De veghe in lanul de secara – J.D. Salinger

Disponibil la: Targul Cartii

Colectia: Biblioteca Polirom

Traducerea: Catinca Ralea si Lucian Bratu

Numar pagini: 258

 

Sinopsis:

Romanul publicat in 1951 i-a adus autorului un renume universal. Putine carti din literatura secolului trecut s-au bucurat de o asemenea atentie, atit din partea criticii, cit si, cu mult mai important, din partea publicului. Scris la persoana I, din perspectiva unui pusti de 17 ani, „De veghe in lanul de secara” a devenit emblematic pentru toti adolescentii revoltati de ipocrizia lumii adultilor.

Holden Cauldfield – personaj din aceeasi categorie cu Huckleberry Finn – lupta pentru propria identitate intr-o lume care depersonalizeaza, uniformizeaza, distruge inocenta specifica fiintei umane. Armele sale sint simple: o sinceritate debordanta, dublata de un extraordinar simt al umorului, de la prima si pana la ultima pagina a cartii.

Parerea mea:

Exista cateva carti must read la care pur si simplu nu am reusit sa ajung de-a lungul anilor. De fiecare data cand imi amintesc de ele sau cand se discuta despre ele, ma simt ingrozitor pentru faptul ca inca nu le-am citit si imi tot propun sa remediez situatia. Prin urmare, din cand in cand, printre toate aparitiile noi si tentante pe care ma grabesc sa le parcurg, incerc sa mai strecor si cate unul dintre romanele acestea.

De veghe in lanul de secara este una dintre cartile din acea lista, asa ca m-am bucurat mult cand am dat de ea pe site-ul Targul Cartii. Ceea ce regret este ca nu am citit-o la vremea la care ar fi trebuit. Sunt convinsa ca daca as fi lecturat-o in adolescenta, ar fi fost genul de carte pe care sa o ador. Citind-o acum insa, am reusit sa inteleg perspectiva protagonistului, sa imi amintesc ca aveam momente in care, intr-o oarecare masura, gandeam destul de similar anumite aspecte, insa  in acelasi timp, lectura nu a reprezentat o placere, asa cum ar fi fost probabil daca as fi parcurs-o acum zece ani de exemplu.

Romanul nu are deloc o actiune alerta, ci se concentreaza mai degraba pe mentalitatea si caracterul protagonistului, dezvaluindu-ni-l treptat pe Holden Cauldfield prin ceea ce gandeste el despre tot ce se petrece in jurul sau. Dat afara a nu stiu cata oara din scoala, Holden se hotaraste sa nu plece imediat acasa, ci sa mai astepte cateva zile pana sa le dea vestea parintilor sai. Urmeaza asadar cateva zile in care Holden incearca sa isi umple timpul intalnindu-se cu vechi amici, actuala iubita si fosti profesori, furisandu-se sa isi vada surioara, facandu-si cunostinte noi si cochetand cu gandul fugii de acasa pentru a trai intr-un loc izolat de lume.

Ce mi-a placut este faptul ca, desi la prima vedere ai fi tentat sa il consideri pe Holden un rebel, descoperi in scurt timp ca el nu este deloc asa. Problemele sale cu scoala si cu cei din jur nu provin dintr-un temperament salbatic, din dorinta de a iesi in evidenta sau de a epata. Dimpotriva. Analizandu-se cu obiectivitate, protagonistul isi recunoaste lasitatea, modul in care isi ascunde temerile in spatele unor replici sarcastice, firea toleranta chiar si fata de cei care poate nu ar merita sa fie acceptati atat de usor, dispozitia de a-si petrece timpul chiar si alaturi de oameni pe care nu ii place.

Mai mult, Holden este cel mai adesea condus de o tristete covarsitoare fata de tot ce il inconjoara. Nu am simtit nicio clipa vreun strop de autocompatimire, desi poate ca si-ar fi gasit locul, avand in vedere drama din trecut ce l-a marcat cu siguranta pe protagonist, ci doar o compasiune nesfarsita pentru lumea din jur. Iar acesta a fost unul dintre aspectele in care m-am regasit cel mai mult. Imi amintesc din adolescenta aceeasi tristete determinata de lume, de viata, la modul general. Nu neaparat de situatii tragice, ci doar de mersul lumii: de batranii care au fost oameni in putere si acum se vad afectati de neputinta, de cainii de pe strada care dorm iarna in zapada, de oameni naivi pacaliti de cine stie ce ticalosi dispusi sa calce pe cadavre pentru imbogatire, de vreun soricel incleiat pe o nenorocita de capcana cu lipici, de un tata care a fost jignit fara intentie de cuvintele copilului sau, etc. Situatii triste, dar in acelasi timp marunte si banale, lipsite de dramatism. Aveam momente in care intreaga viata (repet, la modul general, nu neaparat a mea), intreaga lume, mi se pareau incarcate de tristete, lipsite de echilibru, ca si cum fericirea si bucuriile nu ar avea vreodata cum sa compenseze mahnirea si… griurile care acopereau totul. Tinand cont de modul in care se incheie romanul De veghe in lanul de secara, nu stiu exact ce spune despre mine faptul ca m-am regasit exact in cea mai pregnanta emotie pe care o experimenteaza Holden 🙂

Totusi, nu l-am privit ca suferind de o depresie crunta, ci consider ca imposibilitatea lui de a se adapta la lumea din jur este doar ceva mai exagerata decat cea tipica oricarui adolescent. Iar aceasta accentuare se datoreaza probabil pierderii suferite in urma cu ceva timp, mai ales ca persoana care a disparut din viata sa pare sa fie asezata in mintea lui Holden pe un piedestal. Tristetea fata de… tot, din sufletul lui Holden se combina in acelasi timp insa si cu un dezgust fata de oamenii pe care ii intalneste. Din nou, si in privinta aceasta am empatizat cu protagonistul intr-o oarecare masura. Putini sunt cei pe care Holden ii gaseste suportabili si mai putini cei pe care ii indrageste sincer. Totusi, in mod surprinzator, le „iarta” usor defectele si de cele mai multe ori, le cauta compania. De fapt, singuratatea il impinge sa isi doreasca tovarasia oricarei persoane, oricat de dezagreabila. Doar fata de surioara sa mai mica Holden are o profunda afectiune si tot ea este cea care reuseste sa il mentina cumva in interiorul unor limite, sa nu il lase sa isi duca la indeplinire planurile de evadare.

L-am inteles partial pe Holden, dar nu l-am privit ca pe un personaj remarcabil, ci doar ca pe oglindire destul de fidela a oricarui adolescent obisnuit. Si cred ca tocmai acest aspect face ca romanul sa fi devenit atat de faimos, pentru ca din 1951, de cand a fost publicat, nenumarate generatii de adolescenti au avut ocazia sa se regaseasca in acest personaj.

Din punct de vedere al actiunii insa, romanul a fost dezamagitor. Nu exista o intriga propriu-zisa, nu se intampla mare lucru iar ceea ce se intampla este mai degraba plictisitor, repetitiv sau chiar enervant. Banuiesc totusi ca intentia autorului a fost exact aceea de a scoate in evidenta personalitatea lui Holden si de aceea a optat pentru un fir narativ atat de putin dezvoltat. Daca aceasta a fost ideea, o inteleg, dar din pacate, nu am putut sa trec peste ea cu usurinta. Am avut perioade in adolescenta cand citeam multa filosofie si tot felul de romane cu actiune foarte lenta, asa ca probabil pe atunci nu m-ar fi deranjat ritmul din De veghe in lanul de secara. Acum insa, a fost obositor de-a dreptul sa trec printr-o poveste cu o intriga aproape inexistenta. Cred ca genul acela de impresii mixte, „love-hate” defineste cel mai bine modul in care am perceput aceasta carte.

Multumesc Targul Cartii pentru sansa de a citi acest roman.

Bile albe:

Capacitatea autorului de a crea un personaj care trece peste limitele timpului si care ofera atator generatii de cititori sansa de a se regasi in trairile protagonistului.

Bile negre:

Pe langa lipsa actiunii despre care am pomenit deja, au existat cateva repetitii care m-au scos din sarite asa cum putine carti au reusit sa o faca. Probabil autorul si-a modelat stilul astfel incat sa se potriveasca pe cat posibil exprimarii unui adolescent, insa exista cateva formulari care se repeta parca pe fiecare pagina! Exagerez putin, evident, insa chiar ajunsesem sa consider insuportabile expresii precum „zau”, „sau mai stiu eu ce”, „daca vreti sa stiti” sau „si asa mai departe”.

Alte recenzii care te-ar putea interesa: Proscrisii – S. E. Hinton Jurnalul unui adolescent timid – Stephen Chbosky