Publicat în Rodica Ojog Brasoveanu

320 de pisici negre (seria Melania Lupu, volumul 3) – Rodica Ojog Brasoveanu

320 de pisici negre (seria Melania Lupu, volumul 3) – Rodica Ojog Brasoveanu320 de pisici negre

Disponibil la: Nemira

Colectia: Suspans

Numar pagini: 304

*

Sinopsis:

Simpatica Melania Lupu, cunoscuta cititorilor din alte romane ale aceleiasi autoare, a ajuns la inchisoare si se pregateste de evadare. Englezul Ned Morton vrea sa iasa de pe scena mafiei cu o lovitura de neuitat. si toate personajele acestui roman piperat din belsug cu umor cauta Fecioara din Insula Grotelor, statuie din aur, in marime maturala, a Madonei. Cine si cum o va gasi?

Parerea mea:

5 dimineata. Ma strecor din pat, pe jumatate cazand, incercand sa fug cat mai repede intr-o alta camera in care sa nu risc sa il trezesc pe my significant other cu hohotele de ras incontrolabile pe care abia, abia reusesc sa mi le inabus. Sunt deja la a nu stiu cata carte a Rodicai Ojog Brasoveanu si in ciuda faptului ca mereu ma astept la lecturi delicioase din partea ei, chiar nu credeam ca 320 de pisici negre va putea sa fie ataaaaat, ataat de amuzanta. Mi se pare de departe cea mai funny carte pe care am citit-o pana acum dintre cele scrise de autoare.

Romanul continua povestea Melaniei Lupu, minunata raufacatoare pe care e imposibil sa nu o iubesti, in ciuda faptului ca tot ea ii scoate peri albi si adversarului sau, maiorul Cristescu, personaj care iti devine aproape la fel de drag ca si Melania. De data aceasta, lucrurile iau amploare, protagonista trezindu-se fara voia sa (din nou!) intr-o poveste cu gangsteri internationali pe care – aproape deloc surprinzator – reuseste sa ii induca in eroare pentru o buna perioada de timp. Si, la fel ca si prima data cand doar intamplarea a aruncat-o in acest joc, Melania reuseste sa scoata tot ce este mai bun din el.

Un factor nou il reprezinta faptul ca apare un nou personaj aproape la fel de genial precum cei doi protagonisti si care intra practic in jocul acestora. Vorbim aproape de o competitie intre cei trei, in care fiecare incearca sa fie cu un pas inaintea celorlalti si sa le ghiceasca totodata miscarile viitoare adversarilor. Iar acum, noul oponent ameninta sa le dejoace planurile protagonistilor iar cititorul este pus serios in dificultate incercand sa intuiasca cine va fi castigatorul, mai ales ca situatia pare sa se incline constant in directii diferite.

Minunat construite mi s-au parut din nou personajele secundare. Unele amuzante, altele colorate in cele mai intunecate nuante, unele schitate doar vag – dar suficient pentru a va cuceri, va asigur, altele complexe, unele caracterizate mai degraba ca si personaje-tip; dar toate, absolut toate deopotriva de fascinante.

Autoarea reuseste si de data aceasta sa introduca nenumarate surprize in poveste, lasandu-te iar si iar fara cuvinte, uimit de cate schimbari de directii poate lua firul narativ si de cat de ingenios isi joaca fiecare personaj cartile. Iar finalul vine poate cu cea mai neasteptata turnura de pana acum, cu o surpriza care nu ii uimeste numai pe cititori ci si pe insasi Melania, personaj care, sincer vorbind, poate fi cu greu uluit de ceva. Mi-ar fi placut, poate, ca protagonista sa accepte propunerea care i s-a facut pentru ca e imposibil sa iti imaginezi pe cineva mai potrivit decat ea in provocarea ce i-a fost lansata. Intr-un fel, pare aproape o pierdere faptul ca talentele Melaniei nu sunt fructificate la o scara mai larga. Insa in acelasi timp, imi dau seama ca o astfel de alegere ar fi cazut poate in mediocru, mutand povestea pe un plan unde si-ar fi pierdut din inocenta si din comicul situatiilor. Raman insa cu un soi de speranta vaga, lipsita de fundament ca personajul care i-a facut propunerea ar putea sa nu se lase pagubas si sa isi incerce din nou puterea de convingere. Nu imi ramane decat sa ma arunc cat mai curand intr-o noua poveste a Melaniei pentru a afla ce mai urmeaza de data aceasta. Si sincer, cu greu ma abtin sa nu ignor total planurile de lectura deja stabilite si sa nu incep cel de-al patrulea volum al seriei pentru ca, asa cum am mai spus-o si alta data, cartile Rodicai Ojog Brasoveanu efectiv creeaza dependenta.

In incheiere nu am alt indemn decat sa va spun sa cititi seria. Nu prea indraznesc sa ma lansez in promisiuni de genul acesta, avand in vedere cat de diverse sunt gusturile cititorilor si cat de subiectiv se poate interpreta orice roman, insa de data aceasta chiar va promit ca indiferent de preferintele voastre in materie de lecturi, e imposibil sa nu adorati povestea.

Reclame
Publicat în Marin Preda

Morometii (volumul 1) – Marin Preda

Morometii (volumul 1) - Marin PredaMorometii (volumul 1)  – Marin Preda

Disponibil la: Carturesti

Colectia: Contemporani

Numar pagini: 704 (volumele 1 + 2)

*

Sinopsis:

„Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu. Acest sentiment a ramas stabil si profund pentru toata viata, si de aceea cruzimea, cat si josnicia, omorurile si spanzurarile intalnite des la Rebreanu si Sadoveanu si existente, de altfel, si in viata taranilor nu si-au mai gasit loc si in lumea mea scaldata in lumina eterna a zilei de vara. In realitate, in amintire imi zac fapte de violenta fara masura si chipuri intunecoase, infernale, dar pana acum nu le-am gasit un sens… Poate ca nici nu au!?“ – Marin Preda

„Tatal real pe care il invoca in fragmentul citat mai inainte este, desigur, un simbol al acestei lumi scaldate in lumina eterna a zilei de vara, dar Ilie Moromete, varianta lui din roman, este creatia fictiunii epice, este un veritabil erou de roman. Nu stiu si, pana la urma, nici nu intereseaza aproape deloc daca scriitorul a pornit de la un prototip sau l-a inventat pur si simplu. Importanta, cu adevarat, este doar veridicitatea lui literara. Si la acest capitol lucrurile sunt clare in Morometii I-II: Ilie Moromete este un personaj memorabil, un personaj care a coborat din carte in viata cu identitatea data de Marin Preda. Asa se intampla de regula cu personajele din marile romane ale literaturii…“ – Eugen Simion

Parerea mea:

Nu stiu daca exista vreo carte pe care sa o iubesc mai tare decat iubesc romanul lui Marin Preda. Ani la rand, de fiecare data cand am fost intrebata care este cartea mea preferata, am raspuns ca nu pot alege una singura. Cred ca evitam sa spun „Morometii” pentru ca aveam impresia ca ador volumul intr-atat de mult doar datorita unor coincidente fericite: poate varsta la care am citit-o, combinata cu pasiunea pentru genul acesta de carti pe care o dezvoltasem in acea perioada si cu influenta ulterioara a celorlaltor opere ale autorului. Pentru ca da, Morometii a fost cartea care m-a facut sa devorez in doar cateva saptamani toate celelalte volume ale autorului pe care am reusit sa le gasesc la biblioteca publica. Unde mai pui ca exact pasiunea pentru Marin Preda mi-a adus una dintre cele mai bune prietene ever 🙂 Imi era teama ca daca as reciti in prezent Morometii nu mi-ar mai lasa aceleasi impresii si ca in aceste conditii, nu pot declara raspicat ca acest volum este my all time favourite.

Nici nu stiu ce m-a determinat sa recitesc acum romanul, mai ales ca, avand in vedere teancurile de carti noi care mi se aglomereaza langa pat, nu prea obisnuiesc sa citesc a doua oara o lectura deja parcursa. Stiu doar ca intr-o noapte, pur si simplu a trebuit ATUNCI sa o citesc. Atunci, pe loc, obligatoriu! And so I did…

Iar ceea ce pot spune este ca nici acum nu imi dau seama daca prima oara, acum mai bine de 10 ani sau daca de data aceasta, in prezent, am citit cu mai mult drag cartea. Trei lucruri mi-au devenit clare insa chiar de la primele pagini:

  • Este la fel de frumoasa minunata, profunda si in acelasi timp, incredibil de amuzanta precum mi-o aminteam;
  • E totodata si mai trista, poate pentru ca in ignoranta adolescentei trecusem mai superficial peste anumite aspecte pe care atunci probabil ca nu aveam cum sa le inteleg;
  • Dumnezeule, imi amintesc replici intregi din carte, cuvant cu cuvant! Cred ca daca ar fi sa adun toate fragmentele disparate pe care mi le amintesc, as aduna probabil un sfert de volum. Nu cred ca mai exista vreun roman care sa ma fi impresionat intr-atat.

Stiu ca, fiind lectura obligatorie pentru Bacalaureat, majoritatea elevilor fortati sa o parcurga au detestat-o cu inversunare. Nu pot intelege nici acum, la fel cum nu intelegeam nici cand eram eu in liceu cum este posibil acest lucru. Niciodata, dar niciodata nu am intalnit un personaj mai desavarsit decat Ilie Moromete. Cu o personalitate fascinanta, complexa, Moromete este in acelasi timp incredibil de sarcastic si induiosator de inocent. Influenta pe care o are asupra celor din jurul sau, fie ei membrii ai familiei sau vecini din sat, se transfera in totalitate si asupra cititorului. Nu inteleg cum ai putea ramane rece la replicile ironice, la umorul delicios, la trairile cutremuratoare datorate trecerii la un sistem absurd si necunoscut, total diferit de ceea ce satenii cunosteau pana atunci, la faptul ca protagonistul e practic fortat sa se confrunte cu niste probleme pe care nu numai ca nu le intelege, dar care il socheaza de-a dreptul, rapindu-i parca o parte din personalitatea fermecatoare pe masura ce se intetesc.

In mod neasteptat, am avut acum parte si de o surpriza, cu toate ca nu credeam ca ar fi posibil asa ceva din moment ce oricum ma indragostisem de cartea aceasta de prima data. Mai exact, surpriza a venit din partea unuia dintre personajele secundare: Tugurlan. Imi aminteam destul de neclar povestea sa si retinusem ca era un personaj destul de controversat, invaluit parca intr-o aura negativa. La fel l-am vazut si acum initial, insa treptat, actiunile si gandurile lui mi-au aparut intr-o lumina cu totul noua. Personalitatea lui se modifica in mod categoric iar acest lucru il surprinde si pe el la fel de tare pe cat il uimeste si pe cititor. Iar profunzimile pe care le ating meditatiile si implicit, si gesturile sale aproape ca il asaza pe locul doi in topul personajelor din acest volum – evident, dupa Moromete – desi ceea ce creste in sufletul lui este de o natura cu totul diferita fata de ceea  ce exista in Moromete. Nu fac o comparatie intre cei doi, pentru ca e evident ca sunt caractere diferite, ci vreau doar sa subliniez cat de placut surprinsa am ramas de transformarea lui Tugurlan.

La polul opus se afla, neindoielnic, Paraschiv si Guica. Rar intalnesti personaje mai meschine, mai pline de rautate si mai inchise la minte. Cu atat mai mult cu cat rautatea lor il are ca tinta pe Moromete caruia cu greu ai putea sa ii gasesti vreo vina sau sa il banuiesti de intentii rele. Incerc sa ii inteleg negativismul surorii sale, Guica, presupunand ca visele sale au fost spulberate de dorinta normala a lui Moromete de a-si reface viata, de a avea un trai si o familie normala. Stiu ca si in viata reala exista oameni care pornind de la un fapt minor dezvolta in timp frustrari din ce in ce mai ample si, in loc sa incerce sa revina pe linia de plutire prefera sa se afunde in nefericire, dand vina pe cei din jurul lor si nerecunoscandu-si propriile slabiciuni sau defecte. Insa asa cum nici in realitate nu reusesc sa pricep si sa accept astfel de comportamente, si in ceea ce o priveste pe Guica sau pe Paraschiv sunt la fel de contrariata furioasa.

Poate ca in comparatie cu alte carti si mai ales cu cele contemporane, Morometii nu are acelasi tip de actiune care sa te tina cu sufletul la gura. Si pot doar sa banuiesc ca acesta este si motivul pentru care multa lume nu e deloc incantata de roman. Autorul nu mizeaza deloc pe suspans, dar din punctul meu de vedere, reuseste cu succes sa te poarte prin toate emotiile posibile. Exista atat de multe momente amuzante, exista fragmente care te lasa cu ochii in lacrimi, exista pasaje pe care le citesti cu respiratia taiata, care te tulbura asa cum nu credeai ca e posibil, in care simti efectiv absolut toate emotiile personajelor. Intamplarea cu serbarea scolara este unul dintre cele mai clare exemple. Rar am mai intalnit vreun moment atat de desavarsit scris, care sa iti faramiteze sufletul in mii de bucatele pe care sa le si lipeasca la loc in acelasi timp.

Asa cum spuneam, firul narativ nu este unul extrem de incalcit. Morometii este practic o mostra a stilului de viata din satul romanesc al secolului trecut, un tablou care surprinde intr-o perioada de doar cateva luni, veacuri intregi. Intelegi relatiile complicate care pecetluiau familia, prieteniile si dusmaniile, relatii care, desi pot parea simple, sunt de fapt poate mai complicate decat cele din prezent. Nu stiu cum sa explic cat de clare devin odata cu parcurgerea romanului, lucruri pe care poate pana la aceasta lectura nu le-ai intelege vis-a-vis de viata de familie si relatiile cu ceilalti membrii ai comunitatii. Tocmai pentru ca multe dintre acestea sunt atat de diferite de cele din prezent, contravin total modurilor in care abordam noi in ziua de astazi relatiile cu cei din jur. Insa cumva, in timp ce citesti cartea, intelegi totul. „De ce” si „cum” is gasesc raspunsul fara niciun efort.

La fel de imposibil imi e si sa gasesc cuvinte pentru a vi-l descrie pe Ilie Moromete mai clar de cat am facut-o in fragmentele de mai sus. Ma frustreaza faptul ca nu va pot demonstra cat de desavarsit e construit, tocmai pentru ca gandindu-ma la el, in sufletul si mintea mea totul e atat de limpede, de evident. Insa am senzatia ca de fiecare data cand iubesti o carte atat de mult si un personaj te cucereste intr-o asemenea masura, tocmai preaplinul acela din inima ta te face sa iti pierzi cuvintele si abilitatea de a te exprima cat de cat coerent. Un fel de „love is blind” aplicat in relatie cu cartile 🙂

Sunt sigura ca recenzia mea nu ar putea convinge pe cineva care a citit deja cartea si nu a indragit-o sa isi schimbe acum parerea. Mi-ar placea insa ca, in viitor, daca ajungeti cumva sa o cititi pentru prima data, sa o faceti cu mintea deschisa, incercand poate sa uitati ca este o lectura obligatorie pe care va forteaza profesorii sa o parcurgeti. Stiu si ca multe dintre cartile obligatorii sunt intr-adevar prea putin sau deloc captivante. Dar mi-e imposibil sa plasez Morometii in acea categorie. Este evident ca cititorii de azi se vor regasi cu greu sau deloc in povestea lui Marin Preda, pentru ca nu, nu este o lectura atemporala ci dimpotriva, este foarte clar una fixata in trecut, un tablou al vietii de acum aproape o suta de ani. Insa cu toate acestea, cred sincer ca este un roman exemplar, pe care il parcurgi ba cu zambetul pe buze, sau chiar razand la anumite pasaje, ba cu ochii in lacrimi, miscat de toate emotiile pe care autorul reuseste atat de bine sa te faca sa le experimentezi odata cu personajele sale.

Publicat în Rodica Ojog Brasoveanu

Buna seara Melania (seria Melania Lupu, volumul 2) – Rodica Ojog Brasoveanu

Buna seara, Melania (seria Melania Lupu, volumul 2 - Rodica Ojog BrasoveanuBuna seara Melania (seria Melania Lupu, volumul 2) – Rodica Ojog Brasoveanu

Disponibil la: Nemira

Colectia: Suspans

Numar pagini: 224

Sinopsis:

Maestra in arta suspansului, Rodica Ojog-Brasoveanu se arata o fina cunoscatoare a mastilor dincolo de care se ascund intotdeauna oamenii si in literatura, si in viata. Aceasta carte o dovedeste din plin.

Despre „Ciclul Melaniei”: Melania este cheia intregii serii, prin unicitatea ei. Este un hot fara sa fure, o escroaca fara sa insele …este acel personaj care, desi incalca repetat legea, o face cu atata candoare si inteligenta incat farmeca cititorul.

In „Buna seara, Melania!” autoarea inlatura pas cu pas mastile fiecarui personaj. Si, ca in orice roman politist care se respecta, nimeni nu e ce pare a fi.

Povestea si calitatea scriiturii garanteaza placerea lecturii, in tihna de acasa ori in vacarmul orasului.

Parerea mea:

Cand am terminat Cianura pentru un suras, nu stiam cum sa ma apuc mai repede de urmatorul roman al seriei Melania Lupu. Si nu pentru ca primul volum s-ar fi terminat cu vreun cliffhanger, asa cum se intampla in seriile contemporane, ci pur si simplu pentru ca simteam nevoia sa ma cufund din nou in lumea creata de Rodica Ojog Brasoveanu si sa ma reintalnesc cu perechea fermecatoare de rivali, Melania si maiorul Cristescu.

In timp ce notam Buna seara, Melania pe Goodreads, am apucat sa citesc mai mult pe diagonala cateva review-uri in care cititorii spuneau ca acest volum li s-a parut mai putin antrenant decat primul. Am fost surprinsa, intrucat eu una l-am devorat cu o sete chiar mai profunda decat pe primul. Poate si pentru ca de data aceasta am constatat, cu uimire, ca Melania nu mai apare ca un personaj prins in jocul altcuiva, ci ea este de data aceasta maestrul care trage toate sforile. Si cu cata pricepere o face!

Atrasa in mod irezistibil de unul dintre tablourile pe care a fost cat pe ce sa puna mana in volumul anterior, protagonista organizeaza un complot magnific pentru a-l castiga cu adevarat de data aceasta. In acelasi timp in care joaca rolul papusarului, Melania este totodata si una dintre „marionetele” din joc. Mai exact, se pune in postura uneia dintre victimele nevinovate, astfel incat Cristescu si toti cei implicati o vor vedea ca pe un simplu martor in tot acest joc. Evident, spre deosebire de celelalte personaje implicate, maiorul are convingerea ca tot planul a fost pus la punct de ea. La fel ca si in prima carte, Cristescu incepe sa asambleze pas cu pas fiecare indiciu, avand convingerea ca ea sta in spatele actiunilor.

Inteligent construit, romanul reuseste sa te tina cu sufletul la gura, in ciuda faptului ca de data aceasta stii clar cine este initiatorul jocului. Nu mai ai deci de descifrat niciun mister, dar asta nu te impiedica sa ramai cu rasuflarea taiata la fiecare cateva pagini si sa te uimeasca modul in care autoarea isi desfasoara intrigile.

Ma asteptam intrucatva sa am ocazia de data aceasta sa patrund mai mult in trecutul personajelor centrale, sa descopar felul in care personalitatea Melaniei s-a dezvoltat astfel sau sa aflu mai multe detalii din viata maiorului. Si in ciuda faptului ca sunt narate anumite intamplari din trecutul protagonistilor, autoarea tot nu ne spune de fapt prea multe iar cei doi rivali raman in continuare partial un mister.

Am parcurs cu placere fiecare pagina si am fost fascinata de personajele secundare, de modul in care autoarea reuseste sa le construiasca portrete atat de reale, chiar daca descrierile propriu-zise ale istoriilor personale ale fiecareia dintre ele nu sunt extrem de lungi. Insa dupa doar cateva pagini, le cunosti povestile, temerile, sperantele si visele neimplinite.

De data aceasta, romanul se incheie intr-un mod total surprinzator si e nevoie de un adevarat efort de vointa sa nu incepi imediat urmatoarea carte pentru a afla ce se intampla in continuare.

SPOILER ALERT: Refuz inca sa accept faptul ca planul Melaniei a avut o fisura, ca exista posibilitatea ca maiorul sa fi reusit sa o prinda in cursa. Mai ales ca insusi Cristescu pare sa nu se bucure de victorie, ci sa isi indeplineasca misiunea doar din inertie, din respect pentru functia careia i-a dedicat intreaga viata.

Din nou, fara „bile albe” si „bile negre”, din simplul fapt ca am indragit fiecare rand al cartii. Asa ca in incheiere, va spun doar ca odata ce veti descoperi personajele Rodicai Ojog Brasoveanu si intrigile impecabile, cu siguranta nu veti mai dori sa iesiti din lumile pe care aceasta le creaza.

Publicat în Rodica Ojog Brasoveanu

Cianura pentru un suras (seria Melania Lupu, volumul 1) – Rodica Ojog Brasoveanu

Cianura pentru un suras (seria Melania Lupu, volumul 1) - Rodica Ojog BrasoveanuCianura pentru un suras (seria Melania Lupu, volumul 1) – Rodica Ojog Brasoveanu

Disponibil la: Nemira

Colectia: Suspans

Numar pagini: 240

Sinopsis:

Agatha Christie o avea pe Miss Marple. Georges Simenon l-a inventat pe Maigret. Rodica Ojog-Braşoveanu a născocit-o pe Melania Lupu, o doamna vaduva, micuta si delicata ca un portelan de Sevres.

Cine este in realitate Melania? Cosmarul maiorului Cristescu pe care un destin sarcastic il va sili, vreme de 10 ani, sa-i tina piept in confruntari din cele mai bizare. Sub palaria de vetust a Melaniei, cu gratii si sfiiciuni de fetita, se ascund o minte si apetituri de gangster.

Cianura pentru un suras marcheaza prima lor intalnire. Miza conflictului o constituie doua panze ametitor semnate – Rembrandt si Goya. Sase personaje se angajeaza intr-o cursa frenetica, nemiloasa, sinistra. Oamenii mor unul dupa altul, cadavrele lor dispar. Dispar si tablourile. O mana diabolica manevreaza din umbra. Cine?

Parerea mea:

Oricand imi amintesc numele autoarei Rodica Ojog Brasoveanu, sunt convinsa ca imi stralucesc ochii, mi se intinde un zambet larg pe fata si ma simt cuprinsa de un entuziasm fantastic. Am adorat (si serios ca pana si cuvantul acesta mi se pare prea mic) teribil volumele pe care le-am parcurs pana acum scrise de aceasta autoare si de multa vreme imi doream sa revin in lumile create de ea.

Iar de data aceasta, stilul magnific al Rodicai Ojog Brasoveanu nu doar ca m-a incantat ca intotdeauna, ci m-a tinut la suprafata intr-o perioada mai neagra decat orice am trait pana acum. Mi-e imposibil sa imi imaginez o alegere mai buna decat seria Melania Lupu.

Tot timpul am spus ca personajele create de aceasta autoare sunt fascinante si mai vii parca decat multe persoane din viata reala. De data aceasta am dat peste un personaj atat de colorat, genial si interesant incat si acum, dupa doua volume devorate rapid, tot nu ma mai satur sa ma minunez. Poate ca nu la fel de realist construita ca majoritatea personajelor autoarei, Melania Lupu a devenit cred primul personaj feminin de care m-am indragostit de-a dreptul. Si spun ca este mai putin realist portretul sau tocmai pentru ca e prea… perfect. Daca in mod normal personajele autoarei ma fac sa am senzatia ca sunt copii fidele ale unor oameni reali, pe care  in mod sigur i-a cunoscut candva, de data aceasta, de-a lungul intregului volum mi-a fost foarte clar ca o astfel de persoana, atat de minunata si excentrica pur si simplu nu poate exista in realitate. Dar asta nu a micsorat deloc farmecul lecturii, ba dimpotriva.

Auzisem de multa vreme despre Melania Lupu si, intarita de citatul de pe coperta ” Agatha Christie o avea pe Miss Marple. Georges Simenon l-a inventat pe Maigret. Rodica Ojog-Braşoveanu a născocit-o pe Melania Lupu…”, ideea ca Melania este un fel de detectiv genial mi s-a fixat tot mai adanc in minte. In varsta de 62 de ani, excentrica, unica, eleganta prin gesturi si prezenta chiar mai mult decat prin tinuta, se potrivea destul de bine pe ideea unui detectiv neoficial si neobisnuit. Mare mi-a fost surpriza sa descopar cat de mult ma inselam. Tocmai de aceea am si postat mai sus sinopsisul unei editii vechi a romanului, pentru ca odata cu reeditarile mai noi s-a pierdut aceasta descriere care mie mi se pare mai buna si mai clara decat cele prezente. Prin urmare, am aflat abia citind cartea ca, de fapt, Melania e capul rautatilor si deci, infractorul caruia maiorul Cristescu nu reuseste sa ii dovedeasca vinovatia. Avem parte asadar de un joc de-a soarecele si pisica, in care ambii adversari stiu ca celalalt stie adevarul, insa in lipsa unor probe, amandoi se prefac in continuare, iar jocul continua.

In apararea Melaniei, trebuie spus ca intriga este declansata de la un eveniment absolut intamplator, iar protagonista devine mai degraba complice si nu principalul vinovat. Ca lucrurile se asaza ulterior in modul in care o fac doar datorita faptului ca Melania este creierul care manevreaza exemplar totul, este partea a doua. Important este ca protagonista nu e o raufacatoare cu premeditare, ci devine astfel fara voie, din intamplare, improvizand totul pe parcurs.

Desi am banuit la un moment dat adevaratul faptas, trebuie sa recunosc faptul ca nu am avut idee in ce mod a reusit sa le vina de hac victimelor sale, asa ca finalul a venit ca o surpriza pentru mine. Cred insa ca si daca nu ar fi facut-o, nu as fi fost dezamagita in vreun fel deoarece povestea este oricum extrem de buna. Te surprinde constant, vine cu noi si noi intorsaturi de situatie total neasteptate iar personajele sunt un deliciu. E fascinant sa privesti modul in care interactioneaza intre ele. La fel cum fascinanta este ocazia de a-l observa pe maiorul Cristescu incercand sa dezlege misterul atat de bine innodat, pasind usor tot mai adang in miezul acestui secret comun.

Probabil ca cititorii care au parcurs deja vreo carte de-a Rodicai Ojog Brasoveanu nu mai au nevoie de niciun indemn pentru a se refugia din nou in volumele sale. Iar celor care inca nu ii cunosc opera, sincer, nu am idee cum as putea sa le transmit cu cata caldura va recomand sa incercati cartile acestei scriitoare. Iar daca recenzia nu spune destul de car cat de mult am adorat romanul, o dovada in plus poate fi si faptul ca incheierea va ramane fara obisnuitele „bile albe” si „bile negre”. Pentru ca nu exista niciun aspect al cartii care sa nu imi fi placut si pentru ca la plusuri ar trebui sa ma apuc sa insir absolut toata povestea.

Publicat în Uncategorized, Virgil Ierunca

Fenomenul Pitesti – Virgil Ierunca

Fenomenul Pitesti - Virgil IeruncaFenomenul Pitesti

Virgil Ierunca

Disponibil la: Targul cartii 

Numar pagini: 96

*

Sinopsis:

Ceea ce s-a petrecut la inchisoarea din Pitesti intre 1949 si 1952 merita un loc aparte in inspaimantatorul repertoriu al ororilor concentrationare ale veacului al XX-lea.

„Fenomenul Pitesti” apartine aceluiasi registru, la care vine insa cu o trasatura specifica: utilizarea sistematica a torturarii detinutilor de catre alti detinuti. Ideea ii apartine pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939), specialist in delincventa juvenila si partizan al reeducarii detinutilor tineri cu ajutorul detinutilor mai vechi, aflati pe calea cea buna, dar facand parte din aceeasi clasa de varsta.

Virgil Ierunca povesteste una dintre cele mai cumplite experiente de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastra. Detinuti torturati cu un sadism de-a dreptul extravagant – daca sadismul poate fi astfel -, tortionarii lor impunandu-le sa tortureze la randul lor, ca sa li se conteste insasi calitatea de victime. In ultima faza a ciclului, nefericitii sunt constransi sa-si tortureze cei mai buni prieteni, ca dovada a convertirii lor launtrice. Toata lumea a fost torturata, toata lumea a torturat. Cei morti acolo si cei care au supravietuit au fost privati pana si de propria lor nefericire.

Virgil Ierunca a avut curajul sa intre in acest infern si sa-i devina istoric, pentru edificarea generatiilor viitoare.

Parerea mea:

Atunci cand am inceput sa fiu interesata de istoria din ultimul secol, de cele doua Razboaie Mondiale si de experientele terifiante puse la cale de guvernele totalitare, am auzit vag despre Fenomenul Pitesti. Insa doar putin, de parca ar fi fost un secret spus in soapta pe la colturi, de care toata lumea se fereste. Poate pentru ca este unul dintre cele mai crunte experimente desfasurate in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial si pentru ca, spre deosebire de ororile desfasurate in lagarele naziste sau in Gulagul sovietic, de data aceasta fragmentul acesta de istorie s-a scris chiar pe teritoriul Romaniei.

Volumul lui Virgil Ierunca are sub o suta de pagini, din care probabil jumatate sunt reprezentate de descrierea cadrului in care s-a desfasurat fenomenul Pitesti si de urmarile acestuia, odata ce adevarul a iesit la iveala. Aproape ca nu mi s-a parut surprinzator faptul ca marea majoritate a celor vinovati nu au fost pedepsiti, ca peste toate s-a pastrat un val de tacere, ca anii scursi de la acele evenimente, in loc sa faca loc adevarului, au ingropat si mai mult secretul. Pentru ca asta e modul in care, din pacate, mergeau si inca merg lucrurile la noi.

In toate inchisorile din anii Razboiului s-au petrecut lucruri cumplite. Insa ceea ce face ca inchisoarea de la Pitesti sa fi ramas unul dintre cele mai infioratoare locuri este faptul ca aici, victimele au fost obligate sa se transforme in calai, ca umanitatea a fost stearsa pur si simplu cu buretele, desi, aparent, poate parea unul dintre cele mai imposibile lucruri. In romanul 1984 al lui George Orwell am intalnit prima data in cea mai complexa forma a sa ideea de „reprogramare” a mintii umane. Nu doar prin modificarea culturii de masa, ci prin tehnici de teroare, de indoire a vointei individului pana cand aceasta cedeaza complet, pana cand devine o tabla stearsa, pe care poti scrie apoi orice iti doresti, facandu-l pe individ sa creada ca ceea ce se afla acum acolo sunt propriile ganduri. Atunci cand am citit acele pagini mi s-a parut ca, in realitate, acest lucru nu ar putea deveni vreodata posibil. Dar partea infioratoare este ca aceste idei au trecut totusi si prin mintea unor oameni (ii poti numi oare asa?) reali, care au ales sa le testeze. Iar experimentul a devenit ceea ce astazi este cunoscut drept Fenomenul Pitesti.

Un grup de detinuti este introdus in inchisoarea de la Pitesti si „dresat” cum sa procedeze mai departe. Grupul initial este singurul compus din tortionari pur si simplu, de oameni care nu au fost obligati sa faca asta, insa au ales totusi sa se conformeze. Printr-o teroare continua, noi si noi grupuri de detinuti, de victime, se transforma in calai, distrugand fizic si psihic tot restul prizonierilor. Victime a caror minte e rupta in bucati, care nu mai pot face fata suferintei fizice si psihice si care se metamorfozeaza in cateva zile sau saptamani in urmatoarea generatie de monstrii si care, la randul lor, vor repeta iar si iar acelasi ciclu. Nu este deloc un proces simplu, oamenii nu cedeaza din prima ci, pentru a ajunge in punctul in care devin neoameni indura chinuri infioratoare, accepta batai continue, suferinte morale, fara nicio pauza, fara niciun moment de respiro, se impotrivesc, lupta. Cu fiecare noua etapa ajung insa sa renunte incet la fiecare fragment de identitate, la orice urma de credinta, iubire, la toate valorile care ii faceau sa fie cine erau. Iar odata reprogramati, ei sunt cei care ii persecuta pe cei care isi asteapta mai departe randul.

Volumul nu este un roman propriu-zis, ci un amestec de marturii, documente, note. Autorul nu isi exerseaza talentul literar, ci doar pune laolalta dovezile adunate despre acest caz, expunandu-le fara inflorituri, facand paralele cu alte cazuri din istoria mondiala care seamana cu ceea ce s-a petrecut in Romania, desi teroarea nu atinge acelasi grad ca la Pitesti. Asa cum spuneam, probabil ca descrierea efectiva a acelor ani cumpliti nu este narata in mai mult de 50 de pagini din totalul cartii. Insa acele pagini sunt de o intensitate tulburatoare, te lasa socat, mut, amortit si ingrozit de ceea ce oamenii isi pot face unii altora. Parcurg tot mai multe carti care rememoreaza evenimentele si experimentele cumplite ale secolului XX si nu incetez sa ma ingrozesc de ceea ce poate face rasa umana.

Mi se pare necesar ca lucrurile sa nu fie uitate, desi avem tendinta de a sterge amintirile care nu ne plac. Am senzatia ca adesea consideram ca Romania a fost mai buna in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial doar prin faptul ca nu am avut lagare la fel de infioratoare precum cele din Germania sau Polonia, ca pe teritoriul nostru tratamentul pentru evrei, tigani si alte natii persecutate atunci ar fi fost mai bland. Fenomenul Pitesti este insa o dovada a faptului ca nu este deloc asa si, mai mult, ca numarul de monstrii aflati in posturi de conducere mai mult sau mai putin importante nu este unul neglijabil. Avem fragmente de istorie la fel de infioratoare precum alte tari, am fost la fel de rai, de cruzi si de lipsiti de umanitate ca si alte popoare. Pe langa povestile scrise ale celor care au trecut prin infernul acela si care vor mai dainui o vreme avem mii de povesti nescrise, mii de victime care au tacut, care nu au avut cui sa dea mai departe bucatile lor de trecut, care au pastrat amintirea iadului doar in sufletele lor si de care generatiile urmatoare nu vor sti. Pentru acestia sunt probabil anii in care ultimii martori ai acelor vremuri, ultimii oameni care au supravietuit infernului mai sunt inca aici si nu doar in amintiri.

Daca dati de volumul lui Virgil Ierunca prin vreun anticariat, prin vreun colt de librarie sau prin biblioteca parintilor, nu ezitati sa il parcurgeti. Desi nu la fel de mediatizat ca alte orori ale trecutului, este poate la fel sau chiar mai infiorator ca acestea. Si va va oferi cu siguranta o imagine completa a ceea ce se petrecea chiar aici, langa noi, desi avem probabil tendinta de a considera ca tara noastra nu a fost un spatiu la fel de teribil ca altele in anii aceia cumpliti.

Am descoperit si un site dedicat acestei pagini din istorie. Pentru o privire mai ampla asupra Fenomenului Pitesti, il puteti accesa AICI.

Multumesc librariei Targul Cartii pentru sansa de a citi aceasta carte.

Bile albe:

Stilul rece si obiectiv in care sunt povestite intamplarile de la inchisoarea din Pitesti, fara dorinta de a epata, de a prezenta totul intr-un mod mai exagerat sau cu inflorituri. Adevarul este de data aceasta mai cumplit decat orice poveste inventata de mintea omului iar Virgil Ierunca stie acest lucru si nu isi face un scop de a aduce o poveste, ci doar un set de dovezi care sa nu lase oamenii sa uite acele orori.

Bile negre:

Mi se pare ca autorul explica lucrurile pentru contemporanii sai, ca nu s-a gandit la cartea lui ca la o lectura pentru generatiile urmatoare. Vorbeste despre nume si intamplari secundare (nu cele teribile, de la Pitesti, evident) cu o familiaritate si usurinta ce te face sa banuiesti ca toate acele informatii ar fi fost la un moment dat general cunoscute, dar care, deloc surprinzator, odata cu trecerea timpului s-au pierdut. Iar cititorii de astazi vor avea probabil senzatia ca lipseste ceva, ca ar fi avut nevoie de un anumit set de detalii si cunostinte care sa le ofere o viziune completa asupra evenimentelor narate si mai ales, a consecintelor acestora.