Chemarea monstrului – Patrick Ness

Disponibil la: Editura Trei 

Colectia: Young Fiction

Traducerea: Roxana Gamart

Numar pagini: 216

*

Sinopsis:

Dupa o idee originala de Siobhan Dowd

Monstrul a aparut dupa miezul noptii. Asa cum fac monstrii de obicei. 
Dar Conor nu-l asteapta pe acesta, ci pe cel din cosmarul sau, care-l bantuie aproape in fiecare noapte de cand mama lui s-a imbolnavit. Cu bezna, vantul si urletele. 
Monstrul acesta care-l viziteaza e diferit. Salbatic si neimblanzit. Si vrea de la Conor lucrul cel mai periculos. 

Chemarea monstrului, roman dublu castigator al Carnegie Medal (pentru fictiune si ilustratii), spune o poveste extrem de emotionanta despre dragoste, pierdere si speranta, dupa o idee a lui Siobhan Dowd, a carei moarte prematura a impiedicat-o sa dea glas povestii.

Parerea mea:

Inca adun cioburi. Mii si mii de cioburi de pe podea, pentru ca asta mi-a facut Chemarea monstrului. M-a spart in mii de bucati, mi-a sfasiat sufletul in franjuri si m-a facut sa plang mai multe ore decat imi luase sa parcurg povestea.

Si aspectele cele mai ciudate sunt urmatoarele:

1. Stii! Stii de la inceput si devine din ce in ce mai clar ceea ce se va intampla la final. Desigur, exista anumite lucruri asupra carora nu ai idee, insa… chestia aceea o stii si tu, la fel de bine ca si protagonistii, desi toti, si ei si tu, cititorul, negati cu aceeasi vehementa.
2. Ceea ce iti rupe de fapt inima nu este nimic spectaculos. Exista nenumarate lucruri minunate si neobisnuite la cartea aceasta, insa ceea ce te striveste in final este poate cel mai comun lucru posibil, cel mai nespecial, cel mai lipsit de artificii.

Asa ca obiectiv vorbind (daca mai reusesti sa iti pastrezi vreun strop de obiectivitate atunci cand te apropii de final), nu prea ai avea motive sa plangi. Si cu toate astea o faci si nu te poti opri si doare si e cumplit si iti doresti si speri si stii, stii, stii si esti acolo si totodata aici si doare tot, si povestea si viata si tot…

Nu stiu cum ar fi fost daca citeam Chemarea monstrului in alta perioada. Dar s-a nimerit sa o parcurg intr-un moment atat de intunecat incat am avut impresia ca a fost scrisa pentru mine. Ca, asa cum monstrul vine sa il ajute pe Connor, asa a venit romanul acesta in viata mea, acum, sa… sa ce? Pentru ca nu te poti vindeca de fapt, nu poate sa nu doara, sa faca totul mai usor. Ci poate doar sa iti imprastie putin intunericul ce iti invaluie sufletul. Si intr-un fel, cred ca asta ar trebui sa faca fiecare carte pe care o citesti. Sa fie monstrul tau care te inspaimanta, care te obliga sa nu iti mai alungi gandurile si temerile intr-un coltisor izolat al mintii, care te forteaza sa nu mai negi adevarurile care te sperie. Pentru ca acesta este cursul vietii, pentru ca fericirea nu e un drept garantat, nu e un lucru permanent pe care il primesti la nastere si il pastrezi pe tot parcursul anilor. Pentru ca viata e uneori doar viata, adesea cu mai multe rele decat bune, desi e atat de nedrept. Si tot ce poti face e sa mergi inainte, impins uneori de proprii monstrii atunci cand singur nu mai poti.

Am parcurs cateva recenzii inainte sa citesc romanul si stiu ca toata lumea mentioneaza modul in care arata volumul, cu ilustratiile tulburatoare, hipnotizante. Ma gandisem initial sa nu mai repet si eu acelasi lucru, dar, odata ce am terminat cartea, imi e imposibil sa nu o fac. Pentru ca da, povestea este uimitoare, trista si minunata insa, fara indoiala, desenele imprastiate aproape pe fiecare pagina ii sporesc farmecul si o transforma in ceva magic. Iar orele pe care le petreci citind sunt undeva la limita copilariei cu cea a maturitatii, imbinand puritatea si speranta copilului din tine cu gandurile intunecate pe care, vrei sau nu vrei, incepi sa le aduni pe masura ce trec anii si devii adult.

Nu stiu ce sa scriu altceva. E o carte scurta, pe care o parcurgi in doar cateva ore, dar care iti acapareaza tot sufletul pentru zile intregi mai apoi. Si parca nu iti vine sa vorbesti despre ea ci doar sa o pastrezi pentru tine, ca pe un secret doar al tau. V-as recomanda cu insistenta cartea, insa in acelasi timp, ma simt parca obligata sa va spun dinainte ca e genul acela de lectura care o sa va sfasie, care o sa va spulbere inima in bucati pe care o sa trebuiasca sa le adunati apoi si nu veti mai stii cum sa o faceti, cum sa le lipiti la loc. Si totusi e o experienta dulce amaruie, pe care, surprinzator, chiar in timp ce lacrimile iti curg siroaie pe fata, te bucuri sa o ai.

Multumesc editurii TREI pentru ca au adus aceasta poveste cititorilor din Romania si pentru ca mi-au oferit sansa de a o parcurge.