Publicat în Alan Bradley

Buruiana care impleteste streangul (seria Flavia de Luce, volumul 2) – Alan Bradley

Buruiana care impleteste streangul (seria Flavia de Luce, volumul 1) _ Alan BradleyDisponibil la: Editura TREI

Colectia: Fiction Connection

Traducerea: Monica Vlad

Numar pagini: 384

 

Sinopsis:

Flavia de Luce, copilul-minune al literaturii politiste, se intoarce cu o noua aventura!

Dupa uriasul succes al primului sau roman,Placinta e dulce la sfarsit, Alan Bradley isi pune iarasi la incercare eroina preferata.

O intamplare stranie tulbura din nou linistea din Bishop Lacey, acest bucolic satuc englezesc, cu gradini ingrijite si pasuni invaluite in ceturi. Si de data aceasta e nevoie de talentele Flaviei de Luce – neintrecut detectiv si chimist genial – cu riscul ca ora ei de culcare sa fie in repetate randuri depasita. Pentru ca Flavia se afla la dificila varsta de 11 ani. Si pe langa asta, trebuie sa lupte cu doua surori veninoase, sa se descurce cu imaginea fantomatica a unei mame pe care n-a apucat s-o cunoasca, sa accepte raceala unui tata absorbit de clasoarele lui cu timbre… si, in plus, sa mai rezolve si acest caz dificil! Rupert Porson, papusar vestit, a suferit in timpul unui spectacol cu marionete un soc… electric si, din pacate, a parasit aceasta lume. Excentrica lui asistenta pare suspecta, dar nu este singura. Prin poveste bantuie si Meg Nebuna, locuitoare a padurii Gibbet, unde se gasesc ramasitele unei vechi spanzuratori – scena unui episod intunecat din trecut. In toiul intrigii mai aterizeaza si un pilot german indragostit de surorile Brontë, care a riscat totul doar pentru a survola tinuturile mlastinoase si colinele acoperite de iarba neagra. Si lista suspectilor se extinde…

Cum va dezlega neastamparata Flavia misterul si la ce ii vor folosi de data aceasta cunostintele extinse de chimie ramane sa descoperim.

Parerea mea:

Exista anumite carti pe care le citesc cu o bucurie nemarginita. Poate ca nu neaparat trecand printr-o gama extrem de larga de emotii, insa cu siguranta, cu un zambet larg pe buze de-a lungul intregii lecturi. Seria lui Alan Bradley, Flavia de Luce, face parte din aceasta categorie de lecturi. Cel de-al doilea volum al seriei a fost la fel de incantator ca si primul, asa ca imi mentin parerea ca este o poveste ideala atat pentru publicul tanar, cat si pentru cititorii adulti, avand capacitatea de a te fermeca la orice varsta.

Deja familiarizata cu misterele si crimele dupa evenimentele descrise in Placinta e dulce la sfarsit si mai mult, dezvoltand chiar, de atunci, o pasiune ciudata pentru moarte (pe langa cea binecunoscuta pentru otravuri cat mai ingenioase), Flavia va avea din nou ocazia si de data aceasta sa se ia la intrecere cu inspectorii de politie in ceea ce priveste viteza cu care aduna indicii si cu care vor da de cap unei anchete incalcite.

Foarte interesant este faptul ca pana spre jumatatea romanului nu exista inca niciun mister de dezlegat. Toata lumea este in viata, totul pare sa decurga in cel mai linistit mod in micul orasel iar in lipsa unor activitati mai interesante, Flavia isi dedica tot timpul ajutandu-i pe cei doi papusari ajunsi din intamplare in Bishop Lacey sa faca pregatirile necesare spectacolelor de teatru de papusi. Desigur, asta in cazul in care ingrozitoarea matusa Felicity, tocmai venita in vizita la Buckshaw nu ii solicita Flaviei prezenta si ajutorul in tot felul de activitati casnice teribil de plictisitoare. Totusi, nicio clipa nu ajungi sa te plictisesti, chiar daca intriga se construieste ceva mai tarziu decat te-ai astepta. In plus, autorul strecoara tot felul de indicii chiar si in acele capitole in care, daca nu ai cunoaste-o pe Flavia, ai putea crede ca descriu activitati lipsite de importanta. Esti constient ca trebuie sa fii atent la detalii, pentru ca se vor dovedi cu siguranta extrem de importante mai tarziu.

Si asa si este! Ca pentru a compensa linistea din prima parte a cartii, autorul introduce doua mistere, aparent lipsite de legatura si aflate la distanta de ani buni unul de celalalt. Lucrurile se precipita in cel mai neasteptat mod si evolueaza la fel de surprinzator. Doar talentul Flaviei de a stoarce informatii si indicii si din piatra seaca este cunoscut. Cu toate acestea, protagonista iti este mai mereu cu cativa pasi in fata, intrucat doar uneori poti banui ce fire se leaga in mintea ei odata cu adunarea dovezilor. Esti de fapt aproape la fel de nestiutor precum cei care ii cad in plasa, oferindu-i informatii pe care le considera banale.

Ce m-a surprins mult in acest volum este dinamica relatiilor familiale de la Buckshaw. Daca in primul volum am considerat tachinarile surorilor Flaviei la adresa acesteia doar un detaliu menit sa condimenteze lectura, in Buruiana care impleteste streangul, acestea apar deodata in alta lumina. Inca nu sunt convinsa daca ranchiuna ce razbate din replicile Opheliei si ale lui Daphne este cu adevarat extrem de intensa, asa cum pare, insa rezultatul acestor rautati este mai devastator decat imi imaginasem. Toate acele atacuri acide sadesc o nesiguranta neasteptata in sufletul Flaviei. Desi eroina este un copil de-a dreptul remarcabil din toate punctele de vedere si este adesea constienta de acest lucru,  sagetile otravite aruncate constant de surorile sale o ranesc extrem de mult. Cititorul este deja familiarizat cu stilul rece al celor din familia de Luce, cunoscand tendinta acestora de a-si pastra ascunse emotiile si sentimentele. Insa exact dialogurile dintre surori o lasa pe Flavia in lacrimi, distrugandu-i fatada calma atat de bine construita. Sunt foarte curioasa sa descopar adevaratele sentimente ale Opheliei si ale lui Daphne fata de sora lor mai mica si sa inteleg care sunt motivele pentru care au format, practic, o alianta impotriva acesteia.

Personajele secundare sunt la fel de frumos construite ca si in volumul anterior. Ai senzatia ca ai pasit cu adevarat intr-un mic orasel de provincie cu propriile lupte de interese, cu secretele, barfele si conflictele tipice. Dupa Flavia, Dogger  ramane personajul meu preferat din serie, fiind aproape la fel de intuitiv ca aceasta si la fel de capabil sa inteleaga firele ascunse ce impletesc misterul. Totusi, imprumutand stilul familiei de Luce, isi pastreaza pentru sine concluziile la care ajunge sau i le impartaseste doar Flaviei daca aceasta insista, mereu sub masca unui calm imperturbabil.

Un alt aspect interesant este modificarea modului in care politia, si in special inspectorul Hewitt, o trateaza pe Flavia. Daca in primul volum, in ciuda ajutorului pe care il ofera, protagonista este mai degraba indepartata de ancheta, de data aceasta lucrurile stau in mod diferit. Contributia Flaviei este asteptata cu interes si intr-un fel, primita cu mai multa recunoastere. Iar Hewit permite ca acest lucru sa iasa la suprafata, lasand-o pe eroina sa il intrevada si sa se simta implicata aproape oficial in ancheta si acceptata in mijlocul investigatorilor.

Romanul este incarcat de scene amuzante, de replici pline de umor, astfel incat parcurgi intreaga lectura cu zambetul pe buze, chicotind ici si colo, cand dai peste cate un paragraf savuros. Insa exact prin astfel de pasaje amuzante autorul reuseste sa iti aminteasca faptul ca in ciuda inteligentei incredibile, Flavia este totusi o fetita de 11 ani, a carei inocenta a ramas intacta in ciuda faptului ca este un as in rezolvarea crimelor si in manevrarea otravilor periculoase.

Multumesc mult Editurii TREI pentru sansa de a citi acest roman. L-am parcurs cu entuziasm maxim si m-am bucurat de fiecare pagina.

Bile albe:

– Modul interesant in care se construieste intriga, extrem de lent la inceput, doar pentru a o lua apoi pe o panta ascendenta, intr-un ritm alert.

– Personajele si relatiile dintre ele, aflate intr-o continua schimbare.

Bile negre:

Perfectul simplu. Nu am idee cum suna textul in original, insa in primele capitole, traducerea aproape ca m-a facut sa abandonez pe termen nelimitat cartea. Facui, zisei, dadui, observai, intrai, etc. Dumnezeule, e englezoaica, nu olteanca! Daca in alte lecturi cate un verb este astfel conjugat din cand in cand, nici macar nu il sesizez si chiar daca as face-o, nu mi s-ar parea nimic in neregula. Insa cand jumatate din verbe sunt asa de-a lungul a nenumarate capitole, e imposibil sa nu te exaspereze.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Placinta e dulce la sfarsit (seria Flavia de Luce, volumul 1) – Alan Bradley

O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii – Mark Haddon

Reclame
Publicat în Oliviu Craznic

…si la sfarsit a mai ramas cosmarul – Oliviu Craznic

...si la sfarsit a mai ramas cosmarul - Oliviu Craznic…si la sfarsit a mai ramas cosmarul – Oliviu Craznic

Disponibil la: Libris

Colectia: Literatura romana

Numar pagini: 384

 

Sinopsis:

Romanul horror al lui Oliviu Craznic se bazeaza pe cronici medievale.Actiunea cartii se petrece in Castelul Ultimelor Turnuri, unde lucrurile merg cu adevarat Rau. Invitat la nunta unei necunoscute intr-un castel bantuit de diavol, nobilul decazut Arthur de Seragens se trezeste prins intr-o ingrozitoare plasa a nebuniei, tradarii si crimei. In vreme ce oaspetii mor in jurul lui unul dupa altul intr-un mod misterios, secerati de un dusman inuman, Arthur intrezareste cu groaza cum latul se strange in jurul singurei persoane de care i-a pasat vreodata, superba Adrianna de Valois, tanara fiica a intunecatului si temutului sef al Politiei. Panicat si confuz, Arthur se vede astfel nevoit sa incheie o alianta fragila si controversata cu cei mai puternici dintre supravietuitori, care au inceput deja o ancheta in intuneric, impreuna dar suspectandu-se unii pe altii: vicontele de Vincennes, prietenul din copilarie al lui Arthur, versat in intrigile de salon, logician si vanator iscusit; baronul german Von Walter Calatorul, ale carui peregrinari prin locuri uitate de lume l-au adus de atatea ori in fata unor adevaruri de neindurat; frumoasa si imorala Giulianna Sellini, despre care se spune in soapta ca i-a sedus deodata pe Dumnezeu si pe Diavol; fostul preot Huguet de Castlenove, acum un spadasin periculos, al carui drum presarat cu cadavre duce la o amanta misterioasa; ducele de Chalais, puternic si crud stapanitor al tinutului, rafinat, aratos si incapabil de a-si stapani pornirile violente; si, mai ales, barbatul care conduce investigatia si de care se tem toti, caci o singura vorba a lui poate aduce rugul – Albert de Guy, inchizitorul…

Parerea mea:

Aveam de multa vreme romanul acesta pe lista de „to read”. In primul rand pentru ca genul horror ramane unul dintre preferatele mele si in al doilea rand pentru ca din descrierile povestii, mi s-a parut ca Oliviu Craznic se diferentiaza intr-o oarecare masura de majoritatea autorilor romani contemporani.
Din punct de vedere al emotiilor induse de carte, nu pot sa spun ca s-a ridicat la nivelul asteptarilor. Pentru mine, romanul nu a fost unul horror. Dar se poate ca dupa nenumarate povesti scrise de Stephen King sau John Saul, perspectiva mea asupra cartilor de groaza sa fie oarecum diferita fata de cea a unui cititor ce nu a avut prea mult tangenta cu acest gen. Asa ca daca nu ati parcurs multe romane horror pana acum, este posibil sa experimentati emotii diferite.

Am fost insa placut impresionata de alte aspecte ale povestii. Mi-a placut mult originalitatea romanului. Nu, nu ma refer la grupul de personaje blocate intr-un loc infiorator si care sunt vanate rand pe rand de un dusman nevazut. Ideea aceasta e destul de des intalnita. Vorbesc insa de acele forte ale raului pe care autorul le pune in scena. Poate ca nu sunt la fel de seducatoare precum vampirii fermecatori cu care ne-a obisnuit literatura ultimilor ani, insa cred ca aceasta este si ideea: de cele mai multe ori, raul are si o infatisare pe masura, iar creaturile noptii sunt mai degraba asa cum ni le descriu legendele populare din intreaga lume decat asa cum ne-am format noi imaginea lor datorita cartilor si filmelor din ultima perioada. Mi s-a parut interesant ca autorul se indeparteaza de constructia cliseica a vampirilor, a strigoilor, iar creaturile lui imprumuta unele trasaturi (atat fizice cat si de comportament) de la alte fiinte intunecate. Daca portretul acestui inamic inspaimantator este bazat exclusiv pe legende si mituri vechi, atunci autorii contemporani inca mai au multe aspecte de exploatat, pentru ca sursele sunt departe de a fi epuizate. Un alt plus mi s-a parut a fi reprezentat de inserarea unor pasaje ce fac referire si la multe alte fiinte supranaturale: iele, diavoli, zburatori, etc. Desi unele dintre acestea nu sunt neaparat in stransa legatura cu subiectul acestei povesti, au adus totusi un plus de farmec si complexitate romanului.

Majoritatea personajelor sunt construite pe anumite tipare bine definite, iar portretele lor nu sunt completate cu alte detalii care nu se incadreaza pe acele modele. De mentionat ar fi insa inchizitorul, asupra caruia avem o perspectiva opusa fata de cea cu care suntem familiarizati. Daca in mod normal imaginea inchizitorilor este una destul de intunecata, membrii acestei organizatii fiind prezentati adesea ca nedrepti, cruzi, incuiati si despotici, de data aceasta inchizitorul este in totalitate diferit. Notele autorului de la final referitoare la acest aspect explica mult mai detaliat motivul acestui punct de vedere diferit. Majoritatea personajelor sunt indeajuns de detaliat creionate, insa nu mi s-a parut ca sunt si usor de indragit sau, unde era cazul, de detestat. Cititorul ramane cumva in afara, iar relatia personaj-cititor se pastreaza intr-o zona neutra. Protagonistul mi s-a parut probabil cel mai sters dintre personaje. Am avut impresia ca unica lui sarcina a fost aceea de a juca rolul de narator. Nu se remarca prin nimic, iar actiunile sale nu aduc nici un beneficiu actiunii. Prezenta sa pare a fi doar un instrument prin care se oglindesc mai usor restul personajelor.

Un aspect care m-a deranjat au fost cateva neconcordante privind vestimentatia, comportamentul sau stilul de a vorbi al personajelor. Autorul ofera o explicatie in notele din incheiere, insa aceasta nu mi-a schimbat deloc impresiile referitoare la aceste aspecte. Per ansamblu, romanul este o lectura placuta. Nu neaparat una spectaculoasa, care sa te tina cu sufletul la gura, insa reuseste sa te faca indeajuns de curios. Nuantele de roman politist cresc suspansul si implica mai mult cititorul in descifrarea misterelor.

Bile albe:

– Romanul pare foarte bine documentat in materie de legende si este o placere sa descoperi cum mituri aparent fara nici o legatura se combina armonios in aceasta poveste.

– Mi-a placut si inserarea unei noi povesti la finalul celei dintai. Este ca si cum ai trece dintr-o carte in alta, iar mitul zburatorului m-a atras chiar mai mult decat al fiintelor pe care le cunoastem in povestea principala.

Bile negre: 

– Notele din final, desi utile, iar unele dintre ele chiar foarte interesante, se intind totusi parca pe mult prea multe pagini, existand riscul ca unii cititori sa renunte sa le mai citeasca pe toate. Iar astfel, unele detalii importante ar putea trece neobservate exact din cauza adaugarii unor informatii ce ar fi putut fi omise.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Molima (seria Molima, volumul 1) – Guillermo Del Toro & Chuck Hogan

Ucigasul din umbra – Matthew Scott Hansen