carti adolescenti – Page 8

Endgame. Jocul final: Convocarea – James Frey & Nils Johnson-Shelton

Posted on 18/12/2014 by roxtao

Disponibil la: Editura TREI

Colectia: Young Fiction

Traducerea: Laurentu Dulman

Numar pagini: 512

Sinopsis:

Pamant. Acum. Astazi. Maine. Jocul Final e real, Jocul Final a inceput. Viitorul e nescris. Ce va fi va fi.

12 Jucatori. Tineri, dar din semintii stravechi. Din care se trage toata omenirea. Si care au fost create si alese cu mii de ani in urma. De atunci ei se pregatesc neincetat. Nu au puteri supranaturale. Niciunul nu poate sa zboare, sa transforme plumbul in aur sau sa-si vindece ranile. Cand le suna ceasul, Jucatorii mor. Mor ei, murim si noi. Jucatorii sunt mostenitorii Pamantului si ei trebuie sa rezolve Marea Enigma a Salvarii. Unul dintre ei trebuie sa reuseasca, altminteri vom pieri cu totii.

Citeste cartea. Gaseste indiciile. Descifreaza enigma. Exista un singur castigator. Jocul Final e real. Jocul Final a inceput.

In Endgame. Jocul Final:Convocarea, volumul 1 al trilogiei Endgame, esti martor la cautareaprimei Chei dintre cele trei care vor salva lumea. In paginile romanului este inscrisa o enigma, pe care esti invitat sa o dezlegi.

Endgame este un fenomen mondial, primul proiect interactiv carte-joc, aparut in 30 de tari. Cu aplicatia mobila creata de Niantic Labs de la Google poti sa joci in viata reala o versiune aJocului Final, fiind liber sa alegi o semintie si sa lupti cu ceilalti. Afla mai multe detalii pe www.endgamerules.com.

Parerea mea:

Cand eram mica obisnuiam sa imi creez jocuri si povesti in care eram, desigur, protagonista. Majoritatea se axau pe tot felul de misiuni si aventuri imaginare. Am fost in povestile mele spion, cercetator, detectiv, agent sub acoperire, haiduc, pirat, muschetar si multe, multe altele. Intotdeauna trebuia sa salvez ceva, intotdeauna imi imaginam tot felul de mistere ce trebuiau descifrate, obstacole ce trebuiau infruntate, lupte ce trebuiau castigate si capcane ce trebuiau dezamorsate. Desigur, cartile pe care le citeam influentau povestile pe care mi le cream.

Am incetat sa ma mai joc astfel odata ce am mai crescut si am citit tot mai rar romane de aventuri. Insa atunci cand dau peste cate un volum ce reuneste unele dintre aceste caracteristici ale cartilor ce mi-au influentat copilaria, il citesc cu aceeasi sete si placere cu care parcurgeam atunci povestile care ma faceau sa visez.

Nu e de mirare deci ca am devorat Endgame in doar doua zile. In romanul scris de James Frey si Nils Johnson-Sheltonv, soarta lumii sta in mainile a 12 adolescenti. Sau mai exact, in a unuia singur. Pentru ca, acei 12 vor lupta nu doar pentru propria viata, ci pentru soarta intregii lor semintii. Miliardele de oameni nestiutori se trag din cele 12 neamuri care au fiecare cate un jucator in Jocul Final. Moartea unui Jucator inseamna distrugerea intregii sale semintii, a milioane si milioane de oameni.

Jocul are trei runde, fiecare fiind narata intr-un volum al seriei Endgame. Desigur, cine castiga prima runda, va avea un avantaj major in celelalte. Cei 12 adolescenti pusi sa joace Jocul final sunt pregatiti de cand s-au nascut pentru a castiga. Antrenamentele sunt din cele mai diverse, acoperind toate domeniile posibile, de la lupta corp la corp, manuirea oricarui tip de arme, pana la tehnici fine de manipulare, deghizare, cunostinte demne de cei mai priceputi hackeri, etc. Un jucator trebuie sa castige, 11 sa moara. Iar Jocul nu are nici un fel de reguli.

Am fost absorbita de poveste de la primele pagini si am adorat modul in care aceasta a fost creata. Atentia este distribuita mai mult sau mai putin egal asupra fiecarui jucator, astfel incat avem ocazia sa ii cunoastem pe fiecare si sa aflam modul lor de abordare al jocului. E imposibil sa nu iti alegi un jucator preferat, insa este extrem de interesant faptul ca ai o perspectiva atat de intima si directa asupra gandurilor tuturor protagonistilor. De aceea, e cu atat mai greu sa indragesti sau sa detesti unele personaje si cu atat mai posibil sa te razgandesti de-a lungul lecturii, sentimentele tale fata de un jucator sau altul fiind intr-o permanenta schimbare. Desigur, tehnica de a nara evenimentele din 12 perspective este o lama cu doua taisuri, pentru ca intr-un fel, personalitatile protagonistilor nu sunt pe deplin acoperite, autorii neavand timp sa ofere niste portrete extrem de complexe.

Spre deosebire de alte carti ce au in centrul atentiei un puzzle pe care protagonistii trebuie sa il descifreze, in Endgame cititorul nu primeste indeajuns de multe informatii pentru a incerca sa le-o ia inainte. Indiciile pe care jucatorii le obtin au o nota personala, fiind strans legate de viata acestora sau de istoria neamului din care se trag. Si cum acestea nu sunt detaliate in carte, nu ai de ales decat sa te relaxezi si sa urmaresti eforturile personajelor de a pune lucrurile cap la cap.

Un aspect pe care trebuie sa il mentionez este ca recomand citirea romanului in timp ce aveti acces la Internet. Stiti probabil ca Endgame este un proiect multimedia, care implica si un joc real, cu premii fabuloase la fel de reale, pentru cititorii din intreaga lume. La fiecare cateva pagini, exista note de subsol cu trimiteri pe diferite pagini ale site-ului creat special pentru acest proiect. Pentru o experienta completa, cred ca este indicata accesarea fiecarui link atunci cand ajungi la pagina pe care se afla acesta. Personal, citesc mai mult in mijloacele de transport, asa ca am sarit peste acest pas, insa mi-am propus sa arunc o privire in urmatoarele zile cel putin asupra catorva dintre linkurile specificate. Iar daca va hotarati sa va incercati norocul in descifrarea jocului real, cred ca va trebui sa acordati o atentie deosebita si paginilor cu desene, simboluri, harti si coordonate, de care e doldora cartea.

Aspectul care m-a nemultumit intr-o oarecare masura este faptul ca autorii au ales sa urmeze si cateva clisee, desi povestea le-ar fi oferit libertatea de a se debarasa total de ele, de a crea ceva intru totul original. Am intalnit si personajul… nu tocmai neinitiat, dar aparent mai putin pregatit decat ceilalti, desi mai tarziu se dovedeste a fi de fapt special, am dat si peste deja enervanta dragoste instanta si bineinteles, si peste nelipsitul triunghi amoros. Pana si alegerea castigatorului primei runde poate fi incadrata tot in aceasta categorie de clisee. Din punctul meu de vedere, toate acestea ar fi putut sa lipseasca pentru ca povestea sa fie perfecta. Desigur, au rolul lor de a crea mai multa tensiune, dar cred ca autorii ar fi reusit sa pastreze gradul crescut de suspans si altfel, prin metode diferite.

Desi ni se ofera informatii despre motivele din spatele jocului, despre istoria si creatorii acestuia, ramai cu senzatia foarte pregnanta ca exista nenumarate laturi pe care autorii le-au trecut deocamdata sub tacere, ca ceea ce au oferit acum este doar o cortina sub care se ascunde mult mai mult. Misterele sunt aproape palpabile si este usor sa presupui ca in volumele urmatoare vom avea parte de nenumarate surprize nu numai din prisma actiunilor jucatorilor ramasi. De altfel, disparitia unora dintre acestia nu declanseaza deocamdata distrugerea unor parti largi ale omenirii, desi asta este una dintre consecintele cunoscute ale jocului. Se anunta de asemenea un eveniment major, pe care toti concurentii il privesc cu teama si exista si cateva replici mai subtile care sugereaza si alte fire care se vor dezvolta de-a lungul competitiei. In plus, unii jucatori primesc avantaje nesperate din partea organizatorilor, avantaje care au capacitatea de a schimba total evolutia lucrurilor.

Lectura este alerta, te prinde usor si dai pagina dupa pagina cu respiratia taiata. Fiecare capitol aduce rasturnari de situatie si in general, nu ai cum sa banuiesti ce se va intampla mai departe, cine isi va gasi sfarsitul, ce aliante neasteptate se vor forma, ce tradari vor dezechilibra situatia. Exista in mod evident fragmente mari care lipsesc, simti foarte clar ca nu primesti decat unele parti ale intregului. Autorii te lasa sa privesti doar suprafata, fara sa iti ofere ocazia sa patrunzi mai adanc, sub straturile de deasupra. Insa departe de a reprezenta un punct slab, acest lucru iti intarata si mai mult curiozitatea si promite o continuare a povestii exploziva.

Multumesc Editurii Trei pentru sansa de a parcurge acest volum.

Bile albe:

Ritmul alert al povestii si perspectivele multiple asupra jocului.

Bile negre:

Cliseele mentionate mai sus, la care as fi preferat ca autorii sa renunte.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Codul blestemat – Adam Blake

Inferno (seria Robert Langdon, volumul 4) – Dan Brown

Cristina Nemerovschi

Papusile – Cristina Nemerovschi

Posted on 15/12/2014 by roxtao

Disponibil la: Herg Benet

Colectia: Radical din 7

Data aparitie: octombrie 2014

Numar pagini: 368

Sinopsis:

La inceput n-au fost cerul si pamantul. La inceput au fost Dora si Luna.

Aprilie, 2011: Dora – care are 18 ani, canta intr-o trupa rock si se pregateste de bac –o intalneste intr-o noapte pe carismatica si misterioasa Luna. Alter ego, iubita, idol, sau toate la un loc? Povestea lor de dragoste se imparte intre aventuri extreme si dorinta de a-i face pe cei din jur sa le accepte relatia, totul sub amenintarea unei profetii vechi de peste zece ani, care s-ar putea adeveri sau nu. O familie cu multe secrete, toate intunecate, si o provocare: Dora va trebui sa o iubeasca pe Luna impotriva tuturor.

August, 2014: O surpriza romantica pentru Luna ia o intorsatura neasteptata si Dora va observa cum lumea pe care o stie, in mijlocul careia se afla iubirea ei, se surpa definitiv.

La inceput n-au fost cuvantul, Dumnezeu sau intinderea nesfarsita de ape. La inceput au fost Dora si Luna.

Si totul a pornit de acolo.

Papusile – o poveste despre iubire si moarte. Despre toate lucrurile care conteaza.

Parerea mea:

A fost ceva cu cartea aceasta. Imaginea de pe coperta, titlul, nu stiu. Insa de cand le-am vazut prima data, am simtit o dorinta inexplicabila sa citesc romanul acesta. Mai ciudat este ca sinopsisul, aparut ceva mai tarziu, nu m-a atras aproape deloc, insa coperta a continuat sa isi exercite atractia asupra mea. Ii multumesc Cristinei Nemerovschi pentru ca mi-a indeplinit dorinta de a parcurge volumul atat de curand.

Inca nu am o parere foarte clar formata despre stilul si povestile Cristinei Nemerovschi. Am citit nymphette_dark si mi s-a parut interesanta, insa am citit si un sample din trilogia Sange satanic si nu am fost tentata sa o parcurg in intregime. Presupun ca din cauza faptului ca nu imi plac scenele in care cineva isi bate joc de altcineva. Nu ma refer la a gandi ceva rautacios sau a vorbi cu cineva despre defectele unei alte persoane. Toti facem asta. Ma refer strict la a-l face pe cel din fata ta sa se simta prost. Chiar daca e. Prost adica 🙂 Iar din fragmentul citit din Sange satanic, am ramas cu senzatia ca as da peste prea multe momente din acestea. Chiar si in Papusile am remarcat cateva scene de acest gen, insa au ramas totusi la un nivel acceptabil.

Si revenind asadar la Papusile. Nu aveam nici o idee peste ce voi da. Auzisem ca este o poveste despre iubire si moarte. Dar cumva, nu credeam ca va avea un asemenea impact. Nu stiu daca este normal sau nu, dar am avut de cand ma stiu tendinta de a ma gandi la chestii pesimiste. La cum ar fi daca persoanele dragi ar disparea deodata din viata mea. Am stat nopti intregi treaza ascultand respiratiile din camera cealalta, temandu-ma sa nu se opreasca. Am cunoscut oameni care si-au pierdut prea devreme copiii, fratii, parintii. Am crescut cu bunicii mei, asa ca amenintarea mortii a fost cumva mai aproape din cauza varstei lor. Am plans de teama imaginandu-mi durerea celor care au pierdut pe cineva. Iar Papusile pune pe hartie toata teama si toata disperarea pe care le simt cand imi las gandurile sa zboare in zona aceea.

Intr-un fel, restul povestii parca isi pierde din importanta. Ar fi putut sa nu fie Dora si Luna. Ar fi putut fi o mama si copilul ei, un sot si o sotie, o fata si tatal ei, un barbat si prietenul din copilarie. Indiferent despre ce fel de iubire ar fi scris autoarea, moartea, pierderea, durerea se simt la fel de intens. Nu cred ca am mai citit vreo carte care sa analizeze atat de atent golul imens pe care il lasa in tine moartea cuiva iubit. Felul in care o parte din tine e spulberata pentru totdeauna. Modul in care nu te mai poti reintregi, senzatia pregnanta ca nimic nu mai are sens, ca nu poti merge inainte pentru ca pur si simplu nu mai exista inainte. N-as vrea sa va las cu senzatia ca Papusile este o poveste deprimanta ce va va intrista. Adica… probabil ca o va face, dar in ciuda acestui fapt, chiar merita citita; ma indoiesc sincer ca vreunul dintre cititori va regreta ca a parcurs volumul. Ce vreau sa subliniez este ca aspectul care ii creste valoarea este, din punctul meu de vedere, tocmai talentul autoarei de a surprinde atat de bine toate aceste emotii pe care prea putini le pun pe foaie.

Prima parte a cartii ne poarta din copilaria Dorei, personajul narator, pana in prezent. Desigur, cu accent pe anii in care Luna i-a transformat lumea. Luna, care este genul de persoana ce lumineaza vietile tuturor celor pe care ii intalneste. Dificila poate pentru unii, dar perfecta din punctul de vedere al altora. Perfecta si pentru Dora, al carei suflet moare odata cu Luna. Ambele fete au adunat de-a lungul anilor amintiri, suferinte, temeri. Ambele au trecut printr-o experienta traumatizanta in copilarie, experienta ce le-a marcat restul vietii. Ambele sunt inca in razboi cu lumea, cu viata, cu destinul, cu ele insele. Insa povestea in care pasesc atunci cand se intalnesc incepe sa le vindece treptat pe amandoua.

Un aspect interesant mi s-a parut faptul ca autoarea sugereaza totusi existenta unor fisuri ale relatiei. Oricat de perfect ar fi micro-universul fetelor, la un moment dat descoperi faptul ca niciuna dintre ele nu i se dezvaluie in totalitate celeilalte. Ambele pastreaza ascunse unele fragmente ale personalitatii lor si poti doar sa te intrebi ce s-ar fi intamplat mai departe daca ar fi avut mai mult timp la dispozitie. Daca atmosfera aceea ideala s-ar fi pastrat. Sau in cat timp lumea lor ar fi inceput sa se destrame usor, usor. Daca fetele ar fi facut fata dezvaluirii complete a firii celeilalte. Poate ca magia iubirii este atat de ametitoare tocmai pentru ca povestea celor doua se incheie atat de brusc.

Un aspect surprinzator si care mi-a placut teribil de mult este modul in care autoarea reuseste sa iti manipuleze sentimentele vis-a-vis de personajele secundare. Treptat, iti formezi o parere despre fiecare dintre acestea. Iar apoi, prin cate o singura replica sau un gest neasteptat, Cristina Nemerovschi iti spulbera acea parere si iti cladeste una diametral opusa fata de cea initiala.

La fel ca alte carti ale autoarei, nu cred ca Papusile este o carte pentru oricine. Atat din cauza modului atat de brut, de taios si direct in care trateaza subiecte dureroase, cat si din pricina faptului ca este vorba despre o iubire intre doua fete, pe care persoanele mai putin open-minded ar putea sa o considere deplasata. Ar fi pacat ca o astfel de carte sa fie judecata tocmai dintr-un motiv atat de aberant, din cauza unor prejudecati care nu ar trebui sa mai existe in ziua de astazi.

Bile albe:

Capacitatea autoarei de a surprinde intr-un mod remarcabil pierderea, durerea si vartejul de emotii prin care trece cineva al carui univers a disparut odata cu o persoana iubita.

Bile negre:

Mi-ar fi placut ca macar una dintre protagoniste sa aiba o viata mai… obisnuita poate. Sa se confrunte cu probleme mai reale, mai banale, care sa ofere mai multa veridicitate povestii. Imi vine in minte acum, drept exemplu, seria Vampirii Sudului in care, desi inconjurata de paranormal, protagonista are adesea preocupari sau probleme atat de comune – job, finante, mancare, epilat, etc – incat iti este aproape imposibil sa o percepi ca pe un personaj imaginar. In Papusile, problemele protagonistelor au fie o natura, fie cel putin un “ambalaj” prea neobisnuit pentru a te putea regasi in ele. Astfel, desi tema atinsa este una de care ne vom lovi cu totii la un moment dat, Dora si Luna nu te fac niciodata sa uiti ca sunt doar personaje, nu iti dau senzatia ca te-ai putea regasi in ele sau ca le-ai putea asocia cu niste persoane reale.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

nymphette_dark99 – Cristina Nemerovschi

De veghe in lanul de secara – J.D. Salinger

Patrick Rothfuss

Numele Vantului (seria Cronicile Ucigasului-de-Regi, volumul 1) – Patrick Rothfuss

Posted on 02/12/201402/12/2014 by roxtao

Disponibil la: Targul Cartii

Colectia: Fantasy

Traducerea: Graal Soft

Numar pagini: 800

Sinopsis:

Intr-un targusor uitat de lume, hangiul Kote duce un trai searbad, invaluit de intreita tacere a Pietrei de Hotar. Lucrurile se schimba insa cand la han isi face aparitia Cronicarul, un invatat hotarat sa scoata la lumina trecutul misterios al hangiului. Caci Kote este nimeni altul decat Kvothe, cel mai mare (anti?)erou al vremii sale, alchimist priceput, ibovnic iscusit si muzician desavarsit, Kvothe Neinsangeratul, Kvothe Ucigasul-de-Regi. Dornic sa lamureasca adevarul din spatele propriei legende, Kvothe isi deapana povestea, de la copilaria intr-o trupa de artisti ambulanti si anii de mizerie petrecuti ca orfan pe strazile unui oras intesat de primejdii pana la nemaipomenitele peripetii ca invatacel la marea Universitate, locul unde stiinta se impleteste cu magia. Iar, dincolo de toate pluteste o abia-ghicita amenintare…

Marcand debutul literar al lui Patrick Rothfuss, “Numele vantului” este mai mult decat un roman fantasy: bildungsroman, satira academica si poveste de dragoste, cartea va captiva imaginatia cititorilor de toate varstele.

Parerea mea:

Nu stiam absolut nimic despre romanul Numele vantului in afara de faptul ca este o poveste fantasy (High fantasy? Epic fantasy? Inca nu am inteles foarte clar diferentele dintre caracteristicile celor doua genuri) foarte apreciata de catre cititori. Am ezitat o vreme inainte sa pun pe lista aceasta carte tocmai datorita faptului ca nu dadusem peste multe recenzii pe blogurile pe care le urmaresc in mod constant (cred ca citisem maxim doua) si pentru ca numarul mare de pagini ma speria intr-o oarecare masura.

Am fost surprinsa sa constat ca volumul a reusit inca de la primele pagini sa imi dea o stare de bine, de „acasa”, sa ma poarte in lumea imaginara a lui Rothfuss si sa ma tina captiva acolo chiar si in momentele in care eram nevoita sa imi intrerup lectura. Este genul de carte cu personaje care te atrag in mod inexplicabil, care iti plac din primele pagini, cu toate ca nu stii mai nimic despre ele. Ai putea foarte bine sa afli dupa o pagina ca sunt cele mai ingrozitoare personaje pe care le-ai intalnit vreodata si ma indoiesc ca ai putea scapa macar atunci de simpatia pe care deja o simti pentru ele. Romanul se deschide cu imaginea unui satuc uitat de lume, in care un cronicar vine sa culeaga una dintre cele mai incredibile povesti din vremea sa. Desi pare incredibil ca ar putea sa gaseasca tocmai in acel loc o astfel de legenda, exista indicii clare ca unii dintre oamenii pe care ii intalneste ascund mult mai multe decat lasa sa vada sub mastile pe care le poarta. Si astfel, incet, patrundem in trecutul lui Kvothe, omul care a devenit legenda inca din adolescenta.

Asa cum se mentioneaza si in descrierea editurii, Numele vantului este un bildungsroman, urmarind devenirea unui copil precoce intr-un adevarat erou. Desi pare greu de crezut, tinand cont de numarul mare de pagini al cartii, acest volum trateaza doar copilaria si adolescenta lui Kvothe – si nici macar pe aceasta din urma in intregime. Urmarim o adevarata lupta a protagonistului cu destinul ce pare a-l pedepsi crunt pentru o vina nestiuta. Il vedem lovit de soarta in cel mai aprig mod, iar partea interesanta vine tocmai din faptul ca de-a lungul multor ani, Kvothe ramane un copil traumatizat de acest destin nedrept. Nu trece usor peste obstacole, nu se ridica intr-o clipa de la pamant, nu isi infrunta inamicii cu puteri incredibile, rasarite din neant. Autorul ofera o poveste realista, cu suisuri si coborasuri, cu ani grei si obstacole permanente. Visele nu se implinesc cat ai bate din palme ci necesita multa munca, o concentrare permanenta, efort sustinut si inteligenta. Si odata implinite, se dovedeste ca sunt la fel de greu de intretinut. Pentru ca protagonistul nu se trezeste deodata pe o pozitie privilegiata de pe care nu mai poate fi dat jos. Dimpotriva, alte si alte piedici isi fac aparitia, fiecare mai dificil de infruntat ca precedenta.

Si totusi, cu istetime, multa munca, sacrificii, diplomatie cand e cazul, indrazneala nebuna de cele mai multe ori, Kvothe reuseste nu doar sa isi croiasca un drum catre viata pe care o visa din copilarie ci incepe sa isi contureze si imaginea unui adevarat erou. Mai intai in ochii celor din jur, iar apoi chiar si in proprii lui ochi. Cu atat mai mult cu cat, spre deosebire de eroii din povesti, Kvothe nu ajunge sa se bazeze prea mult pe sprijinul celor din jur. Desigur, adesea i se intinde cate o mana de ajutor de unde nu se asteapta. Insa el plateste aceste ajutoare fie inainte de a-i fi oferite, fie dupa. Kvothe este intr-adevar genul de personaj genial, de „Fat Frumos” ce creste intr-o zi cat altii intr-un an, insa in acelasi timp, nici nu se poate spune vreo clipa ca i-ar merge toate lucrurile pe roate. Sau ca nu s-ar stradui din rasputeri pentru a-si asigura viitorul.

Impresionant este si universul creat de Rothfuss. Ti se dezvaluie o lume ce pare adevarata, cu o istorie antica, un trecut maret, cu povesti si legende purtate din negura vremii, cu mituri ce uneori par a fi reale, cu satucuri scufundate in superstitii si traditii vechi sau cu orase mari, in care civilizatia avanseaza rapid, cu targuri in care cultura este cea care domina viata populatiei si cu localitati in care nu se pune pret decat pe lucrurile practice, care pot asigura supravietuirea. O lume complexa, careia multitudinea de detalii ii contureaza puternic liniile, care te surprinde prin veridicitate. Magia se impleteste cu realul intr-un mod atat de fin si armonios incat aproape ca uiti ca este magie. Ai mai degraba senzatia ca ceea ce ti se prezinta este o tehnica posibila, ca ai nevoie de doar o serie de cunostinte si de concentrare intensa pentru a putea reusi sa indeplinesti lucrurile uimitoare pe care le fac personajele din Numele vantului.

Si apropo de personaje, cele secundare sunt si ele incantator conturate. Realiste, diferite, le-ai putea ghici dupa comportament si actiuni chiar si neavand numele lor in fata. Fiecare are o personalitate aparte, nu risti in nicio clipa sa le confunzi. Pana si personajele episodice par a fi oameni de care ai dat la un moment dat in realitate, atat de atent sunt portretizate.

Am indragit personajele, am fost fascinata de psihologia lor, de modul atat de atent in care care le picteaza autorul. Mi-a placut faptul ca fac greseli, ca uita sa fie atente in permanenta la pericole (ce om normal reuseste sa-si pastreze mereu garda sus?), ca se lasa purtate de momentele de placere, de bucurie, de glorie, ignorand restul. Ca uneori sunt atat de irationale incat iti doresti sa patrunzi in carte, sa le scuturi de umeri si sa le deschizi ochii. M-am lasat purtata in poveste cu zambetul pe buze. Nu am mai dat de multa vreme de o lume din care sa nu vreau sa ma mai desprind. As indrazni sa compar cartea cu povestile din copilarie, cu Cei trei muschetari, Spartacus sau Harry Potter doar pentru senzatia minunata cu care am citit-o si cu care am ramas chiar si dupa ce am incheiat-o. Majoritatea aventurilor prin care trece Kvothe nu sunt de-a dreptul uimitoare. Nu te lasa fara cuvinte, suspansul nu e la cote maxime, tensiunea nu devine niciodata insuportabila. Insa le-am parcurs cu aceeasi sete cu care citesc de obicei genul de intamplari care iti taie respiratia. Romanul are un rimt moderat, autorul nu se grabeste, ci ofera o atmosfera naturala, cu actiune lenta, alternata pe alocuri cu pasaje in care totul devine mai alert.

Asa cum spuneam mai devreme, Numele vantului acopera doar copilaria si o parte din adolescenta protagonistului. Ceea ce inseamna ca faptele ce il vor transforma cu adevarat intr-o legenda sunt inca departe, Kvothe fiind abia la inceputul calatoriei sale. In plus, multe aspecte ale universului creat de Rothfuss raman nedezvaluite. Banuiesc asadar ca volumul urmator va fi mai intens, mai plin de aventuri, cu inamici mai multi si mai puternici. Doar porecla „Ucigasul de regi” trebuie sa isi aiba originile intr-o serie de experiente prin care a trecut eroul.

Multumesc librariei online Targul Cartii pentru sansa de a citi aceasta poveste minunata.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

A 16-a luna (seria Cronicile Casterilor, volumul 1) – Kami Garcia & Margaret Stohl

Regatul umbrelor (seria Grisha, volumul 1) – Leigh Bardugo

Erin Morgenstern

Circul noptii – Erin Morgenstern

Posted on 25/11/2014 by roxtao

Disponibil la: Libris

Colectia: Literatura universala

Traducerea: Ondine Cristina Dascalita

Numar pagini: 416

Sinopsis:

Urmarind periplul aventuros al unui circ fermecat, romanul talentatei tinere scriitoare Erin Morgenstern este o magica poveste de dragoste pentru cititorii de toate varstele.

Circul soseste fara veste. Fara instiintari, fara afise lipite pe stalpi sau panouri. E pur si simplu acolo unde ieri nu era nimic.

Sub cupola corturilor nocturne, in dungi albe si negre, te asteapta insa o experienta cu totul unica, o sarbatoare a simturilor – poti sa te pierzi intr-un labirint de nori, sa ratacesti prin meandrele unei gradini luxuriante construite din gheata, sa privesti uimit la contorsionista tatuata care se strecoara intr-o minuscula cutie de sticla si sa te imbeti cu miresmele de caramel si scortisoara ce adie ametitor prin aer.

Bine ati venit in Le Cirque des Rêves! Insa, in spatele norilor de fum si al oglinzilor, se deruleaza o competitie crancena – un duel intre doi tineri magicieni, Celia si Marco – antrenati inca din copilarie sa concureze intr-un „joc” implacabil de catre maestrii lor misteriosi. Necunoscuta celor doi, aceasta este insa o confruntare din care doar unul dintre ei va reusi sa iasa invingator, iar circul este scena pe care se desfasoara o batalie cumplita a imaginatiei si vointei.

Dar cand o dragoste profunda, pasionata si magica se infiripa intre cei doi protagonisti, batranii lor maestri trebuie sa intervina, iar consecintele vor fi periculoase pentru toti cei implicati.

O poveste seducatoare, plina de aventura, magie si poezie, un basm cuceritor pentru cititorii de toate varstele.

Parerea mea:

In general, oricat de buna si originala ar fi o carte, tot are o multime de elemente specifice genului de care apartine, o schema tipica pe care se construieste povestea. Auzisem de multa vreme ca Circul noptii ar incalca aceasta regula, ca este un fantasy asa cum nu s-a mai scris si am descoperit cu bucurie ca acest lucru este adevarat. Deschizand cartea, am dat peste un scenariu original, in care nimic nu este ceea ce pare, in care personajele principale nu sunt doar el si ea, ci intreg circul, cu toti oamenii implicati in organizarea si functionarea acestuia. O carte ametitoare, hipnotizanta, ce nu iti ofera nicio clipa senzatia ca stii ce va urma in momentul in care vei da pagina.

Povestea incepe cu ideea unei competitii. Doi oameni care au trait poate prea mult datorita magiei, care pentru a alunga plictiseala si banalul existentei pun in schema o competitie ce va implica zeci de oameni, care uita pretul unei vieti omenesti si care nu mai acorda nicio importanta acesteia. Evident, nu ei sunt cei care vor concura, ci doar cei care pun in scena totul, care traseaza liniile si modifica regulile. Nu sunt ei cei care pierd, care sufera, care risca. Marco si Celia vor fi jucatorii, iar circul va reprezenta atat scena cat si jocul lor. Ani peste ani in care circul creste, evolueaza, apar corturi noi, atractii incredibile, talentele circarilor se desavarsesc, imposibilul devine posibil. Insa fiecare lucru are un pret, chiar si perfectiunea. Sub straturile stralucitoare se ascunde un intuneric din ce in ce mai adanc.

Nu as vrea sa va povestesc foarte mult din actiune in primul rand pentru a nu va strica placerea lecturii si in al doilea rand, pentru ca povestea insasi este ca un labirint in care te pierzi. Si pur si simplu nu poti rezuma asa ceva.

Romanul surprinde din toate punctele de vedere. De la aspect, pentru ca arata minunat si coperta dar si interiorul, la poveste si la stilul in care aceasta a fost scrisa. Pe langa diversitatea locurilor prin care se plimba circul – si implicit si personajele: astazi Cairo, peste cateva ore New York, dupa o saptamana Londra si tot asa, aproape fiecare capitol reprezinta si un salt in timp. Povestea incepe astazi, capitolul al doilea descrie intamplari de acum cinci ani, cel de-al treilea te duce cu sapte ani in viitor, etc. Desi imi dau seama ca aceste salturi prin timp contribuie din plin la crearea atmosferei magice, personal, le-am gasit destul de enervante. Niciodata nu stiam ce varsta au personajele in capitolul respectiv si nici stadiul in care se afla circul, trebuia sa tot revin la primele capitole si sa calculez in ce moment al povestii ma aflam. Iar si iar si iar. Am renuntat la un moment dat sa o mai fac, insa am ramas cu senzatia ca am pierdut ceva din acest motiv.

Pentru multa, multa vreme, autoarea te poarta prin poveste ca si cum te-ar ghida printr-o camera intunecata. Zaresti un colt de mobila aici, te lovesti de piciorul mesei mai incolo, se intrevede o geana de lumina strecurandu-se prin ceea ce crezi ca este o draperie ce acopera fereastra. Banuiesti astfel imaginea camerei in mare, insa pana spre final, cand se aprind toate luminile, nu poti intelege deloc toate contururile, asezarea generala a lucrurilor, motivele si modul in care se imbina toate aspectele intre ele. Nu intelegi deci imaginea de ansamblu decat dupa jumatatea cartii, atunci cand, rand pe rand, nodurile ce leaga toate firele iti sunt dezvaluite in intregime.

Ritmul este destul de lent, intrerupt din loc in loc de cate o pagina in care ti se descrie cate un cort al circului ca si cum te-ai afla in mijlocul lui, privind in jur si minunandu-te de ceea ce vezi. De la un capitol la altul, atentia se transfera de la un personaj la altul, cititorul avand astfel ocazia sa patrunda din ce in ce mai adanc in viata si in gandurile personajelor. Atat in cele ale personajelor din interiorul circului, cat si a unora din exterior, dar care sunt sau vor deveni extrem de apropiate si implicate in destinul circului. Iar ambele categorii de personaje au destine la fel de fascinante. Asa cum spuneam mai devreme, mi-e greu sa ma gandesc doar la Marco si Celia ca fiind protagonistii cartii. Pentru ca desi ei sunt cei care concureaza in acea competitie absurda, am considerat ca o multime de alte personaje joaca roluri la fel de importante. Intr-un fel, intregul circ este precum un mecanism ce nu ar putea functiona asa cum trebuie fara vreuna dintre piesele sale, oricat de mari sau mici ar fi acestea. I-am adorat pe gemeni, pe contorsionista, pe ceasornicar, pe fosta balerina, pe copilul curajos dispus sa renunte la tot dintr-o generozitate iesita din comun, pe arhitectul genial, pe proprietarul excentric.

Singurele personaje care mi-au trezit antipatia au fost exact creatorii acestui joc egoist. Exista un singur aspect care ma face sa ii plac, intr-un mod indirect. Este vorba despre modul in care si-au antrenat jucatorii. Nu pentru ca s-ar fi implicat extrem de tare si le-ar fi trezit acestora admiratia prin asta. Nici vorba de asa ceva! Dimpotriva, unul dintre antrenori este in permanenta absent, in timp ce al doilea este prea prezent. Ambii par sa nu isi inteleaga invataceii, sa nu ii priveasca altfel decat pe niste piese de sah, dar nici acum nu stiu sigur daca acesta era pur si simplu stilul lor de „predare” sau daca se pregateau de fapt pentru o posibila pierdere, alegand sa isi protejeze din timp sentimentele in cazul in care norocul nu ar fi fost de partea lor. Asadar, aspectul care mi-a placut totusi este acela ca unul dintre cei doi competitori va invata „din carti”, isi va baza cunostintele pe sute de pagini de teorie, in timp ce al doilea jucator se va antrena, va trage de el pentru a se auto-depasi, va experimenta psihic si fizic fiecare lucru. Iar partea cea mai originala vine exact din faptul ca te-ai astepta ca Celia sa fie cea cu teoria, iar Marco sa se bazeze pe practica. Autoarea rastoarna insa acest cliseu, asezandu-i pe rolurile inverse.

Daca va doriti o lectura care sa va surprinda in permanenta, de la care sa nu aveti in nicio clipa nici cea mai vaga idee despre ce va aduce mai departe, Circul Noptii este ceea ce cautati. Poate ca nu este la fel de alerta precum alte carti fantasy, poate ca gandurile personajelor raman mereu inconjurate intr-o aura de mister si de aceea este mai greu sa te regasesti in ele, poate ca te vei simti uneori ratacit printre itele povestii. Insa senzatia pe care o ai de-a lungul cartii este exact aceea ca ai patruns intr-o lume in care iluzia se impleteste cu realul, in care acesta este inlocuit treptat de fantastic. De fapt, impresia de ansamblu este aceea ca ai intrat cu adevarat intr-un circ magic.

Multumesc Libris – librarie online, pentru sansa de a citi acest volum incantator. Va invit sa descoperiti toate ofertele disponibile in aceasta perioada plina de reduceri atat in colectia de carti online in romana, cat si in cea de carti in engleza.

Bile albe:

Ideea unica a povestii si stilul ametitor in care a fost scrisa.

Bile negre:

Salturile prin timp prea dese, pe care le-am mentionat anterior.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Miss Peregrine (Miss Peregrine, volumul 1) – Ransom Riggs

Jumatatea Rea (seria Half Life, volumul 1) – Sally Green

Alan Bradley

Buruiana care impleteste streangul (seria Flavia de Luce, volumul 2) – Alan Bradley

Posted on 03/11/2014 by roxtao

Disponibil la: Editura TREI

Colectia: Fiction Connection

Traducerea: Monica Vlad

Numar pagini: 384

Sinopsis:

Flavia de Luce, copilul-minune al literaturii politiste, se intoarce cu o noua aventura!

Dupa uriasul succes al primului sau roman,Placinta e dulce la sfarsit, Alan Bradley isi pune iarasi la incercare eroina preferata.

O intamplare stranie tulbura din nou linistea din Bishop Lacey, acest bucolic satuc englezesc, cu gradini ingrijite si pasuni invaluite in ceturi. Si de data aceasta e nevoie de talentele Flaviei de Luce – neintrecut detectiv si chimist genial – cu riscul ca ora ei de culcare sa fie in repetate randuri depasita. Pentru ca Flavia se afla la dificila varsta de 11 ani. Si pe langa asta, trebuie sa lupte cu doua surori veninoase, sa se descurce cu imaginea fantomatica a unei mame pe care n-a apucat s-o cunoasca, sa accepte raceala unui tata absorbit de clasoarele lui cu timbre… si, in plus, sa mai rezolve si acest caz dificil! Rupert Porson, papusar vestit, a suferit in timpul unui spectacol cu marionete un soc… electric si, din pacate, a parasit aceasta lume. Excentrica lui asistenta pare suspecta, dar nu este singura. Prin poveste bantuie si Meg Nebuna, locuitoare a padurii Gibbet, unde se gasesc ramasitele unei vechi spanzuratori – scena unui episod intunecat din trecut. In toiul intrigii mai aterizeaza si un pilot german indragostit de surorile Brontë, care a riscat totul doar pentru a survola tinuturile mlastinoase si colinele acoperite de iarba neagra. Si lista suspectilor se extinde…

Cum va dezlega neastamparata Flavia misterul si la ce ii vor folosi de data aceasta cunostintele extinse de chimie ramane sa descoperim.

Parerea mea:

Exista anumite carti pe care le citesc cu o bucurie nemarginita. Poate ca nu neaparat trecand printr-o gama extrem de larga de emotii, insa cu siguranta, cu un zambet larg pe buze de-a lungul intregii lecturi. Seria lui Alan Bradley, Flavia de Luce, face parte din aceasta categorie de lecturi. Cel de-al doilea volum al seriei a fost la fel de incantator ca si primul, asa ca imi mentin parerea ca este o poveste ideala atat pentru publicul tanar, cat si pentru cititorii adulti, avand capacitatea de a te fermeca la orice varsta.

Deja familiarizata cu misterele si crimele dupa evenimentele descrise in Placinta e dulce la sfarsit si mai mult, dezvoltand chiar, de atunci, o pasiune ciudata pentru moarte (pe langa cea binecunoscuta pentru otravuri cat mai ingenioase), Flavia va avea din nou ocazia si de data aceasta sa se ia la intrecere cu inspectorii de politie in ceea ce priveste viteza cu care aduna indicii si cu care vor da de cap unei anchete incalcite.

Foarte interesant este faptul ca pana spre jumatatea romanului nu exista inca niciun mister de dezlegat. Toata lumea este in viata, totul pare sa decurga in cel mai linistit mod in micul orasel iar in lipsa unor activitati mai interesante, Flavia isi dedica tot timpul ajutandu-i pe cei doi papusari ajunsi din intamplare in Bishop Lacey sa faca pregatirile necesare spectacolelor de teatru de papusi. Desigur, asta in cazul in care ingrozitoarea matusa Felicity, tocmai venita in vizita la Buckshaw nu ii solicita Flaviei prezenta si ajutorul in tot felul de activitati casnice teribil de plictisitoare. Totusi, nicio clipa nu ajungi sa te plictisesti, chiar daca intriga se construieste ceva mai tarziu decat te-ai astepta. In plus, autorul strecoara tot felul de indicii chiar si in acele capitole in care, daca nu ai cunoaste-o pe Flavia, ai putea crede ca descriu activitati lipsite de importanta. Esti constient ca trebuie sa fii atent la detalii, pentru ca se vor dovedi cu siguranta extrem de importante mai tarziu.

Si asa si este! Ca pentru a compensa linistea din prima parte a cartii, autorul introduce doua mistere, aparent lipsite de legatura si aflate la distanta de ani buni unul de celalalt. Lucrurile se precipita in cel mai neasteptat mod si evolueaza la fel de surprinzator. Doar talentul Flaviei de a stoarce informatii si indicii si din piatra seaca este cunoscut. Cu toate acestea, protagonista iti este mai mereu cu cativa pasi in fata, intrucat doar uneori poti banui ce fire se leaga in mintea ei odata cu adunarea dovezilor. Esti de fapt aproape la fel de nestiutor precum cei care ii cad in plasa, oferindu-i informatii pe care le considera banale.

Ce m-a surprins mult in acest volum este dinamica relatiilor familiale de la Buckshaw. Daca in primul volum am considerat tachinarile surorilor Flaviei la adresa acesteia doar un detaliu menit sa condimenteze lectura, in Buruiana care impleteste streangul, acestea apar deodata in alta lumina. Inca nu sunt convinsa daca ranchiuna ce razbate din replicile Opheliei si ale lui Daphne este cu adevarat extrem de intensa, asa cum pare, insa rezultatul acestor rautati este mai devastator decat imi imaginasem. Toate acele atacuri acide sadesc o nesiguranta neasteptata in sufletul Flaviei. Desi eroina este un copil de-a dreptul remarcabil din toate punctele de vedere si este adesea constienta de acest lucru, sagetile otravite aruncate constant de surorile sale o ranesc extrem de mult. Cititorul este deja familiarizat cu stilul rece al celor din familia de Luce, cunoscand tendinta acestora de a-si pastra ascunse emotiile si sentimentele. Insa exact dialogurile dintre surori o lasa pe Flavia in lacrimi, distrugandu-i fatada calma atat de bine construita. Sunt foarte curioasa sa descopar adevaratele sentimente ale Opheliei si ale lui Daphne fata de sora lor mai mica si sa inteleg care sunt motivele pentru care au format, practic, o alianta impotriva acesteia.

Personajele secundare sunt la fel de frumos construite ca si in volumul anterior. Ai senzatia ca ai pasit cu adevarat intr-un mic orasel de provincie cu propriile lupte de interese, cu secretele, barfele si conflictele tipice. Dupa Flavia, Dogger ramane personajul meu preferat din serie, fiind aproape la fel de intuitiv ca aceasta si la fel de capabil sa inteleaga firele ascunse ce impletesc misterul. Totusi, imprumutand stilul familiei de Luce, isi pastreaza pentru sine concluziile la care ajunge sau i le impartaseste doar Flaviei daca aceasta insista, mereu sub masca unui calm imperturbabil.

Un alt aspect interesant este modificarea modului in care politia, si in special inspectorul Hewitt, o trateaza pe Flavia. Daca in primul volum, in ciuda ajutorului pe care il ofera, protagonista este mai degraba indepartata de ancheta, de data aceasta lucrurile stau in mod diferit. Contributia Flaviei este asteptata cu interes si intr-un fel, primita cu mai multa recunoastere. Iar Hewit permite ca acest lucru sa iasa la suprafata, lasand-o pe eroina sa il intrevada si sa se simta implicata aproape oficial in ancheta si acceptata in mijlocul investigatorilor.

Romanul este incarcat de scene amuzante, de replici pline de umor, astfel incat parcurgi intreaga lectura cu zambetul pe buze, chicotind ici si colo, cand dai peste cate un paragraf savuros. Insa exact prin astfel de pasaje amuzante autorul reuseste sa iti aminteasca faptul ca in ciuda inteligentei incredibile, Flavia este totusi o fetita de 11 ani, a carei inocenta a ramas intacta in ciuda faptului ca este un as in rezolvarea crimelor si in manevrarea otravilor periculoase.

Multumesc mult Editurii TREI pentru sansa de a citi acest roman. L-am parcurs cu entuziasm maxim si m-am bucurat de fiecare pagina.

Bile albe:

– Modul interesant in care se construieste intriga, extrem de lent la inceput, doar pentru a o lua apoi pe o panta ascendenta, intr-un ritm alert.

– Personajele si relatiile dintre ele, aflate intr-o continua schimbare.

Bile negre:

Perfectul simplu. Nu am idee cum suna textul in original, insa in primele capitole, traducerea aproape ca m-a facut sa abandonez pe termen nelimitat cartea. Facui, zisei, dadui, observai, intrai, etc. Dumnezeule, e englezoaica, nu olteanca! Daca in alte lecturi cate un verb este astfel conjugat din cand in cand, nici macar nu il sesizez si chiar daca as face-o, nu mi s-ar parea nimic in neregula. Insa cand jumatate din verbe sunt asa de-a lungul a nenumarate capitole, e imposibil sa nu te exaspereze.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Placinta e dulce la sfarsit (seria Flavia de Luce, volumul 1) – Alan Bradley

O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii – Mark Haddon