Publicat în Eva Mozes Kor, Lisa Rojany Buccieri

Am supravietuit lagarului mortii – Eva Mozes Kor & Lisa Rojany Buccieri

Am supravietuit lagarului mortii - Eva Mozes Kor & Lisa Rojany BuccieriDisponibil la: Meteor Press 

Colectia: Istorie

Traducerea: Mihai Dan Pavelescu

Numar pagini: 128

*

Sinopsis:

Cartea „Am supravietuit lagarului mortii” este o rememorare a copilariei distruse de regimul nazist. Este descrisa Romania din timpul razboiului, viata evreilor inainte de inasprirea conditiilor si trimiterea acestora in lagare de concentrare, chinurile la care au fost supusi gemenii lui Mengele, cum au fost numite mai tarziu aceste victime, lupta continua pentru supravietuire pana in momentul in care au fost eliberate, in 1945.

 „A fi in Auschwitz era ca si cum ai fi intr-un accident de masina in fiecare zi. Atat de des se intamplau lucruri groaznice”

„Le-am dat sangele nostru, corpul nostru, demnitatea noastra si, în schimb, ne lasau sa traim inca o zi. Nu imi amintesc nici macar un singur geaman care sa nu fi cooperat.”

Parerea mea:

Poate ca una dintre cele mai cunoscute nume asociate cu Holocaustul si Auschwitz este cel al doctorului Josef Mengele. Se spune despre el ca spre deosebire de unii ofiteri germani din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, Mengele isi indeplinea sarcinile cu pasiune, ca adora sa imparta miile de victime aduse zilnic in lagarul de la Auschwitz in cele doua grupuri: al celor care urmau sa moara in aceeasi zi si respectiv al celor care mai primeau inca o zi, o saptamana sau o luna de teroare. Dar mai presus de toate este cunoscut pentru experimentele infioratoare pe care le facea, in special pe gemeni.

Atunci cand am citit Am fost medic la Auschwitz, scrisa de doctorul roman Nyiszli Miklos, am ramas cu senzatia ca unele parti au fost parca special excluse sau mentionate doar in treacat. Poate ca implicarea persoanala a autorului in tabara aceasta a asupritorilor, desi fortata, a fost cea care a facut ca anumite aspecte sa fie ignorate. Am fost curioasa deci sa descopar povestea si dintr-un alt unghi, de data aceasta exact din perspectiva uneia dintre victimele directe ale doctorului Mengele. Eva Mozes Kor si sora sa geamana au reprezentat exact „pacientii” de care era interesat Mengele. Nascute in Romania, la varsta de 10 ani, cele doua surori gemene si familia lor au ajuns intr-unul dintre cele mai infioratoare lagare ale mortii din timpul Holocaustului: Auschwitz – Birkenau. In ciuda faptului ca dintr-un anumit punct de vedere cartea nu mi-a atins asteptarile – si voi explica imediat de ce, mi-a oferit totusi anumite surprize pe care nu le banuiam.

Desi victima directa a lui Josef Mengele, autoarea nu ofera totusi o perspectiva foarte larga. Citind, am realizat ca asteptarile mele erau totusi nerealiste din acest punct de vedere. Pentru ca Eva Mozes nu avea acces decat la o mica parte de informatii iar acestea erau legate fie de experimentele la care a participat personal, fie de cele la care a fost martora. Iar ceea ce vedea era de cele mai multe ori insuficient: vedea injectii, dar nu stia ce contin, ce efecte au, ce motivatii se ascund in spatele lor. Vedea cadavre, boli induse si suferinta, dar nu si motivele pentru care fusesera cauzate. Vedea pastile, droguri, operatii, insa nu si intentiile care stateau la baza. Si exact motivatiile, asteptarile si modul de gandire al doctorului Mengele ma face extrem de curioasa. Mi-as dori sa stiu ce anume incerca sa obtina, ce il interesa, daca isi dorea sa afle ce se afla in spatele anumitor caracteristici fizice sau daca incerca sa obtina ceva nemaivazut pana atunci, etc. Asa ca treptat, pe masura ce parcurgeam cartea, am realizat ca memoriile oricarei victime ale Holocaustului nu pot sa ofere aceste laturi ale povestii, din simplul fapt ca nu ar fi avut acces la ele. In plus, cred ca eu caut ceva ce nu am cum sa gasesc. Pe net se gasesc destule detalii privind motivatiile doctorului Mengele. Insa tind sa caut mai mult pentru ca pur si simplu nu reusesc sa accept nebunia acestuia, nu pot intelege modul in care un om se poate transforma intr-un astfel de monstru, capabil de cele mai oribile crime.

Insa, asa cum spuneam, cartea mi-a rezervat totusi anumite surprize. A explicat intr-o oarecare masura o nelamurire mai veche: de ce evreii din Europa, aflati sub amenintarea Germaniei naziste si persecutati tot mai tare de la o zi la alta nu au plecat. De ce, in ciuda faptului ca au avut sansa, nu s-au salvat, nu au fugit, nu au parasit o lume care le lua totul si le oferea numai durere si groaza. Si am inteles ca privind trecutul, stiind intreaga poveste, pentru noi este usor sa punem astfel de intrebari, sa nu intelegem de ce nu au plecat. Dar la momentul respectiv, oricat de mult ar fi degenerat lucrurile, speranta si… simtul realitatii pur si simplu nu i-au lasat pe oameni sa fuga. Sau cand au vrut sa o faca, era deja prea tarziu. Dar pana la un punct, majoritatea evreilor considerau ca era imposibil ca lucrurile sa se inrautateasca mai tare sau sa dureze prea mult. Si… evident ca asa considerau! Cum sa isi inchipuie ce avea sa urmeze, cum sa isi imagineze ca in secolul 20 asa ceva ar fi posibil, ca o lume intreaga va asista tacuta la milioane de crime infioratoare? Cu atat mai mult cu cat religia lor nu era un lucru care sa ii defineasca, din punctul lor de vedere. Erau germani, polonezi, romani, si asa mai departe. Erau medici, elevi, bunici, mame, profesori, gospodari, vanzatori, tarani, etc. Daca i-ai fi intrebat „Cine esti tu?”, nu ti-ar fi raspuns „Sunt evreu”, ci probabil ti-ar fi oferit cu totul alte raspunsuri, ar fi vazut alte atribute ca fiind categoric mai importante. Sa fie deci persecutati pentru un astfel de lucru nu avea cum sa li se para ceva ce va dura, mai ales ca pana de curand nu fusese ceva semnificativ, nu asta le definise rolul in societate si viata in general.

Un alt aspect care m-a uimit in timpul lecturii a fost viata de dupa razboi, de dupa Auschwitz, de dupa Holocaust. Cred ca tot timpul am crezut ca dupa ce totul s-a incheiat, evreii supravietuitori si-au reluat vietile de dinainte de razboi, s-au intors la normalitate. Desigur, nu imi imaginam ca vor uita, ca le va fi usor, ca pierderile si durerea nu vor fi fost enorme. Insa in niciun caz nu mi-as fi putut inchipui faptul ca zeci de ani dupa aceea multi evrei au continuat sa fie marginalizati si oprimati, ca desi razboiul s-a sfarsit, antisemitismul era inca in floare. Societatea, lumea intreaga, nu doar ca nu a facut nimic pentru ei in timp ce nazistii ii masacrau, dar nici macar dupa aceea nu le-a facut viata mai usoara, nu le-a oferit sansa de a trai normal. Anii de manipulare dintre cele doua razboaie mondiale, indoctrinarea atat de indelungata si intoleranta extrema au facut ca pentru multi evrei, iadul sa nu se sfarseasca odata cu Holocaustul, ci sa continue ani la rand dupa aceea. Evident ca nu la acelasi nivel, insa asta nu este deloc o scuza care sa te faca sa privesti rasa umana cu mai multa indulgenta.

Desi ma asteptam intr-o oarecare masura la altceva, volumul Am supravietuit lagarului mortii mi-a oferit mult mai mult decat banuiam atunci cand l-am inceput, in ciuda numarului scurt de pagini. Cred ca ar trebui sa se afle pe lista de lecturi a oricarui cititor curios sa inteleaga mai bine reactiile evreilor din perioada Holocaustului, modul in care s-a instaurat persecutia evreilor, modul in care lumea nu doar ca a permis astfel de monstruozitati sa aiba loc dar a mai si dat adesea o mana de ajutor.

Reclame
Publicat în Cornel Dragoi, Elisabeta Rizea

Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara urmata de marturia lui Cornel Dragoi – Elisabeta Rizea, Cornel Dragoi

Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara urmata de marturia lui Cornel Dragoi - Elisabeta Rizea, Cornel DragoiRelatari culese si editate de Irina Nicolau si Theodor Nitu

Disponibil la: Libris 

Colectia: Biografii, Memorii, Jurnale

Numar pagini: 188

 

Sinopsis:

ELISABETA RIZEA (1912-2003) s-a nascut in comuna Domnesti din judetul Arges. A sprijinit activ grupul de rezistenta anticomunista Arsenescu-Arnautoiu din Muntii Fagarasului. A fost arestata si torturata de autoritatile comuniste in 1952 si 1961, fiind condamnata la 12 ani de inchisoare. Viata ei, povestita de ea insasi in interviul luat de Irina Nicolau, este marturia darzeniei unei eroine a luptei anticomuniste din Romania.

***

„Trei zile daca mai traiesc, dar vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea, spune Elisabeta Rizea. 

S-a limpezit oare lumea? Mai degraba s-a ales. De o parte a ei, regizorii ororii si supraveghetorii ei, astazi morti, disparuti, stiuti, nestiuti, ascunsi, protejati. Apoi cei care au smuls dintii si gingiile cu clestele de cuie: Oprea si Carnu, si Marin, si Zamfirescu, si Vladicut Tanase; si Mecu, si lordache, si Apavaloaie, si Maromet, si Ivanica. Si multi altii care traiesc printre noi dintr-o pensie de patruzeci de ani pusi in slujba torturii. 

De cealalta parte a lumii multi morti (zeci de mii? sute de mii?), cunoscuti si necunoscuti, cam tot ce a avut mai bun locul acesta si care au trebuit exterminati pentru a face sa triumfe legea banditilor; si putinii ramasi in viata, Elisabeta Rizea sau Cornel Dragoi, care au mai putut vorbi si care continua sa astepte cele trei zile in care ar urma sa triumfe legea oamenilor pentru ca lumea sa se poata limpezi…“ – Gabriel Liiceanu, Prefata la o spovedanie

Parerea mea:

Atunci cand cauti carti si marturii despre regimurile totalitare, Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara apare imediat in lista de recomandari pe care le primesti. Cand am primit aceasta carte, credeam ca voi da peste o poveste similara cu cea a Anitei Nandris-Cudla, mai ales tinand seama de faptul ca ambele volume reprezinta memoriile unor taranci condamnate la infern de niste sisteme absurde. Mi-e imposibil sa nu compar cele doua carti, desi in amintirile Elisabetei Rizea am descoperit o poveste total diferita, o lupta de alt gen, dar la fel de impresionanta.

Volumul de fata nareaza inceputurile comunismului romanesc si lupta crancena a unor grupuri de oameni de la sate impotriva acestuia si impotriva influentelor sovietice. In anii ’40, comunismul se intindea cu o energie devastatoare prin toate zonele tarii, din orasele mari si pana in cele mai izolate sate. Pamanturile, casele, animalele si in general, intreaga agoniseala a individului deveneau brusc bunuri ale statului. Oamenii incepeau sa fie supravegheati, libertatea lor ingradita. Limbajul se modifica fortat. Oranduirea sociala era deodata rasturnata cu susul in jos, impotriva firii si a logicii. Elisabeta Rizea si Cornel Dragoi vorbesc despre modul in care toti intelectualii satelor din judetele sudice au format grupari de rebeli, care au dus o lupta indelungata impotriva comunismului. Preoti, invatatori, doctori, studenti, uneori chiar si militari – indiferent de orientarea politica de pana atunci, toti au fost uniti in lupta pentru libertate. Haituiti de catre securitate, gruparile de partizani s-au ascuns in munti, formand cel din urma avanpost al rezistentei impotriva comunismului. Insa pentru a supravietui, au avut nevoie de ajutorul celor ramasi in sate. Iar astfel de oameni simpli au platit cu decenii de batai, persecutii si inchisoare pana si cel mai neinsemnat ajutor oferit partizanilor din munti. Elisabeta Rizea si finul sau, Cornel Dragoi au fost astfel de oameni pe care anii de chin nu i-au impiedicat sa mai riste, sa se mai sacrifice si sa mai creada in libertate, chiar daca aceasta parea din ce in ce mai indepartata.

M-a surprins legatura care se forma intre oameni in vremurile acelea. Cu cata generozitate se intindea o mana de ajutor in ciuda constiintei ca in clipa urmatoare securistii ar putea darama usa, cu cata usurinta se dadeau informatii false, pentru a-i proteja pe cei urmariti, cu cat altruism se indurau bataile, chinurile, sacrificiile. Desigur ca existau informatori si tradatori, pentru ca exact pe asta se intemeia regimul: pe teroare si neincredere, pe o panza de paianjen formata din presiunea ce apasa umerii tuturor, pe constinta faptului ca daca tu nu colaborezi, razbunarea si pedepsele se vor intoarce asupra copiilor nevinovati, a parintilor in varsta, a fratilor si prietenilor cei mai apropiati. Bineinteles ca multi cedau, vanzandu-i pe cei care nu faceau parte din cercul lor de oameni dragi. Prin urmare, este cu atat mai impresionant curajul celor care riscau si cel mai adesea pierdeau totul pentru o cauza. Acelasi aspect se intalneste si in cadrul inchisorilor. Ambii naratori au petrecut ani buni in puscarii, insa nu si-au pierdut umanitatea, la fel cum nu au facut-o multi alti prizonieri. Existau tradatori, dar existau si oameni care iti acordau sprijin neconditionat, uneori chiar fara sa te cunoasca, care indurau pedepse crunte pentru a-ti oferi o clipa de confort sau liniste, pentru a-ti usura suferinta daca vedeau ca aveai un moment de slabiciune.

Spre deosebire de memoriile Anitei Nandris-Cudla, in povestile Elisabetei Rizea si a lui Cornel Dragoi, stilul este parca ceva mai sec, mai rece, mai putin liric. Ambele carti au pastrat exact limbajul din vremurile trecute, de la tara, al celor ce povestesc, fara a corecta forma invechita sau uneori gresita a cuvintelor sau dezacordurile care apar pe alocuri. Farmecul si realismul povestilor sunt cu atat mai accentuate. Cred ca diferenta de perceptie provine din faptul ca graiul moldovenesc al Anitei Nandris-Cudla este mai dulce, mai grav, in timp ce vorba Elisabetei Rizea si a lui Cornel Dragoi este mai apriga, mai alerta. Te atinge putin mai greu din acest motiv, insa exista din loc in loc cate o expresie care iti rupe sufletul, in care se varsa tot amarul strans de-a lungul anilor de chin. In doua-trei cuvinte percepi teama coplesitoare inradacinata adanc in sufletele povestitorilor, ura profunda fata de un sistem distrugator, revolta impotriva atator decenii de nedreptati si crime.

Un alt aspect pe care trebuie sa il mentionez este acela ca in aceasta carte apar nenumarate nume, pentru ca ceea ce citesti nu este povestea unui singur om sau a unei singure familii, ci a unor sate intregi si a tuturor locuitorilor acestora care au fost implicati in lupta impotriva comunismului. Prima jumatate a cartii este reprezentata de istorisirile Elisabetei Rizea, care pot fi ceva mai incalcite exact din cauza faptului ca e dificil sa retii toti oamenii ale caror nume sunt mentionate si sa intelegi rolurile tuturor. Insa in cea de-a doua jumatate a volumului, Cornel Dragoi este cel care isi nareaza amintirile, iar explicatiile sale sunt mai complete, oferindu-ti mai multa intelegere nu doar asupra intamplarilor prin care a trecut el, ci si asupra evenimentelor povestite de Elisabeta Rizea. Cele doua povesti se completeaza perfect, conturandu-se ca un intreg si accentuandu-se una pe cealalta.

Multumesc Libris – librarie online, pentru sansa de a citi aceasta carte. Am descoperit lucruri despre care nu aveam nici cea mai vaga idee, iar imaginea Romaniei din secolul trecut din mintea mea s-a mai intregit cu inca o piesa din ceea ce este un puzzle urias si tulburator. Pe site-ul Libris puteti gasi atat carti online in romana, cat si o colectie vasta de carti in engleza, toate cu transport gratuit.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

Am fost medic la Auschwitz – Dr. Nyiszli Miklos

Publicat în Solomon Northup

12 ani de sclavie – Solomon Northup

12 ani de sclavie - Solomon NorthupDisponibil la: Libris

Colectia:  Biografii, Memorii, Jurnale

Traducerea: Mihai Dan Pavelescu

Numar pagini: 224

 

Sinopsis:

Povestea lui Solomon Northup, cetatean al statului New York, rapit in Washington City in 1841 si salvat in 1853, de pe o plantatie de bumbac de langa Raul Rosu, in statul Louisiana.

12 ani de sclavie este poate cea mai importanta relatare despre sclavie scrisa vreodata, readusa in atentia publicului prin filmul omonim, regizat de Steve McQueen si castigator a numeroase premii. 

Northup prezinta detaliile vietii din statele sclavagiste americane si confera personalitate si profunzime oamenilor pe care i-a cunoscut, deopotriva sclavi si stapani de sclavi.

Solomon Northup a fost negru, nascut om liber in statul New York, unde a fost educat si a devenit un violonist iscusit. Atras in Washington cu promisiunea angajarii ca muzicant intr-un spectacol, el a fost drogat si s-a trezit intr-un tarc pentru sclavi, de unde a fost vandut in Sud si a trait 12 ani ca sclav. Evenimentele relatate de el sunt coplesitoare: cumpararea sclavilor, biciuirile, vanatoarea cu caini a fugarilor, siluirea femeilor care atrageau ochii stapanilor si truda necontenita. 

Povestea lui Solomon este de suferinta si disperare intensa; el exprima foarte elocvent tot ce a vazut si a simtit pe pielea lui si tot ce nu mai putea sa uite vreodata, oricat de mult si-ar fi dorit.

Parerea mea:

Nu reusesc sa inteleg de ce, insa aceasta carte m-a impresionat mai putin decat ma asteptam sa o faca. Sunt foarte constienta de dramatismul romanului, cu atat mai mult cu cat este vorba despre o poveste reala si de asemenea, de implicatiile si nedreptatea sclaviei. Si obiectiv vorbind, am apreciat modul in care autorul isi povesteste viata precum si faptul ca incearca adesea sa nu judece prea aspru comportamentul proprietarilor de sclavi pe care i-a intalnit. Cu toate acestea, ceva m-a facut parca sa raman la distanta, sa nu ma simt implicata, sa nu trec prin toate emotiile pe care m-as fi asteptat sa le experimentez. Cum altfel nu reusesc sa imi explic aceasta senzatie, nu pot decat sa imi imaginez ca poate stilul nu a fost unul care sa mi se potriveasca, desi nici nu pot spune ca am remarcat sa fi avut ceva foarte deosebit.

Solomon Northup, un om de culoare, s-a nascut liber si pana la varsta de 30 de ani, si-a trait viata obisnuita alaturi de sotie si copii. Momentul in care accepta insa un job temporar in alt oras este cel in care, fara sa stie, isi semneaza condamnarea la mai mult de un deceniu de infern. Rapit si vandut ca sclav intr-o America in care majoritatea albilor ii considerau sincer pe cei cu pielea inchisa la culoare doar niste animale usor mai evoluate, Solomon isi incepe viata de sclav, trecand rand pe rand in posesia mai multor proprietari. Din pacate, are noroc doar de un singur stapan plin de bunatate, restul fiind niste bestii de o cruzime greu de imaginat. Este de la sine inteles ca viata in captivitate traita de Solomon este infioratoare. In functie de experienta cu astfel de carti, cititorii vor fi mai mult sau mai putin socati sa afle prin ce a trecut protagonistul. Biciuirile zilnice, agresiunile verbale si fizice, pedepsele de tot felul, groaza prezenta zi de zi in sufletele sclavilor, batjocora, munca pana la epuizare, toate acestea sunt prezente pe tot parcursul cartii. Pe langa experientele lui Solomon, avem ocazia sa descoperim indeaproape si povestile tovarasilor sai de suferinta, una mai cutremuratoare decat alta. Desi stim cu totii ca astfel de lucruri se intamplau frecvent, este imposibil sa nu ai momente in care sa iti vina greu sa crezi ca oamenii pot fi in halul acesta de violenti si nemilosi, ca mii de oameni albi considerau ca este perfect normal sa se comporte asa, sa gaseasca placere in chinurile traite de sclavi.

Poate ca cel mai trist aspect este descoperirea faptului ca la un moment dat, orice urma de vointa, de viata si de speranta este strivita pur si simplu din sufletele acestor victime ale sclaviei. Dupa un anumit numar de ani traiti intr-un chin continuu, devin doar niste suflete pustii, niste roboti obisnuiti numai cu nefericirea si cu spaima. Probabil este un fel de mecanism de aparare, poate ca acesta este singurul mod in care pot continua zi de zi, an de an, sa traiasca in acele conditii.

Mi-a placut mult faptul ca autorul ridica la  un moment dat problema sclaviei din punctul de vedere al proprietarilor de sclavi, argumentand ca indiferent de caracterul acestora, traind intr-un astfel de mediu, vor ajunge iremediabil sa priveasca sclavii ca pe niste animale. Daca din copilarie au fost martori doar unui singur mod de a-i trata pe negri, vor deveni si ei niste stapani cruzi in momentul in care vor fi la randul lor proprietari de sclavi, se vor distra provocandu-le acestora chinuri ingrozitoare si nu vor avea capacitatea de a-i privi ca pe niste fiinte umane. Tind sa ii dau doar partial dreptate autorului, intrucat personal, nu gasesc nicio justificare unui astfel de comportament nici macar fata de un animal. Nu imi pot imagina cum cineva ar gasi ca este normal sa isi trateze astfel cainele, calul sau orice alta vietate din gospodarie, asa ca nu pot accepta pe deplin aceasta explicatie a atitudinii proprietarilor de sclavi.

Am senzatia ca fiecare epoca a adus cate o tendinta din aceasta ingrozitoare care demonstreaza ca indiferent cat ar evolua, rasa umana este una plina de cruzime, mai distrugatoare si mai teribila decat orice specie existenta.

Povestea lui Solomon se incheie intr-un mod dulce amar pentru el, intrucat isi recapata libertatea, insa anii petrecuti in sclavie si amintirile a ceea ce a vazut si a trait de-a lungul lor nu pot fi sterse. Insa pentru zeci de mii de sclavi, povestile nu au happy-end. Mai mult, prezentul ne confirma faptul ca istoria se repeta, pentru ca exista astazi nenumarate reportaje din tarile sarace, in special din Africa si Asia in care sclavia continua sa existe, desi se ascunde acum sub alte denumiri.

Multumesc Librislibrarie online, pentru sansa de a citi aceasta carte. Daca va doriti sa o cititi, o gasiti pe site-ul librariei, atat in colectia de carti online in romana cat si in categoria de carti in engleza.

Bile albe:

Obiectivitatea si omenia pe care autorul reuseste sa si-o pastreze, desi intamplarile rememorate ar justifica o judecata oricat de aspra atat a sistemului, cat si a stapanilor de sclavi pe care i-a intalnit.

Bile negre:

Asa cum spuneam la inceput, ceva m-a facut sa fiu mai putin captivata de poveste decat imi imaginam ca voi fi, mai ales tinand cont de impactul pe care cartea l-a avut asupra altor cititori. Totusi, cum nu pot gasi o explicatie pentru asta, ar fi nedrept sa consider asta un minus. Asa ca singurul aspect despre care pot spune ca mi-a displacut a fost numarul destul de mare de personaje. Au aparut pe parcursul cartii o multime de personaje prea putin importante, dar care erau descrise de parca ar fi urmat sa joace un rol extrem de semnificativ. Iar asta a facut ca mai tarziu, sa nu mai incerc sa retin numele personajelor si in momentul in care chiar se iveau personaje importante, sa nu sesizez acest lucru. M-am trezit astfel de cateva ori nevoita sa rasfoiesc volumul pentru a-mi da seama cine e cine, cand a aparut si ce rol joaca.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

Jurnalul albastru – James A. Levine

Publicat în Dr. Nyiszli Miklos

Am fost medic la Auschwitz – Dr. Nyiszli Miklos

Am fost medic la Auschwitz - Dr. Nyiszli MiklosAm fost medic la Auschwitz. Morti fara morminte. Laboratorul si crematoriile doctorului Mengele

Dr. Nyiszli Miklos

Editura Aquila’93

Numar pagini: 255

 

Sinopsis:

Pagini de autentica istorie contemporana ce evoca drama zguduitoare a milioanelor de oameni nefericiti, smulsi din casele si din sanul familiilor lor in numele unui vis demential de realizare a „rasei pure”.

Adevarul despre infernul doctorului Mengele, depozitia unui medic, martor ocular al evenimentelor, dr. Nyiszli Miklos din Oradea.

***

Nyiszli Miklos isi incepe cartea cu aceste randuri, sugrumate de emotie: „Subsemnatul Nyiszli Miklos, medic, fost detinut in lagarul de concentrare de la Auschwitz, tatuat cu numarul A 8450, am scris -fara patima, fara nicio exagerare, evitand orice efecte de stil si respectand intocmai adevarul – aceasta carte despre cele mai intunecate pagini din istoria omenirii, intrucat mi-a fost dat sa fiu martor ocular si sa traiesc sub amenintarea crematoriilor si a rugurilor de la Auschwitz, ale caror flacari au mistuit milioane de barbati, femei si copii.”

Dr. Nyiszli Miklos, medic si numai datorita imprejurarilor scriitor, este autorul unor insemnari care se bucura astazi de circulatie mondiala, fiind traduse si publicate in mai multe limbi: franceza,engleza, germana, italiana, romana. Valoarea acestor insemnari nu provine din calitatea lor literara, la care dupa insasi marturia sa, autorul nu a aspirat. Nyiszli Miklos nu a urmarit transpunerea artistica a experientei sale tragice in lagarul de la Auschwitz, ci relatarea nuda a unor fapte al caror martor ocular a fost, relatare care constituie un puternic act demascator al ororilor comise de nazisti in lagarele de concentrare de pe teritoriul celui de-al treilea Reich.

Datorita autenticitatii lor, insemnarile doctorului Nyiszli Mikols au constituit parte integranta a materialului acuzarii la procesul criminalilor de razboi de la Nürnberg. 

In imprejurarile in care procesul unora dintre criminalii de razboi continua, iar al altora – al doctorului Mengele, de pilda, la care se refera in primul rand autorul acestui jurnal – nici n-a inceput,cartea lui Nyiszli Miklos ramane de o actualitate acuta.

Unul dintre numerosii comentatori ai acestei carti, scriitorul comunist Pierre Daix, o numea intr-un articol publicat in Les lettres françaises, unul dintre cele mai zguduitoare acte de acuzare ale secolului in care traim.

Parerea mea:

Fara sa exagerez, pot sa spun ca am avut romanul acesta in wish list de mai bine de 10-12 ani. Imi vorbise de el o persoana apropiata care il citise in copilarie si in mintea careia povestea ramasese probabil extrem de bine fixata, de aici si convingerea (mi se pare ciudat sa spun „entuziasm” in cazul acesta) cu care mi l-a prezentat. Si odata ce am reusit in sfarsit sa il citesc, l-as recomanda cu aceeasi insistenta oricui.

In ultima vreme am devenit extrem de obsedata curioasa sa descopar cat mai multe despre deceniile scurse de la cel de-al Doilea Razboi Mondial incoace. Este fascinant (intr-un mod morbid) sa vezi de ce este in stare omenirea, cum o lume intreaga a asistat la decenii intregi de teroare fara sa faca nimic, cum milioane de crime au fost acceptate fara nici un semn de impotrivire si cum zeci de mii de oameni au participat activ la macelarirea acelor „dusmani”. Si contrar a ceea ce cred multi oameni, Germania nazista nu a fost singurul perecutor. Uniunea Sovietica a ucis aproape la fel de multi oameni, in moduri extrem de asemanatoare – nu din motive de rasa, ci doar pentru ca erau considerati inamici ai sistemului ( o poveste care descrie aceste evenimente este Printre tonuri cenusii) iar multe alte state totalitare au istorii sangeroase, foarte asemanatoare, chiar daca la scara mai mica.

In orice caz, asa cum sugereaza si titlul, memoriile doctorului Nyiszli Miklos fac referire la persecutiile si masacrele facute de nazisti. Auschwitz a fost cel mai mare lagar de exterminare nazist, unde au fost ucisi milioane de evrei. Datorita pregatirii si experientei sale, Dr. Nyiszli Miklos ajunge sa fie ales de catre doctorul Mengele – cel care conducea practic lagarul de la Auschwitz pentru a efectua autopsii ce urmau sa demonstreze superioritatea rasei germane fata de celelalte popoare. La scurt timp dupa eliberare, Dr. Nyiszli Miklos scrie aceste memorii – singura opera literara ce a fost acceptata ca marturie in procesele impotriva celor pusi sub acuzare pentru crimele din acea perioada.

Este dificil sa recenzezi o astfel de carte. In primul rand pentru ca este imposibil sa recenzezi realitatea. Povestile prezentate nu sunt creatia autorului, asa ca nu poti aprecia imaginatia sau originalitatea scriitorului. In al doilea rand, asa cum se mentioneaza si la  inceputul volumului, evenimentele sunt narate fara inflorituri, fara artificii stilistice sau incercari de a face opera mai atragatoare pentru cititori. Intr-un fel, scriitura pare aproape impersonala, de parca autorul ar fi optat pentru aceasta lipsa a emotiilor pentru a-si pastra sanatatea mintala dupa toate ororile la care a fost martor. Totul este prezentat clinic, obiectiv, descrierile sunt utilizate la minim si au ca scop doar expunerea cat mai exacta a cadrului si a intamplarilor care au avut loc. Insa cartea nu este nici o clipa plictisitoare sau seaca. Se citeste cu rapiditate, iar singurele lucruri care ar putea determina unii cititori sa isi incetineasca lectura sunt magnitudinea evenimentelor sau emotiile care se ivesc odata ce incepi sa descoperi cruzimea cu care au fost tratate milioanele de victime.

Nu o sa va spun mai multe despre tratamentele indurate de prizonieri, pentru ca un volum enorm de informatii se gaseste la o simpla cautare pe Google a termenului „Auschwitz”, iar ceea ce prezinta romanul sunt exact acele date, in detaliu. Lagarul a fost pur si simplu un abator, un complex de crematorii si camere de gazare, un loc al masacrelor si terorii, din care singura iesire era prin moarte. Povestile sunt atat de infioratoare incat daca le auzi pentru prima data, ai putea crede ca nu sunt reale. Ca este imposibil ca asa ceva sa se fi intamplat cu adevarat. Ca nu se poate sa se fi permis asa ceva. Dar s-au intamplat, iar povestile, oricat de ingrozitoare, sunt reale. Sper ca la un moment dat, sa fiti curiosi sa le descoperiti.

Insa aspectul care mi-a atras atentia in mod special si la care voiam sa ajung este gandirea persecutorilor. Probabil unul dintre lucrurile care iti vin in minte atunci cand descoperi infernul in care au trait si au murit atatea milioane de oameni este modul in care alte zeci sau sute de mii de persoane s-au transformat in monstrii. Cum este posibil ca atatea trupe, armate sau de securitate, sa devina aparatori si practicanti indarjiti al unor regimuri atat de ingrozitoare? Cum este posibil ca nu doar sa permita, dar sa mai si aplice fervent tratamente atat de inumane? Cum ajungeau atatia oameni sa isi piarda si ultimele urme de omenie?

Desi nu ofera neaparat un raspuns direct acestor intrebari, descrie indeajuns de detaliat sistemul de organizare incat sa ajungi sa iti faci o idee cu privire la aceste aspecte. In primul rand, informatia era inteligent impartita. Fiecare grup, incepand de la autoritati, pana la soldatii care pazeau lagarele si pana la cei care lucrau in interiorul crematoriilor stia cate un fragment de informatie, un amestec de adevar si minciuna. Pe masura ce te apropiai de centrul lagarului, adevarul era din ce in ce mai concentrat. Desigur, nu ar trebui sa ne amagim ca ideea principala nu era cunoscuta, insa foarte multe dintre experimentele care aveau loc erau ascunse fata de cei din exterior si chiar si fata de cei care pazeau intrarile in lagar.

In al doilea rand, presiunea asupra oamenilor – a celor din pozitii relativ favorizate prin comparatia cu victimele – era enorma. In momentul in care un intreg sistem functioneaza intr-un anumit fel, orice urma de revolta este suprimata. Cu atat mai mult cu cat o posibila revolutie nu ar reusi sa destabilizeze aproape deloc sistemul. Cei care lucrau in epicentrul lagarului, adica in crematorii sau in asa zisele spitale, erau si ei selectati dintre prizonieri si condamnati inca din momentul in care au pasit la Auscwitz. Refuzul de a coopera s-ar fi soldat nu neaparat cu pedeapsa sau moartea lor, ci mai ales a celor dragi sau a altor oameni nevinovati din jurul lor. Dar mai mult, micile avantaje de care se bucurau odata asezati pe acele pozitii erau un stimulent suficient pentru multi dintre acei oameni.

In ceea ce ii priveste pe soldati, lucrurile stau diferit. Pentru ca in armata, regulile nu se pun la indoiala. Ordinele nu se refuza, indiferent in ce constau ele. Nici acum, in prezent, insa cu atat mai putin in acei ani in care regimurile totalitare dominau Europa. Cea mai mica urma de insubordonare ducea la excluderea din armata, din viata sociala, la pedepse asupra vinovatului precum si asupra membrilor familiei acestora.

Cu siguranta existau si monstrii adevarati, oameni care gaseau placere in a-i persecuta pe cei mai slabi, in a distruge, a umili, a tortura si a ucide. Insa cred ca cei mai multi dintre cei care erau martori sau participanti la acele fapte oribile isi pastrau mintile intregi bazandu-se pe scuze subrede, amagitoare, pe eschivarea din fata realitatii si aruncarea responsabilitatii pe cei din jur. Stiti experimentele Stanford si Milgram (acesta din urma chiar a fost realizat special pentru a intelege cum oamenii pot participa la anumite tratamente ingrozitoare, precum Holocaustul)? In urma acestora, s-a descoperit ca in momentul in care oamenii primesc un ordin ce pare relativ oficial, sunt in stare de lucruri mult mai grave decat in mod normal, tocmai pentru ca au senzatia ca responsabilitatea nu mai este a lor. Mai mult, asumarea unor roluri, oricat de oribile, devine de fapt mai rapida si mai usoara decat te-ai astepta, mai ales in momentul in acest lucru antreneaza toata lumea ta, toate persoanele din jur si tu ai reprezenta o exceptie doar daca ai refuza.

In functie de informatiile pe care le aveti despre Holocaust, romanul va fi mai mult sau mai putin socant. In orice caz, fie ca ati mai citit astfel de carti, fie ca nu, va recomand cu tarie cartea, mai ales ca valoarea ei este recunoscuta si intarita tocmai prin acceptarea ei ca proba in procesele de la Nürnberg referitoare la crimele din acea perioada.

Bile albe:

Poate ca alti cititori s-ar astepta la un ton mai empatic, la o avalansa de emotii puternice transmise de autor, tinand cont de povestile de groaza care sunt prezentate. Insa din punctul meu de vedere, tocmai stilul acesta rece ales de Dr. Nyiszli Miklos ofera un mare plus. Obiectivitatea cu care sunt narate evenimentele iti permite sa le judeci clar, la rece, sa intelegi cu adevarat gravitatea lucrurilor care s-au intamplat si accentueaza parca si mai mult emotiile pe care le vei experimenta tu, ca cititor.

Bile negre:

Singurul aspect care m-a dezamagit este acela ca autorul evita sa abordeze subiectul experimentelor realizate la Auschwitz pe oameni in viata. Este un fapt binecunoscut ca s-au facut o multime de studii cutremuratoare nu doar pe cadavre, ci si pe nenumarate persoane care inca traiau. Iar rolul pe care il avea Dr. Nyiszli Miklos i-a permis cu siguranta cel putin sa aiba cunostinta de aceste lucruri. Faptul ca aceasta tema nu este deloc atinsa ma face sa presupun ca amintirile erau prea ingrozitoare, indiferent daca Dr. Nyiszli Miklos a fost doar martor al experimentelor sau daca a fost fortat sa participe activ la ele.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Jurnalul albastru – James A. Levine

Printre tonuri cenusii – Ruta Sepetys

Publicat în Corinne Hofmann

Indragostita de un masai – Corinne Hofmann

Disponibil la: Libris

Colectia: Literatura Universala

Traducerea: Mihaela Dinklage

Numar pagini: 366

Sinopsis:

O poveste de viata si de dragoste in indepartata Kenya. Atunci cand pune pentru prima data piciorul pe pamant african, Corinne Hofmann nu banuieste ca viata ei va lua o turnura decisiva. Venita in Kenya pentru a-si petrece concediul, Corinne descopera la varsta de 27 de ani o dimensiune cu totul noua a dragostei. Este suficienta privirea patrunzatoare a razboinicului-masai Lketinga, pentru ca ea sa renunte, impotriva oricarei ratiuni, la viata ei din Elvetia: la prietenul ei, la cultura sa, la afacerile profitabile. In cateva luni, Corinne isi desprinde ancorele din Europa, pentru a se aventura intr-o lume noua. Se muta in mijlocul salbaticiei, in patria tribului Samburu, langa marea ei dragoste africana, unde cunoaste atat „raiul”, cat si „iadul”. Traieste ani plini de aventura, ani de dragoste, dar si de renuntari si probleme fara sfarsit: o comunicare anevoioasa, un mod de viata neobisnuit si o ierarhie sociala cu totul alta. Bolile care ii ameninta viata, foametea, comportamentul lui Lketinga dominat de o gelozie exagerata si conflictele culturale, care nu mai puteau fi mascate, fac in cele din urma imposibila viata de cuplu a celor doi. Dupa patru ani de convietuire, dragostea lor este definitiv distrusa.

Corinne Hofmann s-a nascut in anul 1960 la Thurgau (Elvetia), ca fiica a unei mame frantuzoaice si a unui tata german. La 21 de ani isi incepe propria afacere cu un magazin de haine second-hand si rochii de mireasa. In anul 1986 isi petrece concediul in Kenya, unde il cunoaste pe Lketinga, un razboinic-masai, de care se indragosteste la prima vedere. Doi ani mai tarziu cei doi se casatoresc si au o fiica. Timp de patru ani, Corinne traieste in Kenya alaturi de sotul ei. Corinne Hofmann ne impartaseste fara constrangeri, intr-un mod plastic si patrunzator, experienta sa kenyana. Corinne paraseste Kenya impreuna cu fiica lor si nu se mai intoarce.

Parerea mea:

Acum vreo doua saptamani, in timp ce butonam telecomanda intr-o seara, mi-a atras atentia un film, la finalul caruia am aflat ca fusese realizat dupa o carte: Indragostita de un masai. A doua zi dimineata, cautam innebunita romanul, pentru a-l descoperi chiar printre cartile online din libraria Libris. Careia  ii multumesc si de data aceasta pentru inca o carte pe care am citit-o cu sufletul la gura si care m-a lasat fara cuvinte. Tin sa va reamintesc faptul ca pe langa selectia extrem de ampla de carti in romana, gasiti la Libris si carti in engleza, asadar va puteti bucura si de romanele care inca nu au fost traduse in Romania. Nu am fost niciodata atat de impresionata de o poveste prezentata intr-un film si atat de curioasa sa descopar si cartea dupa care a fost facut acesta. Asa ca in momentul in care, dupa doar doua zile mi-a sosit coletul si am descoperit ca inauntru se afla exact romanul Indragostita de un masai, am debordat de entuziasm intreaga zi.

Am terminat cartea in urma cu vreo 2-3 zile, dar mi-am acordat un timp inainte de a scrie despre ea, pentru a putea digera toate informatiile. Mi-e greu sa incep recenzia, pentru ca este o poveste coplesitoare, despre care ai putea discuta ore in sir si pe care te straduiesti inca sa o intelegi mult timp dupa ce ai ajuns la ultima pagina. In momentul in care am vazut filmul, mi-am dorit cartea pentru a intelege toate motivele care au facut-o pe protagonista sa ia o decizie tulburatoare. Vizionand filmul nu ai cum sa pricepi tot ce sta in spatele hotararii eroinei, ce o poate determina pe aceasta sa renunte la o viata implinita intr-o tara civilizata, in care are o afacere profitabila, un iubit perfect, prieteni buni si o familie iubitoare. Corinne alege in schimb mutarea in mijlocul salbaticiei, alaturi de un barbat despre care nu are siguranta ca are aceleasi sentimente ca si ea si in mijlocul unui grup de oameni care fac parte dintr-o civilizatie complet diferita.

Inca de la inceput, romanul frapeaza prin faptul ca protagonista nu are o poveste indelungata de iubire cu razboinicul masai inainte de a lua decizia sa renunte la viata ei obisnuita pentru el. Dimpotriva. Cateva intalniri in care abia daca schimba cateva cuvinte ii sunt de ajuns pentru a se desparti de iubitul ei din Elvetia si de a fi pe jumatate convinsa ca viitorul ei este in Kenia. Recunosc, mi s-a parut ca la inceput eroina se autosugestioneaza sa creada in aceasta poveste de dragoste, in ciuda faptului ca Lketinga nu pare sa aiba nici pe departe sentimente asemanatoare si nici nu o incurajeaza in vreun fel. Iar dupa ce ai trecut de primele pagini, ai parte de soc dupa soc. Nici una dintre intamplarile prin care trece Corinne nu te poate lasa rece. Fiecare zi este o lupta pentru supravietuire, pentru adaptare, pentru acceptare si pentru viitor. La fiecare pas, protagonista se loveste de un nou obstacol. Daca nu are probleme cu localnicii atunci sanatatea ii joaca feste, daca totul merge bine cu Lketinga intampina o piedica datorata birocratiei, daca reuseste sa faca fata transportului dezastruos si sa ajunga in locul propus, atunci se va lovi din nou de dificultatile legate de diferentele de cultura. Am fost extrem de impresionata de perioada indelungata in care Corinne se ambitioneaza sa reuseasca sa isi construiasca o viata in Kenia, in ciuda faptului ca totul este ingrozitor de dificil. Ani intregi de chin care, dupa parerea mea, nu au fost compensati de indeajuns de multe bucurii. Sincer, daca nu as fi stiut ca este o poveste reala, daca romanul ar fi fost o opera de fictiune, l-as fi considerat prea incarcat cu momente tensionate, as fi spus ca este prea putin veridic. Dar cel mai dificil obstacol si de fapt si singurul care o invinge pe Corinne este cel pentru care a renuntat la tot: barbatul iubit. Acesta este si cel mai revoltator aspect al cartii. Ca protagonista isi paraseste intreaga viata pentru Lketinga si lupta zi de zi pentru binele lor, pentru viitorul lor, al fiicei lor si al intregii comunitati, iar el nu face decat sa ii puna in cale si mai multe piedici. Am fost uneori atat de indignata de parca m-as fi transferat si eu intre paginile cartii, l-am detestat cu atata forta incat nu am reusit sa inteleg nici pana la final puterea de care a avut nevoie Corinne pentru a rezista si pentru a lupta in continuare atata timp.

Probabil toata lumea stie ca si in prezent, inca mai exista triburi care traiesc in aceleasi conditii de mii de ani, care respecta traditii pe care noi le consideram absurde, care supravietuiesc la limita subzistentei, depinzand in totalitate de conditiile de mediu, de ceea ce le ofera natura. Dar nu cred ca ne-am gandit vreodata cu adevarat la ce inseamna sa traiesti astfel de fapt. La cum este sa dormi noapte de noapte pe pamant, sa mananci intreaga viata doar ceai indulcit, cateva tipuri de ierburi si din cand in cand carne, orez, lapte sau malai. Cum este sa te simti mereu in primejdie din cauza animalelor salbatice care pot ataca oricand, cum este ca singura sursa de apa sa se afle la kilometri departare, cum este sa stii ca poti sa mori dintr-o simpla infectie doar pentru ca nu ai cum sa ajungi la un doctor sau la medicamentele de care ai avea nevoie. Iar daca pentru un locuitor al unuia dintre triburile keniene aceste lucruri sunt normale, deoarece in acea societate s-a nascut si pur si simplu nu stie ca poate exista si altceva, pentru o persoana nascuta si crescuta intr-o tara civilizata, cu un nivel de trai dezvoltat, viata intr-un mediu atat de primitiv poate parea ceva inimaginabil. Recomand din suflet cartea oricui isi doreste sa iasa putin din zona de confort, sa vada lucrurile cu alti ochi si sa arunce o privire intr-o cultura incredibila care continua sa existe chiar in acelasi timp in care noi ne bucuram de toate avantajele unei lumi dezvoltate.

Bile albe:

– Romanul este scris la persoana 1, cu fraze scurte, concise, care te emotioneaza si te infioara in acelasi timp, oferindu-ti sentimentul ca tu esti cel care traieste fiecare cuvant, ca tu esti cel care experimenteaza toate intamplarile descrise in carte. In plus, afli fiecare lucru din perspectiva personajului neinitiat, a persoanei care era Corinne exact in momentele respective – cunostintele asupra noii lumi fiind dobandite in acelasi timp atat de catre de personaj cat si de cititor.

Bile negre:

– Nu cred ca ai ce sa reprosezi unui roman scris ca urmare a unei experiente reale, povestita chiar de persoana care a trecut prin ea. Nu poti sa fii dezamagit sau nemultumit de o astfel de carte, pentru ca ceea ce citesti nu este o opera de fictiune care poate fi stilizata, completata sau modificata, ci este chiar povestea vietii unei persoane reale. In momentul in care am terminat cartea am fost putin dezamagita din cauza faptului ca esti lasat oarecum in aer, fara sa ti se ofere indicii privind modul in care a continuat viata Corinnei si a familiei sale keniene odata ce ea se reintoarce in Elvetia. Din fericire, am aflat ca datorita faptului ca romanul s-a bucurat de un succes enorm si pentru ca o multime de cititori au vrut sa afle continuarea povestii, Corinne Hofmann a continuat sa isi spuna povestea  in alte doua romane: Adio, Africa si Revedere in Barsaloi.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Arsa de Vie – Suad

Memoriile unei gheise – Arthur GOLDEN