Am descoperit un test dragut, care te ajuta sa afli cat de repede citesti. In plus, descoperi care este viteza medie la un adult, cat de repede ai putea sa citesti anumite romane daca ai pastra acelasi ritm si cate ore poti citi pe diferite eBook Readere inainte de a fi necesar sa le reincarci. Nu trisati, deoarece la sfarsitul testului primiti 3 intrebari prin care sa dovediti ca ati si fost atenti la textul citit. Din pacate, testul este in engleza, deci este posibil ca viteza sa fie mai mica decat in cazul cititului in limba materna.
Click pe imaginea de mai jos ca sa ajungeti la test.
In Rosewood, Pennsylvania, e vacanta..Toata lumea se relaxeaza, dar mai ales Hanna, Emily, Aria si Spencer. Ucigasul lui Alison este la inchisoare, iar A. a murit. Si totusi.. in oras a aparut o noua amenintare.
Eu! Sunt noua A. si stau la panda.
Regula numarul unu: sa-ti cunosti prada! Asa ca sunt cu ochii zi si noapte pe Hanna, Emily, Aria si Spencer. De regula, in vacanta se-ntampla multe lucruri ciudate si totul ramane secret. Dar.. ia ghiciti! Da, eu vad totul. Iar acum va voi dezvalui toate secretele micutelor mincinoase. Sa continuam cu Emily.. La indemnul mamei ei si cu anumite scopuri.. secrete, Emily ajunge sa joace rolul lui Mos Craciun. Isi face patru noi prietene foarte bune – spiridusii care o ajuta sa le imparta daruri copiilor, dar lucrurile nu merg cum isi propusese ea. Nu mi-a fost deloc greu sa o urmaresc din umbra, asa ca iata-ma povestindu-va ce i s-a intamplat..
Parerea mea:
In partea a doua a volumului de povestiri Micutele Mincinoase si Secretele Lor, aflam aventura prin care trece Emily in vacanta de Craciun. Sinopsisul spune indeajuns de multe despre cursul povestii, asa ca voi incerca sa nu dezvalui prea multe din desfasurarea actiunii. Firul narativ se deruleaza in jurul unei provocari in fata careia se trezeste Emily: este fortata sa spioneze un grup de fete, dar evident ca intre timp, le descopera acestora o noua fata si este prinsa la mijloc intre familie si posibila relatie de prietenie ce pare sa se nasca intre ea si noile cunostinte. Iar aceasta pozitie nu este niciodata prea avantajoasa.
De data aceasta, A nu este decat narator. Nu se implica in aventura lui Emily si nu incurca deloc itele povestii. Are rol doar de observator, fara sa ia parte la actiune. Prezenta ii este ghicita doar ocazional, dar nu avem nici o certitudine ca A apare intr-adevar in peisaj. Fiecare indiciu ar putea fi de fapt doar un produs al imaginatiei lui Emily.
Mi-a placut mai mult aceasta poveste decat prima parte a volumului, adica povestea Hannei. Este posibil sa fi fost influentata de finalul mai fericit, deoarece acesta a reprezentat intr-adevar o surpriza placuta. M-am obisnuit atat de mult cu ideea ca nici una dintre intamplarile prin care trec cele patru protagoniste nu poate avea o finalitate pozitiva, incat ma uimeste orice aventura incheiata cu bine. In plus, in partea a doua – Secretul lui Emily, firul narativ este mai clar si mai putin incalcit. Avem parte de o poveste ce se desfasoara pe un singur plan, de o singura directie in care sa ne indreptam atentia si asta inseamna in acelasi timp ca si povestirea a fost mai bine inchegata spre deosebire de Secretul Hannei , unde existau mai multe aspecte separate.
Bile albe:
– Mi-au placut personajele nou introduse. Desi carticica nu are decat 176 de pagini si se poate citi chiar si intr-o ora, autoarea a reusit sa creioneze niste portrete indeajuns de complexe chiar si intr-un text atat de restrans. Mi-as dori sa reintalnesc pe parcursul seriei grupul de „spiridusi”, desi finalul acestei povesti pare sa sugereze totusi o despartire definitiva de acesta.
Bile negre:
– Desi Emily reuseste sa se impuna ceva mai mult de data aceasta, ea are in continuare una dintre personalitatile cele mai slabe. Mi se pare mult prea ancorata in supertitii si semne prostesti, socant de nesigura pe ea si pe fiecare gand al ei si prea dornica sa fie pe placul tuturor persoanelor care o inconjoara. De fiecare data cand am inceput un nou volum, am tot asteptat o schimbare din partea ei, o maturizare, un moment care sa declanseze ceva in comportamentul ei, facand-o sa isi atinga potentialul si sa renunte la atitudinea imatura si timorata.
„Nu ma poti atinge”, ii soptesc. Mint, e ceea ce nu-i spun. El ma poate atinge, e ceea ce n-o sa-i spun niciodata. „Te rog, atinge-ma”, e ceea ce vreau sa-i spun.
Dar cand oamenii ma ating, se intampla anumite lucruri. Lucruri ciudate. Lucruri rele. Lucruri fatale.
Nimeni nu stie de ce atingerea lui Juliette e fatala, dar Restauratia si-a facut planuri legate de ea. Planuri de a o folosi ca pe o arma. Insa Juliette are propriile ei planuri. Dupa o viata lipsita de libertate, ea descopera in sfarsit forta de a se razvrati pentru prima oara si de a-si gasi un viitor alaturi de cel pe care crezuse ca-l pierduse pentru totdeauna.
Parerea mea:
De mult timp nu am mai fost atat de impresionata de o carte! Nu stiu daca am mai citit vreodata un text atat de puternic: fiecare propozitie are propria-i viata, fiecare fragment este de o intensitate frapanta. Sunt inca uimita de ceea ce a reusit sa faca autoarea. Aveam de ceva timp romanul Shatter Me, dar nu stiu exact din ce motiv am tot amanat sa il citesc. Abia vestea ca a fost tradus si in romana m-a motivat sa il incep in sfarsit. Si de la primele randuri nu am mai putut sa il las din mana. Primele fragmente mi-au facut pielea de gaina pana in varful capului. Pentru ca apoi sa nu ma mai opresc din chicotit de-a lungul a cateva pagini. Este absolut surprinzator stilul cartii. Fiecare fraza este o alaturare surprinzatoare de termeni opusi, fiecare asociere de cuvinte uimeste prin faptul ca este total imprevizibila. Probabil ati observat cu totii cuvintele taiate de pe coperta cartii. Intreaga poveste este scrisa in acest mod, accentuand si mai mult gandurile haotice, ideile contrastante si dezordinea din sufletul eroinei.
In plus, pana spre final, nu ai nici cea mai vaga idee la ce sa te astepti de la aceasta poveste. Cartea este in general destul de atipica: o mare parte din timp nu esti sigur ca poti avea incredere in Adam, cel care, alaturi de Juliette, este unul dintre protagonisti; principalul personaj negativ este de prea multe ori aproape irezistibil, iar autoarea iti ofera o perspectiva neasteptata asupra caracterului acestuia. In ciuda actiunilor detestabile ale lui Warner, iti dai seama ca nu ai cum sa il urasti, deoarece ai reusit deja sa ii intelegi partial motivele care ii justifica atitudinea si faptele si banuiesti lipsurile care au condus la construirea temperamentului sau.
Povestea Juliettei are parte intr-un viitor care ar putea incepe in orice clipa. Suntem deja infiorator de aproape de o lume identica cu cea din „Spulbera-ma”. Unul dintre aspectele importante ale cartii se bazeaza exact pe aceasta trecere de la o lume normala, de la o viata cu care suntem obisnuiti si pe care ne-o imaginam ca fiind permanenta, la un razboi pentru supravietuire. La un univers in care oamenii se reintorc la o serie de probleme primitive, dar de o gravitate inzecita: lipsa hranei, boli, imposibilitatea de a-i proteja pe cei dragi, limitarea libertatii, lipsa unui adapost potrivit, moartea care devine ceva obisnuit si pandeste la fiecare colt. Spre deosebire de alte romane distopice, in „Spulbera-ma” protagonistii au experimentat ambele lumi. Au amintiri din viata normala, cea pe care o cunoastem si noi, urmate apoi de amintiri din anii in care totul a inceput sa o ia razna, in care dezastrele naturale au fost amplificate de aparitia Restauratiei, acel grup care a manipulat populatia si a inrait fiecare aspect al vietii si asa fragile. Este cu atat mai usor deci sa te pui in pielea protagonistilor, sa intelegi amploarea pe care au luat-o evenimentele si sa te cutremuri imaginandu-ti ca ai putea fi nevoit intr-o zi sa inveti sa traiesti o astfel de viata, intr-o astfel de lume.
Bile albe:
– Romanul este genial! Nu stiu ce altceva as putea spune despre el, cum as putea sa laud mai mult povestea scrisa de Tahereh Mafi. Totul, de la actiune pana la stilul de scriere si pana la modul in care arata fiecare pagina este altfel, mai emotionant, mai taios, mai profund. Nu cred ca se poate ca o persoana care citeste Spulbera-ma sa nu fie surprinsa in mod placut de aceasta carte. Am senzatia ca absolut orice as spune nu este de ajuns pentru a descrie indeajuns de bine cat de impresionant este romanul. Nu pot decat sa insist sa il cititi si sa descoperiti singuri.
Bile negre:
– Acest prim volum al seriei nu ofera nici o explicatie pentru toate misterele care se nasc de-a lungul povestii. Nu aflam de ce Juliette s-a nascut cu acest dar sau blestem, nu stim de ce exista cateva persoane care o pot atinge, nu intelegem exact modul in care lumea a ajuns la stadiul descris intr-un timp atat de scurt. Stiu ca mai urmeaza inca trei volume (dintre care unul satelit, daca nu ma insel) care vor clarifica probabil aceste aspecte, dar parca este crud din partea scriitoarei sa ne lase in ceata in totalitate.
O alegere devine un sacrificiu. Un sacrificiu devine o pierdere. O pierdere devine o povara. O povara devine o batalie. O singura alegere te poate distruge.
O tulburatoare poveste de iubire, plina de rasturnari de situatie, cu decizii sfasietoare si dezvaluiri emotionante ale naturii umane…
Intr-un Chicago distopic, unde tinerii care au implinit varsta de saisprezece ani sunt obligati sa aleaga una dintre cele cinci factiuni, careia ar trebui sa-i fie devotati pentru tot restul vietii, Tris Prior continua sa-i salveze pe cei pe care ii iubeste — si pe ea insasi —, in timp ce cauta raspunsuri la intrebari sfasietoare despre durere si iertare, identitate si loialitate, politica si iubire.
Pentru Tris, ziua initierii ar fi trebuit sa reprezinte o victorie si sa fie sarbatorita alaturi de cei din factiunea aleasa; in schimb, ziua se sfarseste cu orori de nedescris. Razboiul bate la usa, in timp ce conflictele dintre factiuni si ideologii se extind cu repeziciune. Si in vremuri de razboi, se formeaza tabere, se dezvaluie secrete, iar alegerile devin irevocabile si dure. Transformata de propriile sale decizii, dar si de durerea sufleteasca si de sentimentul de vinovatie, Tris trebuie sa-si accepte Divergenta, chiar daca nu stie ce ii rezerva viitorul.
Parerea mea:
Finalul primului volum din seria Divergent m-a lasat aproape in stare de soc, asa ca odata ce cartea a aparut afara, nu am mai avut rabdare sa astept pana cand urma sa fie tradusa si la noi. In plus, in ultimele luni am descoperit placerea de a citi o carte in limba in care a fost scrisa. Nu are legatura cu calitatea traducerilor, ci doar cu senzatia mea ca percep altfel fiecare cuvant, fiecare idee. De-a lungul timpului am observat parerile unor persoane care se plangeau de modul in care au fost traduse unele romane, dar personal, nu m-am simtit niciodata deranjata sau dezamagita de o traducere.
Dar revenind la Insurgent. Mie primul volum, Divergent, mi-a placut, dar fara sa ma dea pe spate (click aici pentru recenzie). Doar sfarsitul m-a bulversat total, fiind cu adevarat tulburator. Ei, cu Insurgent a fost alta poveste. Am apreciat fiecare pagina, am simtit cartea mai intens, mai personal, am inteles altfel personajele si gandurile ce stateau in spatele actiunilor lor. Recunosc ca pana la un punct, atitudinea oarecum pierduta si tendintele suicidale ale lui Tris mi s-au parut putin enervante si exagerate. Dar la un moment dat pur si simplu mi s-a schimbat brusc perceptia asupra comportamentului ei. In clipa in care Tris e nevoita sa puna mana pe o arma si fiecare muschi al ei si fiecare gand al ei se impotriveste total din cauza amintirilor, am inteles. M-am gandit deodata cum ar fi fost sa fiu eu in locul ei. Cum m-as simti stiind ca parintii mei au murit pentru mine fara ca eu sa ii pot proteja, chiar daca eram la distanta de cativa pasi. Cum as vedea lucrurile daca as trai in permanenta cu amintirea faptului ca mi-am ucis un prieten bun. Desi aveam alte optiuni si atunci cand era nevoie nu le-am vazut, in ciuda faptului stateau chiar sub ochii mei. Cum as putea sa tin din nou in mana o arma identica cu cea din care a zburat glontul care a facut ca Will sa nu mai existe. Cum as putea atinge din nou un pistol, cand ultima data cand am facut-o am facut sa dispara o viata, cu toate visele, planurile, dorintele si sperantele ei si am rapit pentru totdeauna un suflet celor care il iubeau. Deci deodata o intelegi pe Tris si fiecare gest pe care il face devine clar, fiecare actiune e intemeiata. Singurul lucru care nu mi-a placut legat de atitudinea ei a fost faptul ca a preferat sa minta de fiecare data cand a avut de facut o alegere. Nu stiu daca spunand adevarul ar fi reusit sau nu sa ii convinga pe cei din jurul ei. Poate ca nu. Dar mi s-a parut ca nici macar nu a incercat, alegand de fiecare data sa minta inca de la inceput, de la primul semn ca lucrurile nu vor decurge prea usor.
Nu voi povesti foarte mult din actiune pentru ca este destul de intortocheata, autoarea purtandu-te prin necunoscut, astfel incat aproape in nici un moment nu stii la ce sa te astepti. Acesta mi s-a parut unul dintre cele mai interesante aspecte ale cartii. In mod normal, oricat de buna ar fi o carte, de cele mai multe ori banuiesti cum se va incheia fiecare aventura si modul in care se desfasoara si se rezolva fiecare situatie dificila prin care trec personajele. Poate ca nu banuiesti finalul cartii sau modul in care va evolua povestea per ansamblu, dar odata ce incepi sa citesti un fragment incarcat de suspans, iti schitezi deja in minte si felul in care acesta se va incheia. Si de cele mai multe ori nu te inseli. Dar in Insurgent nu gasesti aproape nici o situatie previzibila. Nu ai nici o idee ce se poate intampla de la o pagina la alta, nu intalnesti situatii pe care sa le ghicesti dinainte, personajele nu reactioneaza asa cum te-ai astepta si nu prea iti poti spune „Ma gandeam eu ca asa va fi” decat de vreo doua sau trei ori de-a lungul intregii carti. Si se intampla atatea lucruri incat aproape te simti coplesit de acest volum.
Iar finalul aduce si de data aceasta informatii ravasitoare. Asa cum am scris si mai devreme: nu banuiesti nici o clipa ceea ce dezvaluie ultimele pagini. Si odata cu destainuirea adevarului realizezi ce inseamna acesta pentru toate personajele: modul in care intreaga lume le este rasturnata, felul in care absolut tot ceea ce stiau este distrus, cum intreaga viata cu tot ce au invatat vreodata si cu absolut toate aspectele pe care si-au cladit-o sunt acum ruinate.
Bile albe:
– Personajele nu sunt deloc eroi invincibili si perfecti. Nu se comporta ca si cum ar fi fost dinainte antrenati pentru a sti cum sa dirijeze o anumita situatie complicata, nu actioneaza intr-un mod ireprosabil in relatiile cu ceilalti, nu au mereu cea mai buna viziune asupra lucrurilor care se desfasoara in jurul lor. Dimpotriva: gresesc, mint, tradeaza, interpreteaza gresit intentiile altora, ataca fara motiv, raman insensibile in momente nepotrivite, ranesc sau dezamagesc. Dar tocmai asta le face mai reale, asta este ceea ce le face portretele complete si credibile, asta te ajuta sa le intelegi si sa te identifici cu ele, sa te regasesti pe tine prin intermediul lor.
Bile negre:
– O multime de aspecte raman nelamurite in acest volum. Motivele reale pentru care Jeanine incearca ascunderea adevarului, tradarea unui personaj pentru care ai fi bagat mana in foc ca va fi mereu de partea binelui, intentiile Evelynei, planurile pe care le ascunde Tobias, detaliile pe care le stiau parintii lui Tris, etc. Sper totusi ca vor fi clarificate in urmatorul volum si ca nici unul dintre aceste secrete nu vor ramane ascunse.
Mentiune:
Autoarea a publicat un capitol independent, pe care il puteti citi gratuit. Capitolul reda o scena din primul volum, Divergent, privita din perspectiva lui Tobias. Ii multumesc lui Jacqlineveve pentru ca de pe blogul ei am aflat despre acest capitol.
Prezentarea oficiala este aceasta:
„Divergent Nation, we did it. We reached 35,000 preorders of INSURGENT, and we freed Four! Now, here’s a never-before-seen piece from #1 New York Times bestselling author Veronica Roth: a pivotal scene from DIVERGENT told from Four’s point of view. Read it. Love it. Share it with your friends.”
Deopotriva roman politist si parabola despre adevar vazut din perspectiva teologica, filosofica, scolastica si istorica, Numele trandafirului a cunoscut un imens succes de public, fiind tradus in peste 35 de limbi si ecranizat de Jean‑Jacques Annaud in 1986, cu Sean Connery, Christian Slater si F. Murray Abraham in rolurile principale.
In anul 1327, intr-o manastire izolata de lume, calugarii sint pe cale de-a fi invinuiti de erezie. Singura lor speranta este ajutorul dat de un faimos franciscan, fratele Guglielmo. Cind lucrurile par sa se limpezeasca intre zidurile misterioasei abatii, calugarii incep sa moara unul dupa altul. Ca sa descopere asasinul, inteleptul calugar, alaturi de ajutorul sau, Adso, se afunda ca un adevarat detectiv in simboluri secrete si manuscrise codificate si aproape isi pierde viata pe culoarele labirintice ale manastirii.
Parerea mea:
Am reusit in sfarsit sa fac recenzia acestei carti. De cateva zile o am in plan si nu reusisem sa imi fac timp sa o scriu. Aveam de mult timp Numele Trandafirului pe lista de „to read” dar cum apar in mod constant noi si noi carti extrem de tentante, am tot amanat lectura romanului. Multumesc librariei Libris pentru ocazia de a citi aceasta carte. Banuiesc ca ati aflat deja ca in afara de lista de carti online in limba romana, gasiti si o gama larga de carti in engleza din care va puteti alege romanele preferate pe care doriti sa le aveti in biblioteca. Daca nu stiati, faceti o vizita in libraria online Libris si aruncati o privire in lista de lecturi disponibile.
Nu am idee cum ar trebui sa sune recenzia unui roman atat de cunoscut si apreciat. Ma simt ciudat gandindu-ma la partile care nu mi-au placut, ca si cum as trada cartea si am impresia ca orice as putea spune despre ea a fost deja spus de zeci de oameni inainte. De-a lungul timpului, criticii au catalogat Numele Trandafirului drept un bildungsroman (datorita evolutiei lui Adso), o carte de teorie literara, un studiu medieval, roman politist, de observatie, etc. La o cautare pe Google veti gasi zeci de interpretari, insa nici una dintre parerile specializate nu iti pot impune o opinie care sa nu fie demontata sau care sa nu devina personala de la primele pagini. Insusi autorul face referire la Numele Trandafirului ca la un roman ce poate fi interpretat de fiecare cititor intr-un mod personal, privit prin propria experienta, prin propriile idei si ganduri. Pe tot parcursul cartii am avut mii de ganduri, mi-am schimbat parerile de nenumarate ori, am trecut prin cele mai diverse stari si am privit fiecare personaj in moduri diferite.
Romanul te introduce in lumea clerului din Evul Mediu, intr-o manastire din Italia, in care pe langa problemele generale legate de apartenenta la diferite ordine religioase, apar si o serie de morti suspecte. Calugarul Guglielmo (William din Baskerville) ajunge la abatie cu misiunea de a facilita o intalnire intre cativa membri ai clerului intre care domneste o rivalitate puternica, insotit de tanarul sau ucenic, Adso. Acesta reprezinta in acelasi timp si vocea narativa a romanului, intrucat Adso este personajul care, ajuns la batranete, isi aduna amintirile punand povestea pe hartie. Pe langa misiunea oficiala, lui Guglielmo ii este solicitat ajutorul si in descoperirea criminalului responsabil de numarul tot mai mare de crime. De aici incepe o cursa contra cronometru, deoarece Adso si maestrul sau, Guglielmo, par a fi mereu cu un pas in urma ucigasului. Pe langa principalul fir, luam parte si la o serie de discutii care creioneaza cultura si modul de gandire din perioada respectiva, participam la un proces condus de unul dintre cei mai cunoscuti inchizitori, in care unele personaje sunt acuzate de erezie si descoperim astfel felul in care erau privite lucrurile in secolul 14, modul in care biserica influenta fiecare aspect al vietii. Intotdeauna cand citesc o carte inspirata de realitate, fara elemente fantasy, incerc sa inteleg cat mai bine viata din acea perioada sau din acea zona geografica, incerc sa imi dau seama cum ar fi fost daca as fi trait atunci sau acolo, ce fel de persoana as fi devenit si in ce masura suntem ceea ce suntem datorita mediului sau culturii in care crestem.
Nu stiu in ce masura mi-a placut romanul numai datorita continutului sau. Odata ce am inceput Numele Trandafirului am realizat cat de dor imi era sa citesc un roman clasic. In ultimele luni m-am adancit in povestile fantasy, m-am obisnuit cu stilul aproape prea accesibil al noilor autori si cu tonul usor adolescentin care predomina in aceste carti si am uitat modul in care te pierzi intr-un roman clasic, felul complicat in care se incurca itele, motivele greu de inteles care stau in spatele actiunilor personajelor. Desi exista o multime de carti noi minunat scrise, cred totusi ca de cele mai multe ori un roman de genul acesta iti ramane altfel in minte si in suflet. Altfel iti amintesti peste ani de el, altfel te influenteaza pe tine si altfel influenteaza generatii la rand.
Bile albe:
– Contrar asteptarilor, am descoperit o multime de pasaje amuzante, replici delicioase si o serie de personaje de care te atasezi cu usurinta. Ma asteptam ca stilul sa fie mai rece, atmosfera mai incarcata, dar romanul reuseste sa te surprinda. In momentul in care survine disparitia unuia dintre personajele cele mai simpatice m-am simtit ca si cum as fi pierdut un prieten drag, desi personajul era unul secundar.
– Misterul din jurul crimelor este pastrat foarte bine pana la final. Pe masura ce citesti incepi sa ai tot mai multe banuieli, sa suspectezi alte si alte personaje. Am fost surprinsa sa descopar modul in care au intervenit mortile calugarilor si sa aflu cine era de fapt criminalul. Personajul mi-a fost antipatic de la inceput si il banuiam ca fiind implicat oarecum in toata povestea, dar nu mi-a trecut nici o clipa prin minte ca el ar putea sta de fapt in spatele acestei lupte dramatice pentru ascunderea adevarului.
Bile negre:
– Fara indoiala, cel mai neplacut aspect al romanului rezulta din multimea de fraze sau fragmente in latina care raman netraduse. In momentul in care am vazut ca nu exista note de subsol care sa contina traducerile pasajelor in latina am inceput sa rasfoiesc cu disperare ultimele pagini ale cartii in speranta ca voi gasi acolo explicatiile, dar acestea lipsesc. Ramai cu senzatia foarte pregnanta ca ai pierdut o parte importanta a povestii din aceasta cauza, mai ales ca aceste pasaje nu sunt deloc putine.
– Exista o multime de discutii, monologuri si discursuri cu tenta filozofica ce pot pune la incercare rabdarea cititorului. Romanul face referire la o multime de alte carti (in special scrise de autori din Antichitate) si aspecte tipice dezvoltate in acestea, teorii specifice unor anumiti scriitori, scene descrise in volumele lor, etc. Cititorii care nu au lecturat cel putin o parte a acestor opere au sanse mari sa piarda intelesul anumitor pasaje si sa nu remarce importanta lor asupra intregii povesti. Cred totusi ca anumite lecturi si teorii sunt tratate in liceu la orele de filosofie si latina, asa ca parcurgerea romanului ar trebui sa fie cel putin intr-o oarecare masura facilitata.
