Tag: John Green

Posted in John Green

Orase de hartie – John Green

Posted on by roxtao

Orase de hartie - John GreenDisponibil la: Editura TREI 

Colectia: Young Fiction

Traducerea: Shauki Al‑Gareeb

Numar pagini: 368

*

Sinopsis:

Lumea se rastoarna cu doar cateva saptamani inainte de terminarea liceului: Margo reapare in viata lui Quentin. In toiul noptii, imbracata in costum de ninja, gata pentru o noua aventura. Extravaganta, frumoasa, imprevizibila si independenta, Margo l-a fascinat dintotdeauna pe Quentin. Indragostit iremediabil de ea, o urmeaza orbeste, incantat sa ia parte la planurile jucause si vindicative ale ingenioasei Margo.

Numai ca fata dispare iar. De data aceasta definitiv. Margo, fata visurilor care a fost intotdeauna o enigma, acum devine un mister. Pentru Quentin. Care nu mai gaseste nimic altceva decat indicii… lasate de ea pentru el. De aceea, decide sa le urmeze.

“In acest nou roman al lui John Green regasim ecouri din Cautand-o pe Alaska: o fata superba, excentrica; un mister care trebuie rezolvat de niste adolescenti inteligenti si ciudati; precum si citate elocvente (din Fire de iarba a lui Walt Whitman, de data aceasta) minunat inserate in poveste. Green se opreste din nou asupra conexiunii subtile dintre imaginatie si perceptie, lumini si umbre, iluzie si realitate.” – BOOKLIST

Parerea mea:

Am sentimente foarte amestecate despre acest roman. Scenariul este bun, are cam tot ce ii trebuie pentru a-ti mentine interesul crescut de-a lungul capitolelor, contine destule replici amuzante si personaje simpatice si o multime de dialoguri sau monologuri pline de acea filosofie adolescentina in care cititorii tineri se vor regasi cu siguranta. Daca aceasta ar fi fost prima carte a lui John Green pe care as fi citit-o, probabil as fi fost mai incantata decat sunt.

Din pacate insa, povestile lui Green seamana atat de mult intre ele incat m-am simtit mai mult iritata de aceasta lectura. Cred ca doar Sub aceeasi stea se indeparteaza intr-o oarecare masura de “scenariul Green”, desi contine si aceasta anumite elemente tipice. Insa restul cartilor pe care le-am parcurs pana acum sunt pur si simplu versiuni putin diferite ale aceleiasi povesti: baiatul inteligent, putin ciudatel, indragostit de fata care e iremediabil regina scolii, admirata de toata lumea, salbatica, minunata si neinteleasa. Ca ajutoare protagonistul il are pe prietenul geek si amuzant (una sau doua versiuni, in functie de carte) si eventual o amica sexy si isteata desi, evident, nu la fel de uimitoare ca fata ce joaca rolul principal. Care fata, in nebunia ei fabuloasa, il marcheaza pe protagonist intr-un fel sau altul. Iar protagonistul, bineinteles, isi va lasa balta toata viata, va ignora sau jigni pe toata lumea care incearca sa il readuca la realitate, va pune in stand by totul pentru a porni intr-o calatorie initiatica alaturi de prietenul/prietenii sai. Cu scopul de a o gasi sau intelege (sau gasi SI intelege) pe fata tornada.

Detaliile variaza, schema e obositor de similara. Cred ca John Green poate fi autorul preferat al cuiva numai daca acel cineva citeste o singura carte de-a sa. Sau doua, pentru ca am spus deja ca Sub aceeasi stea nu se incadreaza in acelasi tipar. Insa Orase de hartie, Cautand-o pe Alaska si De 19 ori Katherine sunt practic aceeasi carte. Si oricat de frumoasa ar fi o poveste, cand citesti trei variante atat de asemanatoare ale ei, e imposibil sa mai fii impresionat.

Cealalta problema pe care am avut-o a fost insasi Margo. Este o diferenta intre a fi iresponsabil si inconstient. Iresponsabili sunt majoritatea adolescentilor. E perfect normal ca, intr-o oarecare masura, la 17 ani sa nu intelegi sau mai cu seama, sa nu dai importanta fiecarui lucru ce ti-ar putea influenta viitorul, sa nu te intereseze foarte tare ca pe acea temelie iti cladesti practic tot restul vietii. Daca toti adolescentii si-ar percepe varsta ca pe acea perioada plina de oportunitati pe care o vad adultii atunci cand privesc in urma, probabil lumea ar fi plina de liceeni studiosi, axati pe ideea de a profita de cat mai multe usi deschise, ambitiosi, care nu chiulesc si nu sunt preocupati decat vag de distractie. Adica… ne-adolescenti. Asa cum nu dai peste adolescenti prea seriosi in viata reala, nu ii intalnesti nici in povestea lui Green. Prin urmare, nimic de reprosat aici.

Desigur, atat Quentin cat si prietenii lui sunt probabil mai preocupati de scoala decat media, insa cred ca asta se datoreaza in special faptului ca gradul lor de popularitate nu este foarte ridicat. Plus ca toti par ca abia asteapta ocazia sa se distreze, sa se razvrateasca, sa se desprinda de monotonia de pana atunci. Dar se pastreaza la un nivel mediu, intr-un echilibru perfect, intre niste limite care nici nu le ingradesc fericirea dar nici nu au potentialul de a le distruge viitorul. La fel sunt toti ceilalti liceeni din Orase de hartie.

Sau… aproape toti. Pentru ca Margo este din cu totul alta specie. Populara, fermecatoare, aparent avand lumea la picioare. Surprinzator poate, cu un talent de mentine ordinea in scoala, de a-i controla pe nesimtite pe colegii ei. Cu un curaj nebun care o arunca in cele mai incredibile aventuri. Planificandu-si cu grija farsele rautacioase impotriva celor care i-au gresit. Cu niste probleme nebanuite. Si dumnezeule, dureros de inconstienta!

Nu stiu cum se doreste a fi finalul romanului. Poate ca autorul l-a formulat astfel pentru a fi dulce-amarui, pentru a te lasa cu un zambet trist pe fata, pentru a sugera faptul ca uneori trebuie sa indraznesti sa evadezi din monotonie, sa sfidezi regulile, sa alegi o carare pe care nu a mai pasit nimeni. Mai ales ca adolescenta te face sa privesti normalul ca pe o mocirla infioratoare in care se scalda toti in afara de tine si in care iti promiti sa nu intri vreodata. Asa ca de ce nu ai arunca mediocrul la gunoi pentru a-ti urma visele sau, daca inca nu ai vise marete, pentru a gasi unele si pentru a te gasi pe tine insuti?

ATENTIE, urmatoarele doua paragrafe contin spoilere! Daca nu ati citit romanul inca, sariti direct la ultimul paragraf!

Ei bine, daca acestea or fi fost mesajele sugerate, la mine a ajuns cu totul altceva. Nu am putut sa imi scot din cap imaginea unei Margo ce ramane fara bani inainte de a fi cumva remarcata pentru unicitatea ei si de a deveni cine stie ce stea la Hollywood de exemplu. Pentru ca cel mai probabil, New York-ul este plin de zeci de alte Margo la fel de extraordinare. Oricat de interesanta ar fi fantezia de a te desprinde de reguli, de a te rupe de mediocru, tot trebuie sa mananci, sa te imbraci, sa dormi sub un acoperis.

Presupunem deci ca Margo ramane fara bani si refuza sa se intoarca acasa. Cu liceul neterminat si fara vreun talent special, nu are prea multe variante, asa ca oricat de uimitoare ar fi, se angajeaza ca ospatarita, vanzatoare sau ceva similar. Iar din punctul acesta, deja a pasit in mediocrul pe care a luptat sa il evite. Mai mult, daca in continuare ar refuza calea normala (terminarea liceului cel putin), nici viitorul nu se arata prea stralucitor. Poate ca daca autorul ar fi inserat vreun element care sa promita un viitor spectaculos, finalul nu m-ar fi deranjat. Daca Margo ar fi avut o voce minunata, un corp extrem de suplu, talent actoricesc, daca ar fi pictat uimitor sau ar fi fost geniala in fata computerului, am fi putut sa ne lasam imaginatia sa zboare si sa ne inchipuim ca dupa ce ajunge in New York isi va croi o cariera ca model, actrita, artista sau altceva similar si trecutul ei nu ar mai fi contat. Dar Margo e pana la urma o fata destul de obisnuita, fara talente iesite din comun, oricat de stralucitoare ar fi fost lumina prin care o privea Quentin. Desi, la final, cred ca isi da seama si el ca i-a atribuit mai multe merite decat trebuia. O alta varianta ar fi fost ca Margo sa primeasca in continuare o sponsorizare din partea parintilor pentru a-si alimenta pentru o vreme dorinta de a se simti nonconformista. Dar stim bine ca nu este cazul. Asa ca pur si simplu nu imi pot imagina decat un viitor trist pentru Margo daca va alege sa nu se intoarca.

Treaba ciudata este ca in ultimele cateva zile, exact din cauza acestor aspecte legate de protagonista m-am gandit mai mult la Orase de hartie decat m-as fi gandit poate la un volum de care m-as fi indragostit. Si mi-e imposibil sa nu ma intreb daca nu asta este efectul unei carti bune, indiferent daca ti-a placut sau nu: sa te faca sa o intorci pe toate partile in mintea ta, sa iti macine gandurile, sa te oblige sa iti imaginezi inca 20 de capitole dupa final, sa incerci sa iti inchipui toate variantele care ar putea urma in viitorul personajelor 🙂

Multumesc Editurii TREI pentru ca mi-a oferit acest roman.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Cautand-o pe Alaska – John Green

De 19 ori Katherine – John Green
Posted in John Green

De 19 ori Katherine – John Green

Posted on by roxtao

De 19 ori Katherine - John GreenDisponibil la: Editura TREI 

Colectia: Young Fiction

Traducerea: Shauki Al-Gareeb

Numar pagini: 304

 

Sinopsis:

K-5 spunea ca baietii sunt badarani.
K-10 voia doar o relatie de prietenie.
K-18 i-a dat papucii intr-un e-mail.
K-19 i-a frant inima.
Colin, un „fost copil-minune” pasionat de anagrame, pleaca impreuna cu prietenul sau Hassan intr-o calatorie departe de casa pentru a-si uita toate dezamagirile in dragoste. Cu 10.000 de dolari in buzunar si un mistret pe urmele sale, Colin vrea sa demonstreze Teorema Fundamentala a Previzibilitatii Katherinelor care, spera el, va prezice viitorul tuturor relatiilor. Iubirea, prietenia si umorul sunt ingredientele picante ale acestui roman spumos, ingenios construit, despre cum te poti reinventa.

„Imaginati-va o sala de operatii la inceputul unei interventii dificile, dar indelung pregatite, si veti gasi ceva din atmosfera cartii lui John Green: atentia la detalii, precizia stilului, acuitatea observatiilor.” – New York Times Book Review

„Dupa Cautand-o pe Alaska, romanul cu care a castigat Michael L. Printz Award, John Green vine cu o noua poveste subtila si inteligent scrisa. Umorul nebun emana de pretutindeni, de la discutiile intre adolescenti la observatiile erudite.” – teenreads.com

„Katherine I a fost fiica meditatorului meu, Krazy Keith si, intr-o seara la mine acasa, mi-a cerut sa fiu prietenul ei, si eu am acceptat, iar apoi, dupa doua minute si treizeci de secunde, mi-a dat papucii, ceea ce la inceput a parut amuzant, dar acum, privind in urma, e posibil ca acele doua minute si treizeci de secunde sa fi fost cea mai importanta perioada din viata mea.”

Parerea mea:

Eram obisnuita ca romanele lui John Green sa ma lase cu ochii in lacrimi, asa ca De 19 ori Katherine a fost o adevarata surpriza din punctul acesta de vedere. Fara rasturnari majore de situatie, fara momente dramatice, fara disparitii subite si momente tensionate ce dau nastere unei avalanse de emotii intense. Romanul este o lectura relaxanta, usoara, cu nenumarate pasaje amuzante si care te lasa cu zambetul pe buze, insa fara a lasa impresia de superficialitate.

Il cunoastem pe Colin, un copil-minune, proaspat parasit de cea de-a nouasprezecea Katherine din viata sa. Pentru a trece mai usor peste depresia cauzata de aceasta despartire, Colin pleaca impreuna cu prietenul sau cel mai bun, Hassan, intr-o calatorie in necunoscut. Destinatia apare insa mai repede decat preconizau, in momentul in care drumul ii poarta intr-un orasel in care li se propune un job de nerefuzat. Gazdele celor doi sunt Hollis, proprietara fabricii care tine practic in viata micul oras si Lindsey, fiica acesteia.

Este dificil sa rezumi mai departe actiunea romanului, pentru ca aceasta nu este deloc una clasica. Nu au loc evenimente spectaculoase, ci povestea se compune din descoperirea celor din jur si a propriilor persoane, din mici fragmente ale vietilor tuturor personajelor – principale si secundare, din incercari, sperante, planuri abia prinzand forma, mici revelatii si activitati aparent banale, dar care au uneori capacitatea de a oferi mai mult decat orice evenimente marcante.

De 19 ori Katherine ilustreaza perfect conceptul conform caruia uneori, nu destinatia este cel mai important lucru al unei calatorii, ci insusi drumul pe care il parcurgi. Pentru ca simti inca de la inceputul volumului ca de data aceasta, trebuie sa te bucuri de fiecare pagina si nu sa anticipezi finalul lecturii. Cartea pastreaza acelasi ritm de la inceput si pana la sfarsit, fara sa aduca vreo rasturnare de situatie dramatica sau o incheiere socanta. Nu ai parte de vreo revelatie majora sau de emotii extreme, ci de o lectura relaxanta si optimista, care te lasa la final cu o stare de bine, dar si cu cateva ganduri amestecate privind rolul pe care il ai in aceasta lume, lucrurile pe care le lasi in urma ta si amintirile pe care le sadesti in sufletul celor care te-au cunoscut. Prin urmare, nu va imaginati ca veti da de o poveste superficiala, pentru ca, asa cum subliniaza si unul dintre personaje, orice poveste buna trebuie sa aiba si o morala la final.

Un punct mai slab il reprezinta personajele principale. Nu pentru ca nu ar fi interesant construite, ci pentru ca mi s-au parut un fel de reciclare a portretelor protagonistilor din Cautand-o pe Alaska. Colin si Hassan sunt mult prea similari cu Miles si Chip si probabil din acest motiv, am avut impresia ca si Lindsey a imprumutat cate ceva din partile mai putin explozive ale personalitatii Alaskai.

Mi-a placut mult atentia acordata de autor lucrurilor marunte. Poate ca acestea nu au o importanta majora privite separat, dar luate laolalta ofera mai mult realism povestii: telefoanele zilnice date de Colin parintilor sai, aspiratiile acestora cu privire la el, glumele in spatele carora se ascunde adesea Hassan, increderea sugerata discret din relatia lui Hollis cu fiica sa, povestile nespuse ce transpar din gesturile si cuvintele batranilor, etc.

Desi nu are impactul emotional pe care il au alte romane ale autorului, De 19 ori Katherine este o carte pe care nu veti regreta ca ati ales-o. Va va oferi o stare de bine, lasandu-va cu zambetul pe buze la final.

Multumesc Editurii Trei pentru sansa de a citi acest roman.

Bile albe:

Modul in care autorul exploateaza farmecul oferit de simplitatea unui scenariu lipsit de spectaculos, naturaletea personajelor si detaliile care spun ele insasi o poveste mai complexa decat cea exprimata direct.

Bile negre:

Personajele prea asemanatoare cu cele din Cautand-o pe Alaska.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Sub aceeasi stea – John Green

Cautand-o pe Alaska – John Green
Posted in John Green

Cautand-o pe Alaska – John Green

Posted on by roxtao

Cautand-o pe Alaska - John GreenDisponibil la: Editura TREI 

Colectia Young Fiction Connection

Traducerea: Shauki Al-Gareeb

Numar pagini: 288

 

Sinopsis:

Primul prieten.
Prima iubire.
Ultimele cuvinte.

INAINTE. Miles Halter – un adolescent singuratic pasionat de cuvintele rostite de personaje celebre in ultimele lor clipe de viata – pleaca la scoala cu internat Culver Creek in cautarea a ceea ce Rabelais numea „Marele Necunoscut”.

Acest Necunoscut se dovedeste mai tulburator decat si-ar fi imaginat vreodata cand in noul sau cerc de prieteni isi face intrarea seducatoarea Alaska Young. Inteligenta, amuzanta, imprevizibila, Alaska il atrage intr-o lume misterioasa de lumini si umbre, ce sta sub semnul ultimelor cuvinte ale lui Simón Bolívar, faimosul general imortalizat de Gabriel García Márquez: „Cum o sa mai ies eu din labirintul asta?”

DUPA. Nimic nu va mai fi la fel.

„Fetele vor plange, iar baietii vor gasi dragoste, atractie si dorinta in parfumul de vanilie si tigari pe care il raspandeste Alaska.” – Kirkus Review

„Cautand-o pe Alaska surprinde perfect intensitatea trairilor si disperarea care definesc adolescenta.” –  teenreads.com

Parerea mea:

Despre Cautand-o pe Alaska nu stiam decat faptul ca este scrisa de John Green si ca a fost primita destul de bine de catre public. Cam atat. Nu stiam la ce sa ma astept, nu stiam daca va fi la fel de emotionanta ca Sub aceeasi stea si nu aveam idee despre ce este vorba in carte. Asa ca timp de multe capitole, am citit o poveste despre un grup de adolescenti obisnuiti, pusi pe sotii de cele mai multe ori: Miles, Colonelul, Alaska, Takumi si mai apoi si Lara. Le-am descoperit problemele, iubirile, antipatiile, secretele, visele si regretele. O lectura frumoasa, relaxanta, cu cateva pasaje care m-au facut sa rad cu lacrimi, dar in nici un caz nu as fi putut spune ca ceea ce citesc poate fi incadrat in categoria cartilor deosebite.

Iar apoi, intr-un moment in care esti deja atat de obisnuit cu ritmul inegal al povestii si cu temperamentul exploziv al Alaskai incat aproape ca nu mai acorzi nici o atentie momentelor ce prevestesc noi si noi furtuni, ceva se intampla. Ceva atat de socant incat de-a lungul urmatoarelor capitole, astepti ca autorul sa revina asupra acelui eveniment si sa iti spuna ca totul a fost o minciuna. Si tu, ca cititor, esti exact la fel de inmarmurit ca si personajele care dupa acea intamplare par sa nu mai faca altceva decat sa pluteasca din inertie, fara niciun scop si fara nicio directie, asteptand ca totul sa revina la ceea ce a fost inainte. Iar apoi, treptat, incepi sa te aduni usor, usor si sa te realizezi ce impact are un astfel de eveniment in realitate, din moment ce o carte a reusit sa te faca sa te simti asa. Chiar nu stiu cum sa subliniez cat de socanta si devastatoare este aceasta rasturnare de situatie fara sa dau spoilere si nu imi doresc sa rapesc vreun strop din surpriza lecturii cititorilor care, la fel ca si mine, poate ca inca nu stiu la ce sa se astepte de la romanul lui John Green.

Mai tarziu, personajele incearca sa adune bucatile din ceea ce s-a intamplat, sa stranga cioburi de amintiri care le-ar putea fi de folos si sa reconstituie tabloul final, in speranta ca aceasta le va explica poate de ce s-a petrecut acel lucru care le-a rasturnat intregul univers. Daca pana acum romanul fusese vesel, relaxant si amuzant iar personajele niste adolescenti lipsiti de griji, acum ceea ce razbate dintre randuri sunt sentimentele de vina, regret, disperare, rusine, teama si singuratate. Pentru ca protagonistii continua sa isi petreaca impreuna timpul, insa singuratatea nu ii paraseste. Cumva, desi unii dintre ei vorbesc despre ceea ce simt, emotiile lor raman parca neimpartasite si sentimentele par a nu putea fi exprimate in cuvinte.

Mi-a placut mult modul realist in care sunt construite cele mai multe dintre personaje. Desi nu foarte populari printre ceilalti colegi, adolescentii pe care ni-i arata autorul sunt normali, cu defecte si calitati, unii mai timizi, altii mai extrovertiti, dornici sa experimenteze, sa testeze granita dintre ceea ce este permis si ceea ce e interzis, gresind uneori poate, punandu-si intrebari despre viata, despre lume si despre scopul lor aici, incalcand reguli, planificand farse si in general, traindu-si adolescenta cat mai intens, insa fara sa depaseasca limitele bunului simt, uneori nesiguri iar alteori debordand de energie si vise. Majoritatea dintre ei nu par deloc exagerati si probabil cititorii tineri se vor regasi in aceasta carte. Desigur, adolescenta poate fi definita de obicei prin termenul de exagerare, dar ceea ce vreau sa spun este ca protagonistii nu sunt iesiti din comun, nu sunt foarte diferiti fata de adolescentii reali.

Singurul personaj prea excentric a fost tocmai Alaska, fata de care am avut sentimente amestecate pe tot parcursul lecturii. Insa exact acesta este unul dintre cele mai interesante aspecte: pe Alaska nu poti doar sa o iubesti sau sa o urasti. Ci o vei adora si o vei detesta deopotriva, uneori alternand intre aceste sentimente iar alteori fiind cuprins de emotii mixte in acelasi timp. Iar faptul ca pana si cei mai apropiati prieteni ai ei graviteaza in jurul Alaskai osciland continuu intre iubire si dispret este inca o dovada ca prezenta ei este deopotriva fascinanta, ametitoare si intoxicanta. In toate personajele se amesteca inocenta cu greseala, sperantele cu regretele, veselia si furia, curiozitatea cu blazarea. Insa Alaska penduleaza numai intre extreme, neavand nici un moment temperat, fiind mereu la limita, exploziile ei fiind urmate de momente de apatie, rasul dizolvandu-se in lacrimi, mania nestavilita fiind intrerupta brusc de hohote de ras, generozitatea devenind egoism deodata si glumele transformandu-se uneori in ironii sau intepaturi rautacioase. Asa ca este destul de dificil sa o placi pe Alaska sau sa ai o parere constanta despre ea. Insa nu este de mirare ca este un personaj halucinant si ca odata smulsa din tabloul in care o gaseam pana atunci, totul pare deodata lipsit de viata, neclintit si fara culoare.

Multumesc Editurii TREI pentru ca mi-a oferit acest roman pentru recenzie.

Bile albe:

Abilitatea autorului de a-ti crea impresii atat de amestecate fata de protagonista si modul realist in care este descrisa perioada adolescentei.

Bile negre:

– In partea a doua a cartii, doua dintre personajele centrale, Takumi si Lara dispar aproape in totalitate, pentru a-si face aparitia abia la final, atunci cand este necesara reintroducerea lor in scena. Iar acest lucru se intampla, fie pentru a oferi o noua dezvaluire surprinzatoare ce va clarifica intrucatva ceea ce s-a intamplat, fie pentru a desavarsi senzatia de impacare relativa din final. As fi preferat sa fi avut posibilitatea de a-i urmari pe cei doi pe tot parcursul perioadei… de „dupa”.

– Unii dintre cititori ar putea sa il gaseasca pe Miles prea influentabil sau ar putea sa se planga de faptul ca romanul face prea multe referiri la sex, alcool si fumat. Mie personal mi s-a parut ca un adolescent ca Miles nu putea fi altfel creionat, iar celelalte aspecte nu m-au deranjat absolut deloc. Dar ar trebui sa tineti cont de acest aspect daca nu agreati lecturile in care apar astfel de lucruri.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Proscrisii – S. E. Hinton

Cele treisprezece motive – Jay Asher
Posted in John Green

Sub aceeasi stea – John Green

Posted on by roxtao

Sub aceeasi stea - John GreenDisponibil la: Editura Trei

Colectia: Young Fiction Connection

Traducerea: Shauki Al-Gareeb

Numar pagini: 312

Sinopsis:

Fara suferinta, cum am putea sti ce e bucuria?

„Isi vor aminti oamenii de mine? Ce sens are viata mea? Ce vreau sa las in urma?”

Desi un medicament miraculos i-a prelungit viata, Hazel Grace Lancaster, in varsta de 16 ani, are impresia ca de cand se stie a fost „in faza terminala”. Insa atunci cand fermecatorul Augustus Waters, suferind si el de aceeasi boala cumplita, apare la intalnirile unui grup de suport unde merge Hazel, povestea fetei va fi complet rescrisa.

Spirite inrudite, impartind acelasi farmec si acelasi simt al umorului, Hazel si Gus incep o cursa contra cronometru in care invata ce inseamna sa iubesti.

„Sub aceeasi stea este un amestec de melancolie, duiosie, intelepciune si umor.” – The New York Times

Parerea mea:

Nu am nici cea mai vaga idee daca exista cititori care au criticat vreun aspect al acestei carti. Nu am intrat pe GoodReads dupa ce am terminat volumul, asa cum fac de obicei, nu am fost curioasa sa citesc impresiile de acolo, nu m-a interesat punctajul cartii si nici modul in care a fost perceputa de catre ceilalti cititori. Si mda… sunt total incapabila sa fac o recenzie obiectiva. Pentru ca povestea aceasta m-a prins intr-un mod total diferit fata de alte romane YA, intr-un mod in care am uitat complet de orice detalii „tehnice”.  Odata ce incepi Sub aceeasi stea uiti de tot. Nu mai e decat povestea aceasta si emotiile pe care le genereaza. Iar autorul reuseste din plin sa te faca sa percepi totul ca si cum tu ai fi in pielea protagonistei, ca si cum tu i-ai trai drama.

Asa cum probabil stiti deja, romanul o are in centrul atentiei pe Hazel, o adolescenta bolnava de cancer, conectata in permanenta la un aparat care o ajuta sa respire si constienta de faptul ca oricare dintre zilele pe care le traieste ar putea fi ultima ei zi. In primele capitole ale cartii esti deja aruncat intr-un univers diferit si ai ocazia de a vedea lumea intr-o cu totul alta lumina. Pentru ca a fi bolnav in faza terminala te obliga sa ai o altfel de perceptie asupra vietii. Boala devine normalul acestor oameni, iar drama este cumva transformata in ceva comun. Traind zi de zi sub umbra mortii devii aproape imun la „efectele ei secundare”.  Acesta a fost probabil aspectul cel mai uimitor al cartii. Faptul ca Hazel este o adolescenta atat de normala daca reusesti sa ignori conditia ei de persoana bolnava. Intalnirile ei cu alti adolescenti aflati in aceeasi situatie te uimesc tocmai prin modul in care ei isi trateaza boala, fara pic de tragism. Glumele lor ating ating aproape intr-un mod crud subiecte sensibile, in dialogurile lor apar adesea nume ale unor copii ce au pierdut deja lupta contra bolii, iar crizele adevarate iau nastere doar in situatiile cele mai grave. Surprinzator sau nu, romanul este teribil de amuzant la inceput. Vocea lui Hazel este autentica, normala, veridica si incarcata de umor. Insa in acelasi timp, nu te lasa sa uiti nici o clipa ce fel de poveste citesti, chiar daca reuseste sa o imbrace intr-un stil ce oscileaza intre ironie si amuzament real. Probabil nu am mai zambit atat de des nici macar la romanele ce se vor cu adevarat a fi nostime. Totusi, dupa cate o pagina in care reusesti sa te destinzi si poate chiar sa chicotesti la anumite momente, autorul arunca unele pasaje care te readuc in cel mai abrupt mod la realitate. Trebuie sa stiti ca in ciuda faptului ca mai tarziu cartea devine extrem de trista si ca moartea este o constiinta permanenta, John Green te face sa nu regreti ca ai patruns intr-o astfel de lume nici macar in clipele in care nu mai poti opri lacrimile ce-ti siroiesc pe obraz.

Povestea de dragoste dintre Hazel si Augustus debuteaza in acelasi mod plin de contraste. Pe de-o parte pastrand aproape un ritm normal, fara a parea nici o clipa exagerat si pe de alta parte, cumva grabit tocmai din cauza continuei amenintari a mortii ce planeaza asupra personajelor. Insa conversatiile celor doi sunt savuroase, personalitatile lor se impletesc in cel mai armonios mod, iar autorul reuseste sa te faca sa ii indragesti asa cum rar ajungi sa indragesti personaje fictive. Cred ca e imposibil sa iti alegi un personaj favorit, pentru ca atat protagonistii cat si unele personaje secundare sunt atat de fermecatoare incat cu greu ai putea sa il preferi pe unul in defavoarea altuia.

Pana la un punct, chiar ma intrebam de ce atatia cititori povesteau in recenziile lor cat de tragica este povestea. Pentru ca da, bineinteles, exista un sir continuu de drame, insa asa cum spuneam, impresia de ansamblu este un mix de speranta, teama, resemnare si entuziasm in fata celor mai marunte bucurii ale vietii. Insa de la un punct, actiunea o ia pe o panta descendenta intr-un ritm extrem de rapid. Tot ce parea pana atunci sa se fi stabilizat pe o linie dreapta se duce deodata la vale, iar bruma de fericire de pana atunci e inlocuita de o avalansa de tragedii. Recunosc ca de aici si pana la final am plans aproape continuu, oricat de tare incercam sa ma abtin. Pentru ca autorul este la fel de talentat in a te face sa simti durerea pe cat de abil era sa iti transmita primii fiori ai dragostei, bucuriile micute sau entuziasmul unor prime experiente. Nici nu stiu cum sa explic exact capacitatea sa de a-ti oferi toate aceste emotii. Dar simti TOT! Socul, rusinea, regretul, durerea, pierderea, anticiparea mortii, vidul lumii lipsite deodata de acel om care a reusit sa iti ofere pentru cateva luni un univers total diferit, TOTUL! Sentimentele fiecarui personaj iti sunt deodata impregnate adanc in suflet, treci de la emotiile unui personaj la cele ale celorlalte si simti absolut tot ce simte fiecare dintre ele: cel aflat in pragul mortii, cel care l-a iubit mai presus de orice, cei care i-au dat viata, cei care i-au fost prieteni sau frati, cei care stiu ca in scurt timp vor experimenta aceeasi durere in cadrul propriei familii. Intreaga poveste este un carusel de emotii, te arunca intr-o gaura neagra, te face sa absorbi sentimente pe care nu credeai ca le vei putea intelege vreodata, iti ofera o viziune diferita asupra vietii, asupra bolii, asupra durerii – fizice sau psihice, asupra mortii si asupra intregii lumi. Si asa cum spuneam, chiar daca este pana la urma o carte trista, nu regreti nici o clipa ca ai citit-o, oricat de multe lacrimi ai varsa din cauza ei.

Am furat de pe blogul More than ordinary books o imagine care ilustreaza perfect starea mea de pe parcursul citirii cartii si pe care am descoperit-o chiar a doua zi dupa ce am incheiat eu lectura. Ceea ce ma face sa cred ca probabil majoritatea cititorilor au reactii similare…

sub aceeasi stea - reactie

Multumesc editurii Trei pentru sansa de a citi aceasta poveste incredibila. Nu cred ca exista nici un cititor care ar putea ramane rece in fata ei sau care nu s-ar simti intr-o oarecare masura schimbat dupa citirea ei. Asa ca o recomand din suflet tuturor, este o experienta zguduitoare si induiosatoare, un roman care ti se lipeste pur si simplu de suflet.

Bile albe:

Talentul de a amesteca emotii atat de diferite, de a trata un subiect atat de sensibil intr-un mod fermecator si in permanenta contrastant si de a crea o poveste uimitoare si imposibil de uitat.

Bile negre:

Poate doar citatul de pe coperta („Fara suferinta, cum am putea sti ce e bucuria?”) care este cumva in conflict cu mentalitatea protagonistei.