mengele. Eva Mozes Kor si sora sa geamana au reprezentat exact „pacientii” de care era interesat Mengele. Nascute in Romania, la varsta de 10 ani, cele doua surori gemene si familia lor au ajuns intr-unul dintre cele mai infioratoare lagare ale mortii din timpul Holocaustului: Auschwitz – Birkenau. In ciuda faptului ca dintr-un anumit punct de vedere cartea nu mi-a atins asteptarile – si voi explica imediat de ce, mi-a oferit totusi anumite surprize pe care nu le banuiam.

Desi victima directa a lui Josef Mengele, autoarea nu ofera totusi o perspectiva foarte larga. Citind, am realizat ca asteptarile mele erau totusi nerealiste din acest punct de vedere. Pentru ca Eva Mozes nu avea acces decat la o mica parte de informatii iar acestea erau legate fie de experimentele la care a participat personal, fie de cele la care a fost martora. Iar ceea ce vedea era de cele mai multe ori insuficient: vedea injectii, dar nu stia ce contin, ce efecte au, ce motivatii se ascund in spatele lor. Vedea cadavre, boli induse si suferinta, dar nu si motivele pentru care fusesera cauzate. Vedea pastile, droguri, operatii, insa nu si intentiile care stateau la baza. Si exact motivatiile, asteptarile si modul de gandire al doctorului Mengele ma face extrem de curioasa. Mi-as dori sa stiu ce anume incerca sa obtina, ce il interesa, daca isi dorea sa afle ce se afla in spatele anumitor caracteristici fizice sau daca incerca sa obtina ceva nemaivazut pana atunci, etc. Asa ca treptat, pe masura ce parcurgeam cartea, am realizat ca memoriile oricarei victime ale Holocaustului nu pot sa ofere aceste laturi ale povestii, din simplul fapt ca nu ar fi avut acces la ele. In plus, cred ca eu caut ceva ce nu am cum sa gasesc. Pe net se gasesc destule detalii privind motivatiile doctorului Mengele. Insa tind sa caut mai mult pentru ca pur si simplu nu reusesc sa accept nebunia acestuia, nu pot intelege modul in care un om se poate transforma intr-un astfel de monstru, capabil de cele mai oribile crime.

Insa, asa cum spuneam, cartea mi-a rezervat totusi anumite surprize. A explicat intr-o oarecare masura o nelamurire mai veche: de ce evreii din Europa, aflati sub amenintarea Germaniei naziste si persecutati tot mai tare de la o zi la alta nu au plecat. De ce, in ciuda faptului ca au avut sansa, nu s-au salvat, nu au fugit, nu au parasit o lume care le lua totul si le oferea numai durere si groaza. Si am inteles ca privind trecutul, stiind intreaga poveste, pentru noi este usor sa punem astfel de intrebari, sa nu intelegem de ce nu au plecat. Dar la momentul respectiv, oricat de mult ar fi degenerat lucrurile, speranta si… simtul realitatii pur si simplu nu i-au lasat pe oameni sa fuga. Sau cand au vrut sa o faca, era deja prea tarziu. Dar pana la un punct, majoritatea evreilor considerau ca era imposibil ca lucrurile sa se inrautateasca mai tare sau sa dureze prea mult. Si… evident ca asa considerau! Cum sa isi inchipuie ce avea sa urmeze, cum sa isi imagineze ca in secolul 20 asa ceva ar fi posibil, ca o lume intreaga va asista tacuta la milioane de crime infioratoare? Cu atat mai mult cu cat religia lor nu era un lucru care sa ii defineasca, din punctul lor de vedere. Erau germani, polonezi, romani, si asa mai departe. Erau medici, elevi, bunici, mame, profesori, gospodari, vanzatori, tarani, etc. Daca i-ai fi intrebat „Cine esti tu?”, nu ti-ar fi raspuns „Sunt evreu”, ci probabil ti-ar fi oferit cu totul alte raspunsuri, ar fi vazut alte atribute ca fiind categoric mai importante. Sa fie deci persecutati pentru un astfel de lucru nu avea cum sa li se para ceva ce va dura, mai ales ca pana de curand nu fusese ceva semnificativ, nu asta le definise rolul in societate si viata in general.

Un alt aspect care m-a uimit in timpul lecturii a fost viata de dupa razboi, de dupa Auschwitz, de dupa Holocaust. Cred ca tot timpul am crezut ca dupa ce totul s-a incheiat, evreii supravietuitori si-au reluat vietile de dinainte de razboi, s-au intors la normalitate. Desigur, nu imi imaginam ca vor uita, ca le va fi usor, ca pierderile si durerea nu vor fi fost enorme. Insa in niciun caz nu mi-as fi putut inchipui faptul ca zeci de ani dupa aceea multi evrei au continuat sa fie marginalizati si oprimati, ca desi razboiul s-a sfarsit, antisemitismul era inca in floare. Societatea, lumea intreaga, nu doar ca nu a facut nimic pentru ei in timp ce nazistii ii masacrau, dar nici macar dupa aceea nu le-a facut viata mai usoara, nu le-a oferit sansa de a trai normal. Anii de manipulare dintre cele doua razboaie mondiale, indoctrinarea atat de indelungata si intoleranta extrema au facut ca pentru multi evrei, iadul sa nu se sfarseasca odata cu Holocaustul, ci sa continue ani la rand dupa aceea. Evident ca nu la acelasi nivel, insa asta nu este deloc o scuza care sa te faca sa privesti rasa umana cu mai multa indulgenta.

Desi ma asteptam intr-o oarecare masura la altceva, volumul Am supravietuit lagarului mortii mi-a oferit mult mai mult decat banuiam atunci cand l-am inceput, in ciuda numarului scurt de pagini. Cred ca ar trebui sa se afle pe lista de lecturi a oricarui cititor curios sa inteleaga mai bine reactiile evreilor din perioada Holocaustului, modul in care s-a instaurat persecutia evreilor, modul in care lumea nu doar ca a permis astfel de monstruozitati sa aiba loc dar a mai si dat adesea o mana de ajutor.