Oameni de hartie – Salvador Plascencia

Disponibil la: Nemira

Colectia: Literatura clasica si moderna

Traducere: Anca Stoiculescu

Numar pagini: 224

 

Sinopsis:

Majoritatea personajelor din romanul experimental Oameni de hartie de Salvador Plascencia, scriitor din miscarea McSweeney’s, traiesc aceeasi poveste – numai ca ele nu stiu. Este povestea unui razboi intre planeta Saturn si locuitorii din El Monte, condusi de un imigrant mexican. Dar Salvador Plascencia este un vrajitor – intriga nu este atat de simpla; totul devine o calatorie printr-un carnaval mental.

„Ea a fost prima care a luat astfel fiinta: picioare de carton, apendice de celofan si sani de hartie. Creata nu din coasta omului, ci din fasii de hartie. Nu de un Dumnezeu atotputernic care sa desparta raurile Fison si Gihon, ci de un batran de doua ori iesit la pensie, cu degetele pline de taieturi.“ Salvador Plascencia, Oameni de hartie

Parerea mea:

Am observat  ca fie nu am eu o afinitate catre autorii spanioli sau din America Latina, fie nimeresc numai carti care nu mi se potrivesc. Deloc. Cartea Oameni de hartie mi-a atras atentia in primul rand prin titlul interesant si prin descrierea de pe a patra coperta si imi inchipuiam ca o sa descopar o lume imaginara, atragatoare si fascinanta. Imaginara este, dar ca atat. Curioasa, am mai cautat dupa ce am citit cartea si alte pareri si romanul pare sa fie cotat destul de bine. De aici trag concluzia ca sunt eu ceva mai conservatoare cand vine vorba de lectura si nu ma inteleg foarte bine cu arta asta suprarealista, sau care o fi stilul in care se incadreaza Oameni de hartie.

Avem deci o lume in care oamenii sunt creati in fabrici cu ajutorul unor coaste de animale, in care misuna niste testoase uriase mecanice, in care aparitia unui om creat din hartie nu da nastere decat unor ridicari din sprincene sau unor priviri usor mirate, cu orase mancate in totalitate de termite si renascute din plastic si cu un procent de vreo 80% de personaje care se automutileaza arzandu-si pielea pentru a scapa de asa zisele tristeti. Si un personaj principal care porneste un razboi impotriva lui Saturn, deoarece i se pare ca acesta il pandeste si ii anuleaza astfel dreptul la intimitate si viata privata.

Aproape fiecare fragment este reluat din perspectiva fiecarui personaj care participa la intamplarea relatata, oferind astfel viziuni diferite asupra tuturor evenimentelor. Pe ici pe colo sunt strecurate si ilustratii, iar designul paginilor este unul neobisnuit, osciland intre fragmente scurte ce povestesc intamplarile prin care trec personajele si pagini impartite pe coloane, de obicei fiecare coloana ilustrand exact relatarea aceluiasi eveniment de catre personajele participante.

Istorisirea se transforma apoi in povestea autorului, acesta devenind el insusi personaj al propriei scrieri.

Fara bile albe, fara bile negre. Cartea mi-a displacut aproape in totalitate, asa ca mi-e greu sa extrag vreun punct interesant sau sa aleg cel mai mare minus. Am reusit sa o termin doar pentru ca eram curioasa care e finalitatea unui astfel de roman, daca exista vreo morala pana la urma care sa fi meritat insiruirea de cuvinte de pana atunci. Poate ca sunt o ignoranta, dar eu nu am gasit nici una. Refuz sa apreciez posibilele metafore deghizate sub mastile prezentate in Oameni de hartie si nu sunt de acord absolut deloc cu toate parerile criticilor despre cat de genial este autorul si ce opera spectaculoasa a oferit prin acest roman. Personal, mi se pare ca am pierdut cateva zile citind o carte enervanta si inutila, dar cu pretentii de lectura grozava. Cred ca pot numara pe degetele de la o singura mana cartile care mi-au displacut in totalitate si in care nu am reusit sa gasesc nici cel mai mic punct care sa mi se para cat de cat interesant, iar Oameni de hartie tocmai a ajuns pe primul loc in acest top personal.

Alte recenzii care te-ar putea interesa: Dragonul furtunii – I. J. Parker Caderea (Cele noua vieti ale lui Chloe King, cartea 1) – Liz Braswell