Disponibil la: Herg Benet
Colectia: Radical din 7
Data aparitie: octombrie 2014
Numar pagini: 368
Sinopsis:
La inceput n-au fost cerul si pamantul. La inceput au fost Dora si Luna.
Aprilie, 2011: Dora – care are 18 ani, canta intr-o trupa rock si se pregateste de bac –o intalneste intr-o noapte pe carismatica si misterioasa Luna. Alter ego, iubita, idol, sau toate la un loc? Povestea lor de dragoste se imparte intre aventuri extreme si dorinta de a-i face pe cei din jur sa le accepte relatia, totul sub amenintarea unei profetii vechi de peste zece ani, care s-ar putea adeveri sau nu. O familie cu multe secrete, toate intunecate, si o provocare: Dora va trebui sa o iubeasca pe Luna impotriva tuturor.
August, 2014: O surpriza romantica pentru Luna ia o intorsatura neasteptata si Dora va observa cum lumea pe care o stie, in mijlocul careia se afla iubirea ei, se surpa definitiv.
La inceput n-au fost cuvantul, Dumnezeu sau intinderea nesfarsita de ape. La inceput au fost Dora si Luna.
Si totul a pornit de acolo.
Papusile – o poveste despre iubire si moarte. Despre toate lucrurile care conteaza.
Parerea mea:
A fost ceva cu cartea aceasta. Imaginea de pe coperta, titlul, nu stiu. Insa de cand le-am vazut prima data, am simtit o dorinta inexplicabila sa citesc romanul acesta. Mai ciudat este ca sinopsisul, aparut ceva mai tarziu, nu m-a atras aproape deloc, insa coperta a continuat sa isi exercite atractia asupra mea. Ii multumesc Cristinei Nemerovschi pentru ca mi-a indeplinit dorinta de a parcurge volumul atat de curand.
Inca nu am o parere foarte clar formata despre stilul si povestile Cristinei Nemerovschi. Am citit nymphette_dark si mi s-a parut interesanta, insa am citit si un sample din trilogia Sange satanic si nu am fost tentata sa o parcurg in intregime. Presupun ca din cauza faptului ca nu imi plac scenele in care cineva isi bate joc de altcineva. Nu ma refer la a gandi ceva rautacios sau a vorbi cu cineva despre defectele unei alte persoane. Toti facem asta. Ma refer strict la a-l face pe cel din fata ta sa se simta prost. Chiar daca e. Prost adica 🙂 Iar din fragmentul citit din Sange satanic, am ramas cu senzatia ca as da peste prea multe momente din acestea. Chiar si in Papusile am remarcat cateva scene de acest gen, insa au ramas totusi la un nivel acceptabil.
Si revenind asadar la Papusile. Nu aveam nici o idee peste ce voi da. Auzisem ca este o poveste despre iubire si moarte. Dar cumva, nu credeam ca va avea un asemenea impact. Nu stiu daca este normal sau nu, dar am avut de cand ma stiu tendinta de a ma gandi la chestii pesimiste. La cum ar fi daca persoanele dragi ar disparea deodata din viata mea. Am stat nopti intregi treaza ascultand respiratiile din camera cealalta, temandu-ma sa nu se opreasca. Am cunoscut oameni care si-au pierdut prea devreme copiii, fratii, parintii. Am crescut cu bunicii mei, asa ca amenintarea mortii a fost cumva mai aproape din cauza varstei lor. Am plans de teama imaginandu-mi durerea celor care au pierdut pe cineva. Iar Papusile pune pe hartie toata teama si toata disperarea pe care le simt cand imi las gandurile sa zboare in zona aceea.
Intr-un fel, restul povestii parca isi pierde din importanta. Ar fi putut sa nu fie Dora si Luna. Ar fi putut fi o mama si copilul ei, un sot si o sotie, o fata si tatal ei, un barbat si prietenul din copilarie. Indiferent despre ce fel de iubire ar fi scris autoarea, moartea, pierderea, durerea se simt la fel de intens. Nu cred ca am mai citit vreo carte care sa analizeze atat de atent golul imens pe care il lasa in tine moartea cuiva iubit. Felul in care o parte din tine e spulberata pentru totdeauna. Modul in care nu te mai poti reintregi, senzatia pregnanta ca nimic nu mai are sens, ca nu poti merge inainte pentru ca pur si simplu nu mai exista inainte. N-as vrea sa va las cu senzatia ca Papusile este o poveste deprimanta ce va va intrista. Adica… probabil ca o va face, dar in ciuda acestui fapt, chiar merita citita; ma indoiesc sincer ca vreunul dintre cititori va regreta ca a parcurs volumul. Ce vreau sa subliniez este ca aspectul care ii creste valoarea este, din punctul meu de vedere, tocmai talentul autoarei de a surprinde atat de bine toate aceste emotii pe care prea putini le pun pe foaie.
Prima parte a cartii ne poarta din copilaria Dorei, personajul narator, pana in prezent. Desigur, cu accent pe anii in care Luna i-a transformat lumea. Luna, care este genul de persoana ce lumineaza vietile tuturor celor pe care ii intalneste. Dificila poate pentru unii, dar perfecta din punctul de vedere al altora. Perfecta si pentru Dora, al carei suflet moare odata cu Luna. Ambele fete au adunat de-a lungul anilor amintiri, suferinte, temeri. Ambele au trecut printr-o experienta traumatizanta in copilarie, experienta ce le-a marcat restul vietii. Ambele sunt inca in razboi cu lumea, cu viata, cu destinul, cu ele insele. Insa povestea in care pasesc atunci cand se intalnesc incepe sa le vindece treptat pe amandoua.
Un aspect interesant mi s-a parut faptul ca autoarea sugereaza totusi existenta unor fisuri ale relatiei. Oricat de perfect ar fi micro-universul fetelor, la un moment dat descoperi faptul ca niciuna dintre ele nu i se dezvaluie in totalitate celeilalte. Ambele pastreaza ascunse unele fragmente ale personalitatii lor si poti doar sa te intrebi ce s-ar fi intamplat mai departe daca ar fi avut mai mult timp la dispozitie. Daca atmosfera aceea ideala s-ar fi pastrat. Sau in cat timp lumea lor ar fi inceput sa se destrame usor, usor. Daca fetele ar fi facut fata dezvaluirii complete a firii celeilalte. Poate ca magia iubirii este atat de ametitoare tocmai pentru ca povestea celor doua se incheie atat de brusc.
Un aspect surprinzator si care mi-a placut teribil de mult este modul in care autoarea reuseste sa iti manipuleze sentimentele vis-a-vis de personajele secundare. Treptat, iti formezi o parere despre fiecare dintre acestea. Iar apoi, prin cate o singura replica sau un gest neasteptat, Cristina Nemerovschi iti spulbera acea parere si iti cladeste una diametral opusa fata de cea initiala.
La fel ca alte carti ale autoarei, nu cred ca Papusile este o carte pentru oricine. Atat din cauza modului atat de brut, de taios si direct in care trateaza subiecte dureroase, cat si din pricina faptului ca este vorba despre o iubire intre doua fete, pe care persoanele mai putin open-minded ar putea sa o considere deplasata. Ar fi pacat ca o astfel de carte sa fie judecata tocmai dintr-un motiv atat de aberant, din cauza unor prejudecati care nu ar trebui sa mai existe in ziua de astazi.
Bile albe:
Capacitatea autoarei de a surprinde intr-un mod remarcabil pierderea, durerea si vartejul de emotii prin care trece cineva al carui univers a disparut odata cu o persoana iubita.
Bile negre:
Mi-ar fi placut ca macar una dintre protagoniste sa aiba o viata mai… obisnuita poate. Sa se confrunte cu probleme mai reale, mai banale, care sa ofere mai multa veridicitate povestii. Imi vine in minte acum, drept exemplu, seria Vampirii Sudului in care, desi inconjurata de paranormal, protagonista are adesea preocupari sau probleme atat de comune – job, finante, mancare, epilat, etc – incat iti este aproape imposibil sa o percepi ca pe un personaj imaginar. In Papusile, problemele protagonistelor au fie o natura, fie cel putin un “ambalaj” prea neobisnuit pentru a te putea regasi in ele. Astfel, desi tema atinsa este una de care ne vom lovi cu totii la un moment dat, Dora si Luna nu te fac niciodata sa uiti ca sunt doar personaje, nu iti dau senzatia ca te-ai putea regasi in ele sau ca le-ai putea asocia cu niste persoane reale.
| Alte recenzii care te-ar putea interesa: |
My Weekly Book 
Nu stiu de ce, dar imi doresc de ceva vreme sa citesc ceva scris de fata asta..
Presupun ca intriga destul de mult mai ales datorita reactiilor pe care le are publicul la cartile ei.
Cred ca da…caci vedeam valva pe facebook…
Nymphette am citit si eu, mi-a placut, dar asa cum remarci si tu mi-a lasat senzatia unei experiente total rupta de realitate.
Nymphette m-a dus cu gandul la Jurnalul secret al Laurei Palmer. Bine, am citit-o acum vreo 15 ani pe aceea, deci nu imi amintesc si actiunea ff bine, insa am asociat cele doua protagoniste pentru modul extrem in care isi duc viata, desi au varste fragede.
Atat in cazul Nymphette cat si in cazul romanului Papusile, mi se pare ca daca nu s-ar fi exagerat chiar toate aspectele importante ale povestilor, daca s-ar fi introdus putina normalitate, ar fi iesit ceva mult mai realist. Niste povesti care sa te faca sa te intrebi daca ceea ce citesti nu o fi cumva pe bune 🙂
Cred că singurul motiv pentru care aș fi citit această carte este coperta. Am încercat și eu să citesc Cristina Nemerovschi, însă nu este neapărat pe gustul meu, și prefer să mă țin departe de lucruri care nu mi-ar plăcea așa cum aș spera.
Recenzia ta, deși foarte bună și cu un punct tare, care mi-a plăcut, în legătură cu această carte (și anume portretizarea reușită a durerii- și dacă te ajută cu ceva, și eu sunt pe aceeași lungime de undă cu tine în privința gândurilor sumbre), nu a făcut decât să-mi întărească, mai degrabă, convingerea că nici nu voi citit vreo carte de-a autoarei prea devreme…
Ma bucur sa aud ca nu sunt singura… pesimista. Chiar ezitam sa scriu chestia asta in recenzie, nu stiam cat de ciudata o sa le para celor ce vor citi:)
Pe mine ma intriga de obicei autorii in jurul carora se creaza diverse controverse, deci am fost curioasa sa incerc unele dintre cartile autoarei. Bine, am si citit de-a lungul vremii o multime de astfel de carti destul de controversate, asa ca se poate spune ca am o toleranta destul de crescuta pentru ele :)) Dar mi se pare indicat sa nu te arunci la carti pe care consideri ca nu le vei inghiti. Poate ca peste X ani vei fi tentat sa incerci o carte pe care astazi nu vrei sa o citesti. Sau… poate ca nu 🙂 Pana la urma, citim pentru placerea noastra, asa ca nu are sens sa incepi si poate sa te si chinui sa termini o carte care nu iti place.