Disponibil la: Nemira
Colectia: Young Adult
Traducerea: Dorina Tataran
Numar pagini: 384
*
Sinopsis:
A treia parte din trilogia Delirium.
Poate ca o luam razna din cauza sentimentelor noastre.
Poate ca dragostea chiar e o boala si ne-ar fi mai bine fara ea.
Dar am ales un alt drum.
Si, in fond, acesta e rostul evitarii operatiei: sa fim liberi sa alegem.
Liberi sa alegem inclusiv ce e gresit.
Parerea mea:
Nu mi-as fi putut imagina ca ultimul volum al seriei Delirium ar putea sa ma dezamageasca atat de mult. Primul volum, Delirium, mi se paruse ok, insa nu ma captivase in aceeasi masura in care au facut-o alte romane distopice. Prima poveste satelit, Hana, incepuse sa imi creasca gradul de interes fata de aceasta serie, iar volumul al doilea, Pandemonium, mi-a transformat total viziunea asupra povestii. Ma asteptam asadar ca ultima carte, Requiem sa imi intreaca toate asteptarile si sa aduca un final perfect. Iar acum oscilez doar intre dezamagire si frustrare vis-a-vis de incheierea pe care am descoperit-o. Nici vorba de incantarea pe care o preconizam.
In Requiem, ne sunt prezentate alternativ povestile Lenei si a Hanei. Lena, retrasa din nou in salbaticie alaturi de alti „invalizi” – reformati ce s-au revoltat impotriva sistemului. Si Hana, pregatindu-se de nunta cu noul primar al orasului Portland, in calea ei spre viata perfecta ce i-a fost planificata de cand s-a nascut.
90% din povestea Lenei este acoperita de migrarile prin salbaticie ale grupului din care face parte, de gasirea unui scop mai clar, al unor comunitati mai mari si mai bine organizate, de asamblarea relativa a unui plan de revolutie. Si de trairile protagonistei legate de triunghiul amoros care s-a format in acest volum. De fapt.. patrat ar fi mai corect sa spun. Avem deci zeci de pagini acoperite de alergari prin paduri, incercari de gasire a unui adapost sau a hranei, cateva lupte cu soldatii aflati in misiuni prin salbaticie. O tradare, o regasire cu o persoana pierduta de multa vreme – regasire care ne este descrisa in doar cateva pagini, in ciuda importantei sale, priviri furise fie incarcate de sentimente interzise fie pline de furie, schimbate intre membrii patratului amoros, cateva conflicte minore si.. cam atat. Nu pot sa spun ca romanul te plictiseste, insa in cea mai mare parte, mi s-a parut ca actiunile par mai mult de umplutura. Mi-au placut mai multe personaje, am fost destul de incantata de evolutia lor, insa m-a dezamagit faptul ca in general, unele aspecte importante par tratate incomplet, in timp ce evenimentelor superficiale li se acorda mult mai multa atentie decat era necesar.
In cazul Hanei, o urmarim initial incercand sa se descopere in ipostaza persoanei vindecate de acum, iar mai apoi observam ca sub masca vietii perfecte pe care se asteapta sa o aiba se intrezareste ceva extrem de putred. Hana ramane pentru mine un personaj ce isi pastreaza misterul. Mi-a placut de ea in primul volum, Delirium, doar pentru ca la finalul acestuia sa ma dezamageasca. Apoi, in nuvela Hana am aflat mai multe despre ea, iar in acest volum, avem din nou ocazia sa o cunoastem destul de bine. Insa chiar si asa, am senzatia ca mereu imi scapa ceva, ca in cea mai mare parte a timpului, secretele si gandurile ei raman bine ascunse, indiferent daca vorbim de persoana care era inainte de vindecare sau dupa aceasta. Capitolele ce descriu povestea ei mi s-au parut mai interesante decat cele ale Lenei. Nu pot sa spun ca o inteleg in totalitate, mare parte din actiunile ei par uneori fara logica iar comportamentul ei nu iti ofera nici o idee despre ce isi doreste pana la urma si despre cum spera ca va arata viitorul sau. Secretul intunecat despre care autoarea a aruncat un indiciu in finalul nuvelei Hana ne este confirmat, insa chiar si in ciuda greselilor Hanei, pentru mine ea ramane unul dintre cele mai intrigante si interesante personaje.
Probabil toti fanii seriei asteapta cu sufletul la gura sa afle cum se va incheia povestea. Cu cine va ramane Lena? Ce drum va alege Hana? Cum se va incheia razboiul dintre guvern, vindecati si „invalizi”? Ce se va alege de populatie, vor reusi vreodata reformatii sa preia controlul si vor proceda in asa fel incat lumea sa se reintoarca la iubire? Sau vindecatii ii vor respinge in continuare si dragostea va ramane o boala? Poate ca vor gasi o metoda de compromis prin care sa traiasca pasnic unii alaturi de altii? Toti cititorii acestei serii se intreaba probabil cum va raspunde acest ultim volum tuturor acestor intrebari. Ei bine, aflati ca nu raspunde la nimic! Absolut nici o intrebare nu isi gaseste raspunsul. Autoarea lasa un final deschis, insa mie mi se pare ca este cea mai proasta varianta de incheiere. Nu aflam alegerea Lenei – pentru ca pur si simplu nu alege, nu aflam ce se intampla cu Hana, daca viitorul ei a.. explodat sau nu pana la urma sau daca procedura de vindecare a avut sau nu erori, nu aflam finalul revolutiei. Da, grupul de invalizi castiga lupta impotriva autoritatilor din Portland, insa asta nu ofera absolut nici un fel de garantie ca restul tarii are parte de aceeasi soarta. Iar o lupta castigata nu schimba cu nimic parerile celor vindecati deja, care sunt majoritari. Deci chiar daca actuala conducere a orasului a pierdut, asta nu inseamna ca victoria invalizilor este finala. Nu inseamna nimic de fapt, pentru ca autoarea nu ofera vreo informatie privind situatia la nivel national. Avem parte de o imagine finala destul de optimista, cu invalizi distrugand fericiti zidul orasului, dar e ridicol sa ne imaginam ca asta ar schimba cu ceva evolutia lucrurilor. Ah, si sa nu uit, pentru un plus de dramatism, tot prin ultimele pagini unul dintre cele mai interesante personaje secundare moare intr-un mod aberant. De obicei, mortile personajelor pozitive sunt folosite pentru a sugera ceva, pentru a acorda un sens mai profund povestii, pentru ca lucrurile bune ale vietii sa fie accentuate tocmai prin pierdera unora dintre ele. In Requiem, personajul moare probabil doar pentru ca finalul sa nu para chiar prea roz. Sa fie si ceva gri in tabloul de final. Lena ii acorda doua momente de tristete prietenei moarte, apoi isi vede mai departe de oscilarea intre cei doi pretendenti. Sa imi doresc sau sa mi se para normal sa mai fi aflat si ce s-a intamplat cu personajul care o iubea pe fata care a murit si care practic traia pentru ea e deja prea mult.. Ah, si sa mai mentionez si faptul ca ni se povesteste cu foarte multa nonsalanta cum o anumita familie isi lasa copilul in varsta de vreo 10 ani in urma, in momentul in care incepe agitatia, fara sa se oboseasca macar sa il caute prin casa?
Pe parcursul povestii am remarcat ca prea multe pagini par sa curga fara nici un rost, pline cu informatii lipsite de importanta. Insa ma gandeam ca poate in ultimele capitole autoarea va reusi totusi sa ofere un final care sa compenseze, sa ma faca sa nu regret ca am citit atatea pagini degeaba. Nu mi-a venit sa cred cand am ajuns la ultimul rand si tot ce am primit a fost.. aproape nimic. In afara de 2-3 lucruri mai importante, restul povestii nu ne spune nimic. Daca mi-as fi imaginat singura finalul fara sa mai citesc si acest volum, ar fi fost probabil exact acelasi lucru ca acum, cand l-am parcurs pe tot. Adica nu as fi avut o imagine mai completa fata de cea de la finalul romanului anterior. Sunt cu atat mai uimita cu cat unele dintre volumele precedente mi se parusera chiar foarte bune. Cumva, am senzatia ca parca aceasta carte nu ar fi scrisa de aceeasi autoare, mi se pare incredibil cat de multe lucruri stupide au aparut in Requiem si mai ales, ce varianta de final a fost prezentata. Ca si cum autoarea ar fi ramas fara idei, ca si cum nu ar fi stiut sa incheie povestea sau sa ofere detaliile necesare unui tablou de ansamblu al lumii pe care a creat-o si i-a lasat pe cititori sa se descurce singuri, sa isi imagineze ce au ei chef. Cateva randuri pe post de morala inteleapta la final si mai departe, nu aveti decat sa va inchipuiti singuri ce s-a intamplat. Eu am citit un ARC, asa ca timp de cateva zile, pana cand romanul va putea fi cumparat, inca imi mai pastrez o speranta firava ca poate in ultimul moment, sfarsitul acesta dezamagitor va fi inlocuit cu unul mai potrivit.
Bile albe:
– Cateva personaje interesante, care au oferit mai mult farmec povestii.
Bile negre:
– Lipsa de substanta, o multime de informatii lipsite de importanta, aspecte neconcordante si finalul frustrant, care lasa totul in aer.
Later Edit:
Pentru ca am vazut ca au aparut deja cateva comentarii la aceasta postare, mi-am dat seama ca ar trebui probabil sa subliniez un lucru. Ceea ce scriu aici, sunt pareri foarte personale, evident. Este imposibil sa recenzezi altfel o carte. Viziunile cititorilor, modul in care percep o poveste si preferintele lor depind de la persoana la persoana. Asta inseamna ca este foarte posibil ca ceea ce nu imi place mie la o carte sa fie exact ceea ce il atrage pe alt cititor la ea. In plus, mi s-a intamplat uneori ca opiniile mele despre unele carti (culmea, in majoritatea cazurilor era vorba despre distopii) sa fie la polul opus fata de parerile majoritatii bloggerilor. De exemplu, in topul preferintelor mele referitoare la romanele distopice YA, seriile Legaminte si Uratii se afla in varf. Iar aceste serii nu numai ca nu au dat nastere prea multor reactii din partea celor ce scriu recenzii, dar au fost cu mult surclasate in topurile cititorilor de catre alte distopii, gen Jocurile Foamei sau Divergent. Asadar, nu as vrea ca parerea mea sa va influenteze si sa va faca sa renuntati la a mai citi Delirium. Nu imi pare rau ca am citit seria, mai ales ca unele dintre cartile anterioare chiar mi-au placut tare. Mai mult, urmeaza sa citesc si cea de-a treia nuvela, Raven, imediat ce va fi publicata. Din punctul meu de vedere, seria chiar merita sa fie incercata, asa ca va sfatuiesc sa o cititi si sa decideti abia la final daca sunteti sau nu de acord cu mine in privinta volumului Requiem.
| Alte recenzii care te-ar putea interesa: |
