Disponibil la: Editura TREI
Colectia: Young Fiction
Traducerea: Laurentu Dulman
Numar pagini: 512
Sinopsis:
Pamant. Acum. Astazi. Maine. Jocul Final e real, Jocul Final a inceput. Viitorul e nescris. Ce va fi va fi.
12 Jucatori. Tineri, dar din semintii stravechi. Din care se trage toata omenirea. Si care au fost create si alese cu mii de ani in urma. De atunci ei se pregatesc neincetat. Nu au puteri supranaturale. Niciunul nu poate sa zboare, sa transforme plumbul in aur sau sa-si vindece ranile. Cand le suna ceasul, Jucatorii mor. Mor ei, murim si noi. Jucatorii sunt mostenitorii Pamantului si ei trebuie sa rezolve Marea Enigma a Salvarii. Unul dintre ei trebuie sa reuseasca, altminteri vom pieri cu totii.
Citeste cartea. Gaseste indiciile. Descifreaza enigma. Exista un singur castigator. Jocul Final e real. Jocul Final a inceput.
In Endgame. Jocul Final:Convocarea, volumul 1 al trilogiei Endgame, esti martor la cautareaprimei Chei dintre cele trei care vor salva lumea. In paginile romanului este inscrisa o enigma, pe care esti invitat sa o dezlegi.
Endgame este un fenomen mondial, primul proiect interactiv carte-joc, aparut in 30 de tari. Cu aplicatia mobila creata de Niantic Labs de la Google poti sa joci in viata reala o versiune aJocului Final, fiind liber sa alegi o semintie si sa lupti cu ceilalti. Afla mai multe detalii pe www.endgamerules.com.
Parerea mea:
Cand eram mica obisnuiam sa imi creez jocuri si povesti in care eram, desigur, protagonista. Majoritatea se axau pe tot felul de misiuni si aventuri imaginare. Am fost in povestile mele spion, cercetator, detectiv, agent sub acoperire, haiduc, pirat, muschetar si multe, multe altele. Intotdeauna trebuia sa salvez ceva, intotdeauna imi imaginam tot felul de mistere ce trebuiau descifrate, obstacole ce trebuiau infruntate, lupte ce trebuiau castigate si capcane ce trebuiau dezamorsate. Desigur, cartile pe care le citeam influentau povestile pe care mi le cream.
Am incetat sa ma mai joc astfel odata ce am mai crescut si am citit tot mai rar romane de aventuri. Insa atunci cand dau peste cate un volum ce reuneste unele dintre aceste caracteristici ale cartilor ce mi-au influentat copilaria, il citesc cu aceeasi sete si placere cu care parcurgeam atunci povestile care ma faceau sa visez.
Nu e de mirare deci ca am devorat Endgame in doar doua zile. In romanul scris de James Frey si Nils Johnson-Sheltonv, soarta lumii sta in mainile a 12 adolescenti. Sau mai exact, in a unuia singur. Pentru ca, acei 12 vor lupta nu doar pentru propria viata, ci pentru soarta intregii lor semintii. Miliardele de oameni nestiutori se trag din cele 12 neamuri care au fiecare cate un jucator in Jocul Final. Moartea unui Jucator inseamna distrugerea intregii sale semintii, a milioane si milioane de oameni.
Jocul are trei runde, fiecare fiind narata intr-un volum al seriei Endgame. Desigur, cine castiga prima runda, va avea un avantaj major in celelalte. Cei 12 adolescenti pusi sa joace Jocul final sunt pregatiti de cand s-au nascut pentru a castiga. Antrenamentele sunt din cele mai diverse, acoperind toate domeniile posibile, de la lupta corp la corp, manuirea oricarui tip de arme, pana la tehnici fine de manipulare, deghizare, cunostinte demne de cei mai priceputi hackeri, etc. Un jucator trebuie sa castige, 11 sa moara. Iar Jocul nu are nici un fel de reguli.
Am fost absorbita de poveste de la primele pagini si am adorat modul in care aceasta a fost creata. Atentia este distribuita mai mult sau mai putin egal asupra fiecarui jucator, astfel incat avem ocazia sa ii cunoastem pe fiecare si sa aflam modul lor de abordare al jocului. E imposibil sa nu iti alegi un jucator preferat, insa este extrem de interesant faptul ca ai o perspectiva atat de intima si directa asupra gandurilor tuturor protagonistilor. De aceea, e cu atat mai greu sa indragesti sau sa detesti unele personaje si cu atat mai posibil sa te razgandesti de-a lungul lecturii, sentimentele tale fata de un jucator sau altul fiind intr-o permanenta schimbare. Desigur, tehnica de a nara evenimentele din 12 perspective este o lama cu doua taisuri, pentru ca intr-un fel, personalitatile protagonistilor nu sunt pe deplin acoperite, autorii neavand timp sa ofere niste portrete extrem de complexe.
Spre deosebire de alte carti ce au in centrul atentiei un puzzle pe care protagonistii trebuie sa il descifreze, in Endgame cititorul nu primeste indeajuns de multe informatii pentru a incerca sa le-o ia inainte. Indiciile pe care jucatorii le obtin au o nota personala, fiind strans legate de viata acestora sau de istoria neamului din care se trag. Si cum acestea nu sunt detaliate in carte, nu ai de ales decat sa te relaxezi si sa urmaresti eforturile personajelor de a pune lucrurile cap la cap.
Un aspect pe care trebuie sa il mentionez este ca recomand citirea romanului in timp ce aveti acces la Internet. Stiti probabil ca Endgame este un proiect multimedia, care implica si un joc real, cu premii fabuloase la fel de reale, pentru cititorii din intreaga lume. La fiecare cateva pagini, exista note de subsol cu trimiteri pe diferite pagini ale site-ului creat special pentru acest proiect. Pentru o experienta completa, cred ca este indicata accesarea fiecarui link atunci cand ajungi la pagina pe care se afla acesta. Personal, citesc mai mult in mijloacele de transport, asa ca am sarit peste acest pas, insa mi-am propus sa arunc o privire in urmatoarele zile cel putin asupra catorva dintre linkurile specificate. Iar daca va hotarati sa va incercati norocul in descifrarea jocului real, cred ca va trebui sa acordati o atentie deosebita si paginilor cu desene, simboluri, harti si coordonate, de care e doldora cartea.
Aspectul care m-a nemultumit intr-o oarecare masura este faptul ca autorii au ales sa urmeze si cateva clisee, desi povestea le-ar fi oferit libertatea de a se debarasa total de ele, de a crea ceva intru totul original. Am intalnit si personajul… nu tocmai neinitiat, dar aparent mai putin pregatit decat ceilalti, desi mai tarziu se dovedeste a fi de fapt special, am dat si peste deja enervanta dragoste instanta si bineinteles, si peste nelipsitul triunghi amoros. Pana si alegerea castigatorului primei runde poate fi incadrata tot in aceasta categorie de clisee. Din punctul meu de vedere, toate acestea ar fi putut sa lipseasca pentru ca povestea sa fie perfecta. Desigur, au rolul lor de a crea mai multa tensiune, dar cred ca autorii ar fi reusit sa pastreze gradul crescut de suspans si altfel, prin metode diferite.
Desi ni se ofera informatii despre motivele din spatele jocului, despre istoria si creatorii acestuia, ramai cu senzatia foarte pregnanta ca exista nenumarate laturi pe care autorii le-au trecut deocamdata sub tacere, ca ceea ce au oferit acum este doar o cortina sub care se ascunde mult mai mult. Misterele sunt aproape palpabile si este usor sa presupui ca in volumele urmatoare vom avea parte de nenumarate surprize nu numai din prisma actiunilor jucatorilor ramasi. De altfel, disparitia unora dintre acestia nu declanseaza deocamdata distrugerea unor parti largi ale omenirii, desi asta este una dintre consecintele cunoscute ale jocului. Se anunta de asemenea un eveniment major, pe care toti concurentii il privesc cu teama si exista si cateva replici mai subtile care sugereaza si alte fire care se vor dezvolta de-a lungul competitiei. In plus, unii jucatori primesc avantaje nesperate din partea organizatorilor, avantaje care au capacitatea de a schimba total evolutia lucrurilor.
Lectura este alerta, te prinde usor si dai pagina dupa pagina cu respiratia taiata. Fiecare capitol aduce rasturnari de situatie si in general, nu ai cum sa banuiesti ce se va intampla mai departe, cine isi va gasi sfarsitul, ce aliante neasteptate se vor forma, ce tradari vor dezechilibra situatia. Exista in mod evident fragmente mari care lipsesc, simti foarte clar ca nu primesti decat unele parti ale intregului. Autorii te lasa sa privesti doar suprafata, fara sa iti ofere ocazia sa patrunzi mai adanc, sub straturile de deasupra. Insa departe de a reprezenta un punct slab, acest lucru iti intarata si mai mult curiozitatea si promite o continuare a povestii exploziva.
Multumesc Editurii Trei pentru sansa de a parcurge acest volum.
Bile albe:
Ritmul alert al povestii si perspectivele multiple asupra jocului.
Bile negre:
Cliseele mentionate mai sus, la care as fi preferat ca autorii sa renunte.
| Alte recenzii care te-ar putea interesa: |
My Weekly Book 
Super faina recenzia ta. In 3 zile ajunge si la mine cartea, duminica, fix de ziua mea si ma apuc de citit :D. Abia astept.
E interesant ca au inceput sa apara recenzii la ea si fiecare are o alta si alta parere, nu e ca o recenzie obisnuita, in care se surprind cam aceleasi aspecte peste tot :).
Pupici
Multumesc, Ema, ma bucur ca ti-a placut! Sunt curioasa ce impresie o sa iti faca, poate imi spui aici dupa ce o citesti 😀
Da, da, chiar azi am citit si eu o recenzie pe un blog si am fost surprinsa sa descopar ca a subliniat niste aspecte la care eu nici nu ma gandisem :)) Imi place sa urmaresc modul in care aceeasi poveste e interpretata in moduri diferite de fiecare cititor 🙂
Te pup!
Si pe mine m-a deranjat triunghiul amoros, as fi preferat ca acesta sa nu existe pentru ca nu am putut sa nu o invinuiesc pe Sarah si am considerat tot timpul ca ii trada pe amandoi. Totusi nu mi s-a parut neaparat ca avem parte de o iubire instanta, eu am privit-o mai mult ca pe o atractie fizica accentuata de conditiile in care se aflau si de faptul ca stiau ca au nevoie unul de celalalt si ca nu mai au sanse sa intalneasca un alt potential partener (desi asta m-a facut sa fiu si mai nervoasa cand o vedeam pe Sarah cum jongleaza cu baietii cand putea pur si simplu sa fie cinstita si sa-l aleaga pe unul dintre ei). In plus, cred ca se simteau foarte apropiati si pentru ca aveau atat de multe lucruri in comun. Cu toate acestea, am fost deranjata de faptul ca Sarah i-a lasat pe cei doi sa se dueleze practic pentru ea in loc sa spuna de la bun inceput pe care si-l doreste. Daca facea asta nu mai avea cum sa se intample tragedia de la final.
Pe mine m-a socat faptul ca nu am fost capabila sa urasc cu pasiune vreunul dintre personaje. Ma rog, poate doar pe psihopat (iti amintesti povestea despre placuta metalica pe care o avea in cap dupa ce a fost batut in copilarie? daca da, cred ca stii ce inseamna pentru volumul urmator asta si ce vreau sa zic 😀 ). La inceput, inainte sa devina prea brutal, il simpatizam chiar si pe Baitsakan, iar Maccabee inca imi place.
Eu cred ca jucatorii au declansat sfarsitul lumii participand la joc si mai ales gasind si folosind cheia. Nu inteleg cum de nu s-a gandit niciunul dintre cei care au ajuns in locul unde se afla cheia ca e posibil ca faptele lor sa puna in miscare sfarsitul. Hilal si tipa aia, lunetista (nu-mi mai amintesc numele ei) si-au dat seama. La fel si Shari, la finalul volumului.
Am scris si in recenzie ca inteleg de ce autorii au introdus clisee din astea. Exact cum spui si tu, daca nu era triunghiul, nu s-ar fi intamplat o multime de chestii. Si atunci povestea ori ar fi fost prea seaca, ori autorii ar fi fost nevoiti sa creeze alte rasturnari de situatie care sa tina cititorii in suspans. Eu una as fi preferat sa faca asta. Triunghiul mi s-a parut varianta… cea mai usoara, mai la indemana.
Si mie mi-a placut chestia asta, ca privesti jocul prin ochii fiecarui jucator si ca asta te determina sa iti modifici constant parerile despre ei. Cel mai surprinsa am fost de reactiile pe care le-am avut fata de chinez. Mi s-a parut dezgustator si….. nu stiu, o fiinta absolut oribila la inceput. Pentru ca treptat sa incep sa il vad in culori tot mai diferite. Oricum, nici macar pe cei mai cruzi dintre jucatori nu cred ca ii poti uri in momentul in care intelegi faptul ca asa au fost crescuti, asa au invatat, asta li s-a transmis sa faca. Tot pe seama acestui fapt pun si chestia mentionata de tine, imposibilitatea lor de a realiza anumite chestii. Imi imaginez ca a fost ca si cum ar fi avut ochelari din aia de cal. S-au concentrat dintotdeauna sa se antreneze in cele mai diverse domenii, sa devina cei mai buni, sa fie capabili sa castige. Au primit niste informatii si au fost tinuti ocupati de-a lungul vietii cu asta. In plus, exista o istorie, un precedent care dadea credibilitate informatiilor. Cred ca e exact ca experimentul acela social: 5 Monkeys and a Ladder. Si ma rog, la fel ca in viata reala in care se urmeaza traditii fara a mai cunoaste motivele pentru care sunt respectate.
Eu nu am putut sa inteleg cum nimeni nu a aflat despre acest joc final de-a lungul secolelor. Sa fim seriosi, nu exista lucru pe care agentiile secrete si guvernul sa nu-l descopere, cu atat mai mult cand e vorba despre extraterestri si amenintari asupra planetei. Mi s-ar fi parut mai logic daca macar unul dintre jucatori era un agent sub acoperire care sa incerce sa descopere ce pun extraterestrii la cale si eventual si cum sa-i distruga. Cartea iti da senzatia ca agentiile guvernamentale sunt formate din fraieri care nici macar nu si-au dat seama in ce pericol ne aflam toti, ce e in joc sau ca exista grupuri ascunse care antreneaza tineri in mod brutal. Totul e supravegheat pe lumea asta si mi se pare imposibil sa nu stie nimeni de viata secreta pe care o duc acesti adolescenti si familiile lor, mai ales in secolul acesta cand foarte usor o persoana e suspectata de terorism sau de legaturi cu teroristii. Astia cumpara arme in prostie, se antreneaza sa ucida oameni (mai si ucid din cand in cand), au acte false, dar nimeni nu-i observa, nimeni nu stie nimic.
De Pamant nu se poate apropia nimeni si nimic fara a fi observat (ce sa mai zic de 12 meteoriti), dar extraterestrii astia se plimba nestingheriti. In plus, eu chiar ii detest pe kepleri, mi se par malefici si monstruosi. Se distreaza pe seama extinctiei unei planete intregi si se poarta de parca ei au dreptul sa decida cand sau cum sa fie distrus Pamantul. Ce fac e ingrozitor si oribil, mai ales ca ne acuza pe noi ca ne-am pierdut umanitatea. Ei nu si-au pierdut-o cand privesc senini cum se macelaresc copiii intre ei sau cand ucid fara mila zeci de mii de oameni cu ajutorul meteoritilor?
Cred ca de asta au si ales ca jucatorii sa fie copii. Pentru ca desi sunt bine antrenati, pana la urma sunt tot neajutorati, incapabili sa gestioneze o asemenea situatie, sa infrunte adevaratul inamic (keplerii), imaturi si inspaimantati. Era mai logic ca jucatorii sa aiba peste 20 de ani, poate daca erau mai maturi isi dadeau seama ca nu au de ce sa urmeze regulile unui joc brutal stabilit de niste monstri cu pretentii de fiinte superioare (asta nu explica de ce sunt si parintii atat de idioti si usor de manipulat, exceptandu-l pe tatal care li s-a impotrivit si a vrut sa-si salveze fiica).
Eu sper ca in final cei exterminati sa fie keplerii. Ei nu vin in pace, nu vin sa ofere un sfat sau sa ajute planeta si pe locuitorii acesteia sa-si revina, vin sa ucida, sa macelareasca si sa distruga. Sper ca acest joc sa se intoarca impotriva keplerilor si sa-i vad pe ei distrusi, mutilati, vanati si ucisi.
Asta cu pastrarea secretului nu mi se pare neaparat nerealista. Se presupune ca civilizatia respectiva este extrem de evoluata fata de noi, asa ca probabil daca ar vrea sa isi pastreze existenta secreta, cred ca ar putea. Cumva, cred ca asta s-ar aplica si in realitate daca ar exista fiinte mult mai evoluate in univers. Nu cred ca suntem la apogeul descoperirilor, al stiintei, ci ca au mai ramas nenumarate lucruri de descoperit, majoritatea dintre ele parand acum imposibile.
Iar in ceea ce priveste antrenamentele secrete ale jucatorilor… tocmai ca au atat de multe atacuri teroriste peste tot si autoritatile nu sunt deloc pregatite pentru ele niciodata! Mie mi se pare ca e evident numai din chestia asta ca nu exista o supraveghere generala, ca exista nenumarate brese, ca exista grupari care o duc mult si bine la limita legii, nedetectate si ca daca organizarea e destul de buna, poti ramane sub radar multa vreme.
Sunt de acord cu ce ai scris despre kepleri, insa ei au creat din start rasa umana ca pe o planeta de sclavi, care sa le slujeasca interesele. Asa ca probabil continua sa ne vada la fel, ca pe niste creaturi inferioare ce nu merita nimic. Suntem niste obiecte ce pot fi distruse, inlocuite. De ce nu s-ar amuza deci cu un joc din cand in cand? Banuiesc totusi ca seria se va incheia in felul in care ai spus tu, e genul de poveste de la care sa te astepti la un happy-end de genul acesta 🙂
Oh, si referitor la atitudinea adultior…. imi imaginez ca e o rivalitate la modul general intre cele 12 rase care dicteaza comportamentul celor implicati. Mai degraba decat sa judece ce inseamna toata chestia asta, se axeaza doar pe ideea de a castiga, de a-si salva semintia si de a invinge celelalte clanuri. Si mai ales, de a le castiga simpatia keplerilor! Deci ideea unei colaborari se exclude din start. Pt a da jocul peste cap ar fi necesara o astfel de colaborare care e imposibila deci. Poate ca persoanele din exterior ar vedea lucrurile la fel ca noi si ca iubitul lui Sarah. Dar am ramas cu impresia ca jucatorii si fostii jucatori ii privesc altfel. Ca pe niste creatori carora le datoram totul si care au dreptul sa faca ce doresc cu noi. Daca pana la 20 de ani ai crescut convins fiind un lucru, nu cred ca sunt sanse foarte mari ca odata ce devii adult sa iti schimbi parerile. Mai ales daca ramai in acelasi cerc, in acelasi mediu, unde nu se schimba deloc mentalitatile. In plus, am ramas cu senzatia ca unii jucatori cred ca jocul este ceva inevitabil, nu neaparat ca pe ceva ce tine strict de vointa keplerilor. Nu ti s-a parut ca jucatorul acela pacifist, care vrea sa ii contacteze pe restul in momentul in care face o descoperire, e de-a dreptul surprins de faptul ca e impiedicat?
Eu cred ca jucatorul acela si-a dat seama ca nu sunt obligati sa joace jocul si ca jucatorii sunt cei care declanseaza sfarsitul gasind prima cheie. Practic a inteles ca refuzand sa joace keplerii nu pot sa distruga lumea. Eu nu cred ca adultii sunt atat de absurzi si competitivi incat in mii de ani sa nu se gandeasca la solutii pasnice de a stopa moartea jucatorilor si a tuturor oamenilor din semintiile celor care pirrd. Ar inseamna ca sunt prea prosti si egoisti sa le pese numai de ei si ma indoiesc de asta. Chiar jucatorii care au format aliante dovedesc ca stiu ce inseamna compasiunea si altruismul spunand ca daca nu ar castiga ei, si-ar dori sa castige partenerul lor. In plus, tatal lunetistei este dovada ca nu toti parintii sunt atati de dornici sa-i multumeasca pe kepleri si sa lupte intr-un joc brutal, din moment ce s-a opus, a facut cercetari si si-a rapit fiica pentru a o indeparta de cei din semintia ei.
Eu pe parintii aia fanatici ii vad ca pe membrii unui cult care-si inchipuie ca stiu totul, dar care nu au de fapt habar de nimic si ajung sa se trezeasca cu trupele de mascati peste ei in comunitatile lor.
Si eu cred ca ii vad pe jucatori si pe oameni in general ca pe niste sclavi, dar orice fiinta care se pretinde evoluata si inteligenta stie ca orice sclav se revolta mai devreme sau mai tarziu. Istoria ne arata ca adeseori cei considerati slabi si inferiori pot ajunge sa invinga pentru ca sunt motivati de mult mai multe lucruri, dorinta de liberatate fiind cel mai puternic dintre ele.
Eu din cate am inteles, cu mii de ani in urma keplerii erau cam la nivelul nostru de acum, cu ostume de astronauti, veniti sa impresioneze salbaticii care nu mai vazusera asa ceva.
Poate agentiile guvernamentale nu pot preintampina atacurile teroriste si nu cunosc locatia celulelor teroriste, dar tot stiu despre existenta lor si tot se sesizeaza cand ceva e bizar sau cand cineva cumpara armament in prostie. Daca keplerii au, poate, miljloace suficient de evoluate pentru a se ascunde, oamenii nu le au. In special, nu au cum sa ascunda la neasfarsit ceva de o asemenea anvergura. In plus, eu sunt sigura, ca ceva tot ar fi detectat de cercetatorii nostri, indiferent cat de evoluati sunt keplerii.
Draga Mada, imi cer scuze pentru intarziere, dar sunt in vacanta si am acces limitat la net in perioada aceasta. Stii ce mi se pare foarte misto si amuzant in acelasi timp? Ca exista posibilitatea ca autorii nici macar sa nu fi analizat lucrurile atat de detaliat precum o facem noi 😀 Cred ca asta e exact definitia unei carti bune. Sa te faca sa o analizezi pe toate partile si sa o simti… reala. Adica sa o analizezi intr-un context realist, chiar daca esti constient ca e o poveste imaginara 😀
Sunt curioasa cat o sa avem de asteptat pana sa aflam cate dintre intrebarile noastre isi vor gasi rasunsul in volumul urmator 🙂