Publicat în Marin Preda

Morometii (volumul 1) – Marin Preda

Morometii (volumul 1) - Marin PredaMorometii (volumul 1)  – Marin Preda

Disponibil la: Carturesti

Colectia: Contemporani

Numar pagini: 704 (volumele 1 + 2)

*

Sinopsis:

„Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu. Acest sentiment a ramas stabil si profund pentru toata viata, si de aceea cruzimea, cat si josnicia, omorurile si spanzurarile intalnite des la Rebreanu si Sadoveanu si existente, de altfel, si in viata taranilor nu si-au mai gasit loc si in lumea mea scaldata in lumina eterna a zilei de vara. In realitate, in amintire imi zac fapte de violenta fara masura si chipuri intunecoase, infernale, dar pana acum nu le-am gasit un sens… Poate ca nici nu au!?“ – Marin Preda

„Tatal real pe care il invoca in fragmentul citat mai inainte este, desigur, un simbol al acestei lumi scaldate in lumina eterna a zilei de vara, dar Ilie Moromete, varianta lui din roman, este creatia fictiunii epice, este un veritabil erou de roman. Nu stiu si, pana la urma, nici nu intereseaza aproape deloc daca scriitorul a pornit de la un prototip sau l-a inventat pur si simplu. Importanta, cu adevarat, este doar veridicitatea lui literara. Si la acest capitol lucrurile sunt clare in Morometii I-II: Ilie Moromete este un personaj memorabil, un personaj care a coborat din carte in viata cu identitatea data de Marin Preda. Asa se intampla de regula cu personajele din marile romane ale literaturii…“ – Eugen Simion

Parerea mea:

Nu stiu daca exista vreo carte pe care sa o iubesc mai tare decat iubesc romanul lui Marin Preda. Ani la rand, de fiecare data cand am fost intrebata care este cartea mea preferata, am raspuns ca nu pot alege una singura. Cred ca evitam sa spun „Morometii” pentru ca aveam impresia ca ador volumul intr-atat de mult doar datorita unor coincidente fericite: poate varsta la care am citit-o, combinata cu pasiunea pentru genul acesta de carti pe care o dezvoltasem in acea perioada si cu influenta ulterioara a celorlaltor opere ale autorului. Pentru ca da, Morometii a fost cartea care m-a facut sa devorez in doar cateva saptamani toate celelalte volume ale autorului pe care am reusit sa le gasesc la biblioteca publica. Unde mai pui ca exact pasiunea pentru Marin Preda mi-a adus una dintre cele mai bune prietene ever 🙂 Imi era teama ca daca as reciti in prezent Morometii nu mi-ar mai lasa aceleasi impresii si ca in aceste conditii, nu pot declara raspicat ca acest volum este my all time favourite.

Nici nu stiu ce m-a determinat sa recitesc acum romanul, mai ales ca, avand in vedere teancurile de carti noi care mi se aglomereaza langa pat, nu prea obisnuiesc sa citesc a doua oara o lectura deja parcursa. Stiu doar ca intr-o noapte, pur si simplu a trebuit ATUNCI sa o citesc. Atunci, pe loc, obligatoriu! And so I did…

Iar ceea ce pot spune este ca nici acum nu imi dau seama daca prima oara, acum mai bine de 10 ani sau daca de data aceasta, in prezent, am citit cu mai mult drag cartea. Trei lucruri mi-au devenit clare insa chiar de la primele pagini:

  • Este la fel de frumoasa minunata, profunda si in acelasi timp, incredibil de amuzanta precum mi-o aminteam;
  • E totodata si mai trista, poate pentru ca in ignoranta adolescentei trecusem mai superficial peste anumite aspecte pe care atunci probabil ca nu aveam cum sa le inteleg;
  • Dumnezeule, imi amintesc replici intregi din carte, cuvant cu cuvant! Cred ca daca ar fi sa adun toate fragmentele disparate pe care mi le amintesc, as aduna probabil un sfert de volum. Nu cred ca mai exista vreun roman care sa ma fi impresionat intr-atat.

Stiu ca, fiind lectura obligatorie pentru Bacalaureat, majoritatea elevilor fortati sa o parcurga au detestat-o cu inversunare. Nu pot intelege nici acum, la fel cum nu intelegeam nici cand eram eu in liceu cum este posibil acest lucru. Niciodata, dar niciodata nu am intalnit un personaj mai desavarsit decat Ilie Moromete. Cu o personalitate fascinanta, complexa, Moromete este in acelasi timp incredibil de sarcastic si induiosator de inocent. Influenta pe care o are asupra celor din jurul sau, fie ei membrii ai familiei sau vecini din sat, se transfera in totalitate si asupra cititorului. Nu inteleg cum ai putea ramane rece la replicile ironice, la umorul delicios, la trairile cutremuratoare datorate trecerii la un sistem absurd si necunoscut, total diferit de ceea ce satenii cunosteau pana atunci, la faptul ca protagonistul e practic fortat sa se confrunte cu niste probleme pe care nu numai ca nu le intelege, dar care il socheaza de-a dreptul, rapindu-i parca o parte din personalitatea fermecatoare pe masura ce se intetesc.

In mod neasteptat, am avut acum parte si de o surpriza, cu toate ca nu credeam ca ar fi posibil asa ceva din moment ce oricum ma indragostisem de cartea aceasta de prima data. Mai exact, surpriza a venit din partea unuia dintre personajele secundare: Tugurlan. Imi aminteam destul de neclar povestea sa si retinusem ca era un personaj destul de controversat, invaluit parca intr-o aura negativa. La fel l-am vazut si acum initial, insa treptat, actiunile si gandurile lui mi-au aparut intr-o lumina cu totul noua. Personalitatea lui se modifica in mod categoric iar acest lucru il surprinde si pe el la fel de tare pe cat il uimeste si pe cititor. Iar profunzimile pe care le ating meditatiile si implicit, si gesturile sale aproape ca il asaza pe locul doi in topul personajelor din acest volum – evident, dupa Moromete – desi ceea ce creste in sufletul lui este de o natura cu totul diferita fata de ceea  ce exista in Moromete. Nu fac o comparatie intre cei doi, pentru ca e evident ca sunt caractere diferite, ci vreau doar sa subliniez cat de placut surprinsa am ramas de transformarea lui Tugurlan.

La polul opus se afla, neindoielnic, Paraschiv si Guica. Rar intalnesti personaje mai meschine, mai pline de rautate si mai inchise la minte. Cu atat mai mult cu cat rautatea lor il are ca tinta pe Moromete caruia cu greu ai putea sa ii gasesti vreo vina sau sa il banuiesti de intentii rele. Incerc sa ii inteleg negativismul surorii sale, Guica, presupunand ca visele sale au fost spulberate de dorinta normala a lui Moromete de a-si reface viata, de a avea un trai si o familie normala. Stiu ca si in viata reala exista oameni care pornind de la un fapt minor dezvolta in timp frustrari din ce in ce mai ample si, in loc sa incerce sa revina pe linia de plutire prefera sa se afunde in nefericire, dand vina pe cei din jurul lor si nerecunoscandu-si propriile slabiciuni sau defecte. Insa asa cum nici in realitate nu reusesc sa pricep si sa accept astfel de comportamente, si in ceea ce o priveste pe Guica sau pe Paraschiv sunt la fel de contrariata furioasa.

Poate ca in comparatie cu alte carti si mai ales cu cele contemporane, Morometii nu are acelasi tip de actiune care sa te tina cu sufletul la gura. Si pot doar sa banuiesc ca acesta este si motivul pentru care multa lume nu e deloc incantata de roman. Autorul nu mizeaza deloc pe suspans, dar din punctul meu de vedere, reuseste cu succes sa te poarte prin toate emotiile posibile. Exista atat de multe momente amuzante, exista fragmente care te lasa cu ochii in lacrimi, exista pasaje pe care le citesti cu respiratia taiata, care te tulbura asa cum nu credeai ca e posibil, in care simti efectiv absolut toate emotiile personajelor. Intamplarea cu serbarea scolara este unul dintre cele mai clare exemple. Rar am mai intalnit vreun moment atat de desavarsit scris, care sa iti faramiteze sufletul in mii de bucatele pe care sa le si lipeasca la loc in acelasi timp.

Asa cum spuneam, firul narativ nu este unul extrem de incalcit. Morometii este practic o mostra a stilului de viata din satul romanesc al secolului trecut, un tablou care surprinde intr-o perioada de doar cateva luni, veacuri intregi. Intelegi relatiile complicate care pecetluiau familia, prieteniile si dusmaniile, relatii care, desi pot parea simple, sunt de fapt poate mai complicate decat cele din prezent. Nu stiu cum sa explic cat de clare devin odata cu parcurgerea romanului, lucruri pe care poate pana la aceasta lectura nu le-ai intelege vis-a-vis de viata de familie si relatiile cu ceilalti membrii ai comunitatii. Tocmai pentru ca multe dintre acestea sunt atat de diferite de cele din prezent, contravin total modurilor in care abordam noi in ziua de astazi relatiile cu cei din jur. Insa cumva, in timp ce citesti cartea, intelegi totul. „De ce” si „cum” is gasesc raspunsul fara niciun efort.

La fel de imposibil imi e si sa gasesc cuvinte pentru a vi-l descrie pe Ilie Moromete mai clar de cat am facut-o in fragmentele de mai sus. Ma frustreaza faptul ca nu va pot demonstra cat de desavarsit e construit, tocmai pentru ca gandindu-ma la el, in sufletul si mintea mea totul e atat de limpede, de evident. Insa am senzatia ca de fiecare data cand iubesti o carte atat de mult si un personaj te cucereste intr-o asemenea masura, tocmai preaplinul acela din inima ta te face sa iti pierzi cuvintele si abilitatea de a te exprima cat de cat coerent. Un fel de „love is blind” aplicat in relatie cu cartile 🙂

Sunt sigura ca recenzia mea nu ar putea convinge pe cineva care a citit deja cartea si nu a indragit-o sa isi schimbe acum parerea. Mi-ar placea insa ca, in viitor, daca ajungeti cumva sa o cititi pentru prima data, sa o faceti cu mintea deschisa, incercand poate sa uitati ca este o lectura obligatorie pe care va forteaza profesorii sa o parcurgeti. Stiu si ca multe dintre cartile obligatorii sunt intr-adevar prea putin sau deloc captivante. Dar mi-e imposibil sa plasez Morometii in acea categorie. Este evident ca cititorii de azi se vor regasi cu greu sau deloc in povestea lui Marin Preda, pentru ca nu, nu este o lectura atemporala ci dimpotriva, este foarte clar una fixata in trecut, un tablou al vietii de acum aproape o suta de ani. Insa cu toate acestea, cred sincer ca este un roman exemplar, pe care il parcurgi ba cu zambetul pe buze, sau chiar razand la anumite pasaje, ba cu ochii in lacrimi, miscat de toate emotiile pe care autorul reuseste atat de bine sa te faca sa le experimentezi odata cu personajele sale.

Reclame
Publicat în Florin Bican

Si v-am spus povestea asa. Aventurile cailor nazdravani rememorate de insisi – Florin Bican

Si v-am spus povestea asa - Florin BicanDisponibil la: Editura Arthur 

Colectia: Beletristica 12+, Beletristica 7-12 ani, Carti educative

Data aparitie: octombrie 2014

Numar pagini: 272

 

Sinopsis:

Si v-am spus povestea asa aduce laolalta basme clasice romanesti (cele cu Aleodor Imparat, Harap Alb, alaturi de intreaga cohorta de feti-frumosi, cai nazdravani, imparati si fete de imparati) si uneste ingenios povestile lor intr-una mai mare, un basm la superlativ, care pastreaza din cele vechi, intregindu-le, firescul, umorul si vraja povestirii.  Cine iubeste basmele romanesti le va regasi aici, „aduse la zi“ printr-o rescriere originala si amuzanta – din care vom afla ca toate povestile faimoase ale literaturii romane sunt, de fapt, una singura, si ca drumurile eroilor lor s-au intretaiat adesea in chipuri neasteptate.

Parerea mea:

De cativa ani, am observat un nou trend in literatura de afara, care devine din ce in ce mai popular. De la o Psyche moderna sau o Alice care patrunde in Zombieland, la o Dorothy ce joaca rolul antagonistului si pana la Alba ca Zapada care este, cum altfel, un vampir infiorator, putine povesti clasice au scapat de imaginatia scriitorilor contemporani care le-au rasucit in cele mai surprinzatoare moduri.

Atunci cand am citit descrierea romanului Si v-am spus povestea asa, nu am putut rezista… CONTINUAREA AICI.

Publicat în Valentin Nicolau

Basmania: Raspantia gandurilor (cartea I) – Valentin Nicolau

Basmania Raspantia gandurilor (cartea I) - Valentin NicolauDisponibil la: Nemira

Colectia: Cuaternar

Data aparitie: 17.11.2014

Numar pagini: 128

 

Sinopsis:

In Marea Sala a Iluziilor, pe Tronul Inchipuirii, imparatul Basmuitorul Cel Cumplit fantasma basmele destinate oamenilor. Cand istoriile se coceau, albimuzele culegeau nectarul povestii, pe care-l depuneau apoi in fagurii imaginatiei din mintile oamenilor. Numai ca de ceva timp cei de pe Pamant nu mai doreau povesti… Iar lumea basmului exista doar in masura in care pamantenii cred in ea. Si, cum e bine stiut, „precum in Basme, asa si pe Pamant“, daca lumea basmelor va disparea, atunci si lumea oamenilor se va sfarsi. Asta era problema imparatului: cum sa-i faca pe oameni sa-si recapete credinta in basme si in eroii lor.Inchis in Turnul Prapastie, Neica-Nimeni, Basmasul Fara-de-Poveste, va primi cea mai grea misiune din istoria lumii: sa se lupte cu fortele intunericului, sa salveze Basmania.

Inceputul Marii Aventuri…

Ilustratii de Tudor Popa.

Parerea mea:

Nu cred ca va exista vreun moment in care povestile sa nu ma mai atraga, in care posibilitatea de a evada cel putin cu gandul intr-o lume magica nu va mai fi ceva fascinant. A fost de ajuns sa citesc doar titlul romanului lui Valentin Nicolau ca sa imi doresc deja sa aflu despre ce este vorba in povestea pe care a creat-o. Ce nu stiam la momentul respectiv era cat de minunat arata cartea. Este genul acela de volum pe care nu te mai saturi sa il analizezi in… CONTINUAREA AICI.

Publicat în J.D. Salinger

De veghe in lanul de secara – J.D. Salinger

De veghe in lanul de secara - J.D. SalingerDisponibil la: Targul Cartii

Colectia: Biblioteca Polirom

Traducerea: Catinca Ralea si Lucian Bratu

Numar pagini: 258

 

Sinopsis:

Romanul publicat in 1951 i-a adus autorului un renume universal. Putine carti din literatura secolului trecut s-au bucurat de o asemenea atentie, atit din partea criticii, cit si, cu mult mai important, din partea publicului. Scris la persoana I, din perspectiva unui pusti de 17 ani, „De veghe in lanul de secara” a devenit emblematic pentru toti adolescentii revoltati de ipocrizia lumii adultilor.

Holden Cauldfield – personaj din aceeasi categorie cu Huckleberry Finn – lupta pentru propria identitate intr-o lume care depersonalizeaza, uniformizeaza, distruge inocenta specifica fiintei umane. Armele sale sint simple: o sinceritate debordanta, dublata de un extraordinar simt al umorului, de la prima si pana la ultima pagina a cartii.

Parerea mea:

Exista cateva carti must read la care pur si simplu nu am reusit sa ajung de-a lungul anilor. De fiecare data cand imi amintesc de ele sau cand se discuta despre ele, ma simt ingrozitor pentru faptul ca inca nu le-am citit si imi tot propun sa remediez situatia. Prin urmare, din cand in cand, printre toate aparitiile noi si tentante pe care ma grabesc sa le parcurg, incerc sa mai strecor si cate unul dintre romanele acestea.

De veghe in lanul de secara este una dintre cartile din acea lista, asa ca m-am bucurat mult cand am dat de ea pe site-ul Targul Cartii. Ceea ce regret este ca nu am citit-o la vremea la care ar fi trebuit. Sunt convinsa ca daca as fi lecturat-o in adolescenta, ar fi fost genul de carte pe care sa o ador. Citind-o acum insa, am reusit sa inteleg perspectiva protagonistului, sa imi amintesc ca aveam momente in care, intr-o oarecare masura, gandeam destul de similar anumite aspecte, insa  in acelasi timp, lectura nu a reprezentat o placere, asa cum ar fi fost probabil daca as fi parcurs-o acum zece ani de exemplu.

Romanul nu are deloc o actiune alerta, ci se concentreaza mai degraba pe mentalitatea si caracterul protagonistului, dezvaluindu-ni-l treptat pe Holden Cauldfield prin ceea ce gandeste el despre tot ce se petrece in jurul sau. Dat afara a nu stiu cata oara din scoala, Holden se hotaraste sa nu plece imediat acasa, ci sa mai astepte cateva zile pana sa le dea vestea parintilor sai. Urmeaza asadar cateva zile in care Holden incearca sa isi umple timpul intalnindu-se cu vechi amici, actuala iubita si fosti profesori, furisandu-se sa isi vada surioara, facandu-si cunostinte noi si cochetand cu gandul fugii de acasa pentru a trai intr-un loc izolat de lume.

Ce mi-a placut este faptul ca, desi la prima vedere ai fi tentat sa il consideri pe Holden un rebel, descoperi in scurt timp ca el nu este deloc asa. Problemele sale cu scoala si cu cei din jur nu provin dintr-un temperament salbatic, din dorinta de a iesi in evidenta sau de a epata. Dimpotriva. Analizandu-se cu obiectivitate, protagonistul isi recunoaste lasitatea, modul in care isi ascunde temerile in spatele unor replici sarcastice, firea toleranta chiar si fata de cei care poate nu ar merita sa fie acceptati atat de usor, dispozitia de a-si petrece timpul chiar si alaturi de oameni pe care nu ii place.

Mai mult, Holden este cel mai adesea condus de o tristete covarsitoare fata de tot ce il inconjoara. Nu am simtit nicio clipa vreun strop de autocompatimire, desi poate ca si-ar fi gasit locul, avand in vedere drama din trecut ce l-a marcat cu siguranta pe protagonist, ci doar o compasiune nesfarsita pentru lumea din jur. Iar acesta a fost unul dintre aspectele in care m-am regasit cel mai mult. Imi amintesc din adolescenta aceeasi tristete determinata de lume, de viata, la modul general. Nu neaparat de situatii tragice, ci doar de mersul lumii: de batranii care au fost oameni in putere si acum se vad afectati de neputinta, de cainii de pe strada care dorm iarna in zapada, de oameni naivi pacaliti de cine stie ce ticalosi dispusi sa calce pe cadavre pentru imbogatire, de vreun soricel incleiat pe o nenorocita de capcana cu lipici, de un tata care a fost jignit fara intentie de cuvintele copilului sau, etc. Situatii triste, dar in acelasi timp marunte si banale, lipsite de dramatism. Aveam momente in care intreaga viata (repet, la modul general, nu neaparat a mea), intreaga lume, mi se pareau incarcate de tristete, lipsite de echilibru, ca si cum fericirea si bucuriile nu ar avea vreodata cum sa compenseze mahnirea si… griurile care acopereau totul. Tinand cont de modul in care se incheie romanul De veghe in lanul de secara, nu stiu exact ce spune despre mine faptul ca m-am regasit exact in cea mai pregnanta emotie pe care o experimenteaza Holden 🙂

Totusi, nu l-am privit ca suferind de o depresie crunta, ci consider ca imposibilitatea lui de a se adapta la lumea din jur este doar ceva mai exagerata decat cea tipica oricarui adolescent. Iar aceasta accentuare se datoreaza probabil pierderii suferite in urma cu ceva timp, mai ales ca persoana care a disparut din viata sa pare sa fie asezata in mintea lui Holden pe un piedestal. Tristetea fata de… tot, din sufletul lui Holden se combina in acelasi timp insa si cu un dezgust fata de oamenii pe care ii intalneste. Din nou, si in privinta aceasta am empatizat cu protagonistul intr-o oarecare masura. Putini sunt cei pe care Holden ii gaseste suportabili si mai putini cei pe care ii indrageste sincer. Totusi, in mod surprinzator, le „iarta” usor defectele si de cele mai multe ori, le cauta compania. De fapt, singuratatea il impinge sa isi doreasca tovarasia oricarei persoane, oricat de dezagreabila. Doar fata de surioara sa mai mica Holden are o profunda afectiune si tot ea este cea care reuseste sa il mentina cumva in interiorul unor limite, sa nu il lase sa isi duca la indeplinire planurile de evadare.

L-am inteles partial pe Holden, dar nu l-am privit ca pe un personaj remarcabil, ci doar ca pe oglindire destul de fidela a oricarui adolescent obisnuit. Si cred ca tocmai acest aspect face ca romanul sa fi devenit atat de faimos, pentru ca din 1951, de cand a fost publicat, nenumarate generatii de adolescenti au avut ocazia sa se regaseasca in acest personaj.

Din punct de vedere al actiunii insa, romanul a fost dezamagitor. Nu exista o intriga propriu-zisa, nu se intampla mare lucru iar ceea ce se intampla este mai degraba plictisitor, repetitiv sau chiar enervant. Banuiesc totusi ca intentia autorului a fost exact aceea de a scoate in evidenta personalitatea lui Holden si de aceea a optat pentru un fir narativ atat de putin dezvoltat. Daca aceasta a fost ideea, o inteleg, dar din pacate, nu am putut sa trec peste ea cu usurinta. Am avut perioade in adolescenta cand citeam multa filosofie si tot felul de romane cu actiune foarte lenta, asa ca probabil pe atunci nu m-ar fi deranjat ritmul din De veghe in lanul de secara. Acum insa, a fost obositor de-a dreptul sa trec printr-o poveste cu o intriga aproape inexistenta. Cred ca genul acela de impresii mixte, „love-hate” defineste cel mai bine modul in care am perceput aceasta carte.

Multumesc Targul Cartii pentru sansa de a citi acest roman.

Bile albe:

Capacitatea autorului de a crea un personaj care trece peste limitele timpului si care ofera atator generatii de cititori sansa de a se regasi in trairile protagonistului.

Bile negre:

Pe langa lipsa actiunii despre care am pomenit deja, au existat cateva repetitii care m-au scos din sarite asa cum putine carti au reusit sa o faca. Probabil autorul si-a modelat stilul astfel incat sa se potriveasca pe cat posibil exprimarii unui adolescent, insa exista cateva formulari care se repeta parca pe fiecare pagina! Exagerez putin, evident, insa chiar ajunsesem sa consider insuportabile expresii precum „zau”, „sau mai stiu eu ce”, „daca vreti sa stiti” sau „si asa mai departe”.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Proscrisii – S. E. Hinton

Jurnalul unui adolescent timid – Stephen Chbosky

Publicat în Jane Austen

Ratiune si simtire – Jane Austen

Ratiune si simtire - Jane AustenDisponibil la: Corint

Colectia: Clasici ai literaturii universale

Traducerea: Lidia Gradinaru

Numar pagini: 320

 

 

Sinopsis:

„Ironia lui Jane Austen e insotita de o intuitie desavarsita. Nici un alt scriitor nu a folosit cu mai multa abilitate simtul valorilor umane.” – Virginia Woolf

„[…]cata gingasie in zugravirea sentimentelor! Nici un demon superior nu o bantuie pe Jane Austen; in schimb, o intelegere a altuia, niciodata gresita, niciodata slabita. Partea de satira e excelenta si dintre cele mai fin nuantate. Totul se desfasoara in dialoguri, iar acestea sunt cat se poate de bune. Unele capitole sunt de o arta desavarsita.” – Andre Gide

„Structura romanului, in sine, reprezinta o incercare de dezvaluire si dezvoltare a caracterelor lui Elinor si Marianne, puse in fata unor dileme si enigme care trebuie rezolvate.” – Joseph  Wiesenfarth

Parerea mea:

Citisem Mandrie si Prejudecata prin liceu si imi aminteam ca mi-a placut destul de mult. Cum in ultima vreme pare ca ma tot „lovesc” de numele autoarei, eram curioasa sa vad daca si alte carti scrise de ea ma vor cuceri. Desi nu mi-a displacut, Ratiune si simtire cu siguranta nu se numara printre lecturile mele favorite. Nu am nici un fel de idei preconcepute cu privire la romanele clasice, pe unele le-am adorat, in timp ce altele nu m-au… CONTINUAREA AICI.