Tag: distopii clasice

Posted in Aldous Huxley

Minunata lume noua – Aldous Huxley

Posted on by roxtao

Disponibil la: Libris

Colectia: Literatura Universala

Traducerea: Suzana si Andrei Bantas

Numar pagini: 276

 

Sinopsis:

Celebrul roman Minunata lume noua (1932) porneste de la ideea unei societati distopice care, pentru a-si controla cetatenii, recurge la orice subterfugiu: de la transformarea rasei umane si manipularea ei genetica, pina la mascarea minciunii in adevar absolut. Rezultatul este o combinatie de realitati orwelliene si scene din cel mai pur SF, in care cartile sint arse si singura cultura acceptata sint preceptele unui conducator megaloman, in care aparitia unei editii de Opere complete de William Shakespeare poate duce la rasturnarea unui regim absurd, in care oamenii sint conceputi in imense incuba­toare, iar cei neatinsi inca de morbul acestei „civilizatii“ sint izolati in rezervatii.

Parerea mea:

In ultima perioada am fost atrasa tot mai mult de romanele distopice. Si cum acest gen nu e nici pe departe o noutate in literatura, ci doar a avut parte de o revenire in forta in ultimul timp, eram curioasa sa citesc si o serie de romane distopice clasice.  Iar Minunata lume noua este una dintre cele mai cunoscute utopii, asa ca nu puteam sa o ratez. Multumesc librariei online Libris pentru ca mi-a oferit cartea lui Aldous Huxley pentru recenzie. Daca intrati pe site-ul librariei, o puteti achizitiona atat in limba romana, cat si in limba engleza, deoarece pe langa cele 23.000 de carti online traduse in romana, exista si o colectie impresionanta de carti in engleza.

Am amanat putin recenzia pentru ca vroiam sa mi se „aseze” ideile, sa imi pot pune in ordine gandurile. Inceputul romanului a parut extrem de promitator, m-a prins de la primele randuri. Descoperim o tehnologie noua, o lume in care embrionii umani se dezvolta in eprubete, ajungand apoi la maturizare tot in medii artificiale. Pentru ca apoi, bebelusii sa fie crescuti in locuri speciale, fara sa aiba contact cu parintii naturali. Oamenii sunt creati pe diferite clase, iar atributele pe care trebuie sa le aiba in viitor, in functie de viitoarele meserii le sunt inserate in minte si in ADN inca din stadiul de embrion. Din societate lipsesc cu desavarsire familiile, vechile traditii in care copii erau nascuti si nu creati si cresteau apoi alaturi de mame, tati, frati si surori fiind considerate ridicole si indecente. Toate principiile lumii pe care o cunoastem noi sunt inversate, fidelitatea este absurda, luata in ras si relatiile monogame sunt descurajate. Este promovata o libertate totala, oamenilor li se asigura absolut fiecare nevoie, astfel incat sa nu aiba nici un motiv de nemultumire care ar putea declansa un proces de gandire mai profund, iar societatea promoveaza consumul excesiv. Ceea ce atrage insa atentia este faptul ca membrii acestei lumi sunt in mare parte constienti de modul in care functioneaza lumea lor. Ei stiu ca sunt conditionati din punct de vedere fizic si moral dinainte sa se nasca si pana cand devin adulti si spre deosebire de alte carti, aproape nimic din organizarea societatii nu le este ascuns.

Ceea ce nu m-a incantat foarte mult a fost intriga, care mi s-a parut oarecum subtirica. Nu neaparat ca ideea de baza nu ar fi buna (integrarea unui „salbatic” in lumea civilizata), insa cumva, romanul nu reuseste sa te tina in suspans sau sa te faca sa rezonezi cu personajele. In mijlocul acestei civilizatii se pastreaza totusi o urma de traditie. In cadrul unei rezervatii, exista un grup de oameni ce si-au pastrat de mii de ani vechile obiceiuri si credinte. Nu, nu urmeaza o revolutie in cadrul careia acesti „salbatici” ajuta societatea sa se trezeasca si sa renege noile valori. Deci romanul nu urmeaza chiar cursul obisnuit al unei distopii. Avem intr-adevar un personaj „salbatic” adus in societatea moderna, special pentru a sublinia contrastul dintre traditie si noutate, insa acesta ramane izolat, neinteles de cei din jur si neintelegandu-i, la randul sau.

Personajele principale sunt din nou diferite fata de ceea ce ma asteptam sa descopar. Avem parte de protagonisti ce duc lupte interne, care se zbat sa supravietuiasca ordinii sociale, sunt nemultumiti, insa nu inteleg in totalitate de ce. Iar tot acest haos interior duce la o purtare mizerabila, la o rautate ce se manifesta fata de toti cei din jur, inclusiv fata de persoanele care le sunt prieteni.

Finalul aduce un fel de discurs filozofic, in care se analizeaza avantajele si dezavantajele fericirii totale, impactul acestei societati de consum asupra individului si modul in care bunastarea ar putea influenta in mod negativ profunzimea unui suflet. Te trezesti astfel cu o serie de intrebari care ti s-au format de fapt partial in minte chiar in timp ce citeai romanul, insa nu le-ai dat glas pana atunci. Nu as putea formula o concluzie, mi-e greu sa ma hotarasc daca o astfel de societate ca cea descrisa de Aldous Huxley ar fi sau nu una in care avantajele sa contrabalanseze aspectele negative. Banuiesc ca ramane la latitudinea fiecarui cititor sa mediteze la acest lucru.

Bile albe:

– Cred ca romanul a fost perceput ca fiind mult mai bun la momentul publicarii si o perioada destul de indelungata de timp dupa aceea. In prezent insa, impactul acestuia este probabil diminuat de faptul ca mare parte din inventiile tehnologice si principiile sociale si individuale si-au facut deja loc in viata noastra. Poate nu intr-o forma identica, insa intr-una destul de apropiata. Lucrurile ce pareau pe atunci imposibile sau extrem de indepartate, s-au transformat astazi in realitate, fiind la indemana oricui.

Bile negre:

– Intriga prezentata intr-o maniera nu indeajuns de atragatoare si personajele de care cu greu te poti atasa si fata de care ai mai degraba sentimente mixte.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Imparatul mustelor – William Golding

Ferma Animalelor – George Orwell
Posted in George Orwell

Ferma Animalelor – George Orwell

Posted on by roxtao

Disponibil la: Libris

Colectia: Literatura Universala

Traducerea: Mihnea Gafita

Numar pagini: 192

 

Sinopsis:

Ferma Animalelor a inspirat o celebra animatie difuzata in anul 1954, reluata in 1999 de un film in care vocile personajelor au fost dublate, printre altii, de Patrick Stewart, Julia Louis-Dreyfus si Peter Ustinov.

Cind animalele de la ferma isi alunga stapinul betiv, toate sint cuprinse de un zel colectiv. Fiecare munceste peste program, productivitatea creste si, pentru moment, toate gurile sint satule. Regulile de aur ale colectivitatii vor fi inscrise cu litere uriase pe un hambar: toate animalele sint egale, nici un animal nu va bea alcool, nu va purta haine, nu va dormi in pat, nu-si va ucide semenii. Dar nu va trece mult pina cind porcii vor prelua conducerea fermei si se vor bucura de toate privilegiile puterii. Punctul culminant al utopiei Ferma Animalelor poate fi inteles fie si numai din ultima regula care mai ramine inscrisa pe hambar: „Toate animalele sint egale, numai ca unele animale sint mai egale decit altele”.

„Ferma Animalelor este o fabula politica plina de intelepciune, de compasiune si de invataminte pentru vremurile pe care le traim.” (New York Times)

Parerea mea:

Probabil majoritatea dintre voi ati auzit de romanul lui George Orwell, Ferma Animalelor. In cazul in care nu ati apucat sa il cititi pana acum, va recomand sa o faceti, pentru ca romanul nu si-a castigat popularitatea fara motive intemeiate. Eu multumesc librariei online Libris pentru ca mi-a oferit ocazia de a citi Ferma Animalelor. Daca doriti sa va achizitionati cartea, o gasiti pe site-ul librariei la un pret foarte bun, alaturi de mii de alte carti online in romana si la fel de multe carti in engleza.

Sunt intotdeauna impresionata de romanele ce infatiseaza povesti ce au ramas la fel de actuale in zilele noastre, desi initial cartile faceau referire la perioade de acum zeci sau sute de ani. Este si cazul romanului Ferma Animalelor, ale carui semnificatii au depasit nu doar bariera timpului, ci si pe cea a spatiului. Autorul a scris cartea ca o critica cu nuante de parodie la adresa societatii rusesti, din perioada unor binecunoscuti lideri sovietici care au instaurat un regim totalitar. Tulburator este insa faptul ca povestea lui George Orwell poate fi suprapusa la fel de bine si in prezent pe societatea actuala. Nu stiu daca si pe cea din alte parti ale lumii, insa pe cea de la noi, cu siguranta! Poate ca nu se potriveste exact, 100%, insa gradul de asemanare este unul extrem de ridicat.

Nu sunt deloc fan politica, ceea ce se intampla ma dezgusta indeajuns incat sa prefer sa traiesc intr-o dulce ignoranta. Partial si pentru ca mi se pare ca inaintam cu spor si drag spre dezastru si ca nu prea se intrevede vreo raza de soare in viitorul apropiat. Oricum.. asta nu inseamna insa ca, vrand nevrand, nu observ totusi modul in care evolueaza organizarea societatii. Si nu pot sa nu fiu surprinsa de cat de asemanatoare este lumea noastra cu cea din Ferma Animalelor. Repet, poate nu neaparat in ansamblu, ca sistem general, insa privite separat, majoritatea aspectelor si detaliilor sunt aproape identice. Incepand de la modificarile insesizabile ale principiilor propuse la inceput, pana la minciunile socante si lipsite de orice sentiment de jena, la care se ajunge in doar cateva luni. De la modul in care oamenii se lasa manipulati, aproape dorindu-si asta, pana la speranta lipsita de argumente sau de o baza cat de cat solida ca totul e..binisor si ca merge din ce in ce mai bine. De la ascunderea sau modificarea istoriei, pana la instigarea impotriva unor dusmani inventati si redirectionarea urii in sensuri eronate. De la negarea adevarului din partea celor care conduc o tara si pana la negarea adevarului din partea poporului condus. Din motive de egoism, lacomie sau dorinta de putere din partea unora si din motive de prostie, teama si nepasare din partea altora.

Ferma Animalelor nu este doar o critica referitoare la conducatorii ipocriti ci e adresata in egala masura si oamenilor ce se lasa condusi in directii dezastruoase, cu zambetul pe buze, in ciuda evidentei. A oamenilor care se lasa striviti si jucati pe degete ca niste marionete in jocul papusarului. Care uita sacrificiile de ieri, promisiunile pe care si le-au facut lor insisi si pierd invataturile propriilor greseli din trecut, repetandu-le apoi iar si iar. Nu stiu daca opera lui George Orwell loveste mai tare in lacomie si minciuna sau in prostie si umilinta. Fiecare personaj – individual sau colectiv- prezinta o anumita tipologie umana, impecabil creionata. Insa, veti observa ca din pacate, din aceasta poveste lipseste un personaj important: tipul eroului. Din nou, la fel ca in realitate..

Nu poti sa nu te simti cuprins de un val de sentimente contradictorii: mila si dezgust – in acelasi timp, pentru animalele persecutate, dispret, ura dar si un soi de intelegere pentru animalele conducatoare. Pentru ca, cine e mai rau pana la urma? Cine merita judecat mai aspru? Cel care ia daca vede ca se poate si are de unde sau cel care permite altora sa ii ia ce este al sau?

Bile albe:

– Cartea are un ton usor, de povestioara, ai impresia ca citesti o fabula ceva mai lunga si nu un roman. In plus, numarul de pagini nu este deloc unul mare, asa ca Ferma Animalelor se poate citi in doar o ora-doua. Si merita din plin!

Bile negre:

– Mi-e greu sa gasesc vreun punct slab unei astfel de lecturi. Nu neaparat din cauza renumelui cartii, ci mai ales datorita constructiei povestii si stilului utilizat. Poate doar cateva inadvertente temporale – am avut la un moment dat senzatia, spre final, ca perioadele de timp mentionate de autor incepusera sa nu se mai suprapuna perfect cu desfasurarea actiunii sau cu existenta unora dintre personaje.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Insula pinguinilor – Anatole France

Numele trandafirului – Umberto Eco
Posted in William Golding

Imparatul mustelor – William Golding

Posted on by roxtao

Disponibil la: Libris

Colectia: Literatura universala

Traducerea: Constantin Popescu

Numar pagini:  228

 

Sinopsis:

Un grup de copii scapa cu viata din catastrofa prabusirii unui avion si incearca sa supravietuiasca pe o insula pustie din mijlocul Pacificului. Insa ceea ce ar putea fi aventura vietii lor, o noua robinsoniada departe de adulti si de regulile acestora, se transforma intr-un cosmar ucigator de vise: ura ia locul inocentei si crima se instapaneste peste o lume care-si rataceste busola. O parabola de o forta incredibila care ne ofera un raspuns deopotriva crud si realist la intrbarea: este libertatea absoluta calea spre paradis?
“Alaturi de romanul De veghe in lanul de secara, Imparatul mustelor e cartea de capatai a tinerilor de pretutindeni.” (New York Times Review of Books)
“Un roman exceptional care surprinde intreg universul uman in aventura unor copii pe o insula de corali.” (E.M. Forster)
“O poveste atemporala asemenea unui mit.” (Malcolm Bradbury)
“O oglinda lucida, obiectiva si in spaimantatoare a societatii moderne.” (Times Literary Suplement)

Parerea mea:

De cateva zile, imi face cu ochiul din biblioteca romanul Disparuti, al lui Michael Grant. Totusi, pentru ca ideea de baza de la care porneste acesta mi se parea ca seamana intr-o oarecare masura cu cea a romanului Imparatul Mustelor , m-am gandt ca ar fi mai bine sa le citesc in ordinea cronologica. Asa ca am citit mai intai Imparatul Mustelor, aparuta in 1954, iar Disparuti ramane pe lista de „to read” deocamdata.

Ce-as putea spune despre Imparatul Mustelor…Mi s-a parut ca iti lasa mai mult senzatia de nuvela decat de roman. Cititorul este introdus in actiune fara nici un preambul, majoritatea personajelor sunt doar vag schitate, iar trecutul lor sau orice altceva ce nu are legatura directa cu actiunea lipseste cu desavarsire. Cu toate acestea, spre sfarsitul lecturii iti dai seama ca ai reusit sa te atasezi de cateva personaje. Cel mai probabil, toti cititorii vor empatiza cu cei cativa baieti care au reusit sa isi pastreze umanitatea. Abia spre final intelegi ca lipsa creionarii mai detaliate a celorlalte personaje este de fapt intentionata. La un moment dat, majoritatea copiilor actioneaza ca si grup, nemaifiind personaje individuale ci doar o turma ce si-a pierdut orice urma de umanitate si ratiune si oglindesc fiecare actiune a celui mai puternic si mai malefic dintre ei. Nu mai sunt condusi de constiinta proprie ci se lasa prada tentatiei de a actiona intr-un grup, de a fi parte a unui intreg ce le ofera putere si in acelasi timp ii absolva de vina si de responsabilitate.

Firul narativ nu este neaparat unul previzibil. Pana la un punct, lucrurile se desfasoara exact in modul in care ti-ai imagina ca ar putea evolua povestea unor copii naufragiati pe o insula pustie, fara nici un adult prin preajma: actiuni simple, precum culesul fructelor, inotul, incercarea de a vana, de a construi un adapost sau de a stabili cateva reguli care sa ii ajute sa supravietuiasca. Dar apoi intervin aceleasi conflicte ce ar putea fi valabile si in cazul unor adulti: razvratirea impotriva sefului ales, tendinta de a-i umili pe cei mai slabi, lupta pentru putere si prioritatile total diferite. Nu cred ca autorul a exagerat prin prezentarea unor copii intr-o lumina atat de infioratoare. Sunt convinsa ca intr-adevar, daca la un moment dat s-ar petrece o astfel de intamplare in realitate, lucrurile ar avea toate sansele sa evolueze exact in directia descrisa in acest roman. Tendinta catre salbaticire, amintirea tot mai vaga a regulilor civilizatiei, frica inevitabila ce se alimenteaza singura trecand de la un individ la altul, lipsa vizibila a consecintelor unei actiuni gresite si adaptarea la o lume fara reguli, combinate cu animozitatile crescande dintre personajele nu pot duce decat intr-o directie dezastruoasa. In plus, daca in cazul unor adulti constiinta ar fi fost principalul factor ce ar fi putut pastra un ritm decent si ar fi impiedicat distrugerea umanitatii din fiecare personaj, in cazul unor copii aceasta este abia in formare, fara a fi avut timp sa se inradacineze si fiind deci supusa unui risc crescut de ruinare. Daca in cazul unor adulti bunul simt ar fi impiedicat mare parte din actiunile salbatice, in cazul copiilor, acesta a fost inlocuit de iluzia puterii, de instinctele animalice mai accentuate, de forta grupului si de vina impartita. Iar actiunile personajelor evolueaza din ele insele. Prima greseala ce nu e urmata de o pedeapsa creaza un precedent, iar de aici pana la o salbaticire totala nu mai e decat un pas. Ultima parte a cartii este o desfasurare a nebuniei, o sete de sange primitiva ce se extinde de la un individ la altul, o disparitie aproape totala a oricarei urme de ratiune, a oricarei actiuni decente, o pierdere a umanitatii si o scufundare in macabru, intr-un comportament dominat de instincte si intuneric.

Am inteles ca opera lui William Golding este in programa scolara in mai multe tari si nu pot decat sa regret ca nu este lectura obligatorie si la noi. Banuiesc ca intr-adevar, ca si in cazul oricarei alte carti, povestea este vazuta in moduri diferite in functie de varsta cititorului. Dar sunt sigura ca la un moment dat, orice copil viseaza la o lume fara adulti, fara reguli, fara pedepse. Iar Imparatul Mustelor ofera exact o imagine posibila a unei astfel de lumi si ar tempera putin eventualele tendinte de razvratire impotriva unor lucruri pe care la un moment dat in copilarie sau adolescenta le respecti doar din nevoie, fara a le intelege sau fara a fi de acord cu ele.

Bile albe:

– Fiind adepta finalurilor fericite, am rasuflat usurata atunci cand am vazut ca romanul are parte de un sfarsit satisfacator, care pastreaza o urma de speranta si impiedica savarsirea unui ultim act ingrozitor. Totusi, ramai cu gustul amar si cu constiinta faptului ca doar un factor extern poate stopa regresia caracterului uman odata ce aceasta a inceput si ca nimic altceva din interiorul individului nu mai actioneaza in modul civilizat, empatic si uman.

– Povestea este dominata in special de dialog, asa ca se citeste rapid si are mari sanse sa captiveze cititorul de la primele pagini. In plus, dialogurile sunt foarte realiste, au nota puerila necesara unei carti ce are ca personaje niste copii, personalitatile baietilor se disting clar iar tonul este usurel, astfel incat in minte ti se desfasoara scenariul exact ca si cum ai urmari un film.

Bile negre:

– Romanul este destul de scurt, iar cateva aspecte ar fi putut fi descrise intr-un mod mai detaliat. Dintre acestea, as putea mentiona in primul rand numele adevarat al unuia dintre personajele principale. Acesta are unul dintre cele mai importante roluri, fiind, alaturi de alti doi baieti intruchiparea ratiunii dar in acelasi timp si tipul individului brutalizat de cei din jur datorita aspectului fizic si a unor slabiciuni evidente. Faptul ca de-a lungul romanului nu ii aflam numele ci il cunoastem doar sub masca unei porecle umilitoare este unul dintre aspectele pe care le-am considerat de-a dreptul nedrepte.

– In primele pagini, rolul personajelor nu este foarte clar. Personajele pozitive au parti mai putin placute sau actioneaza intr-un mod incorect, iar cele negative au cateva idei sclipitoare, iar portretul lor ofera si o parte placuta a personalitatilor acestora. Abia mai tarziu rolul fiecarui personaj incepe sa se evidentieze si devine foarte vizibila semnificatia fiecaruia in cadrul povestii. Nu am putut scapa insa de senzatia ca greselile de la inceput ale personajelor pozitive, desi minore, au influentat intrucatva modul in care a inceput intreaga nebunie.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Numele trandafirului – Umberto Eco

Insula pinguinilor – Anatole France
Posted in Anatole France

Insula pinguinilor – Anatole France

Posted on by roxtao

Disponibil la: Humanitas

Colectie: Carte de buzunar

Traducere: Aurel Tita

Numar de pagini: 336

 

Sinopsis:

Un misionar crestin ajunge, pacalit de Diavol, pe o insula acoperita de gheturi si, avand o vedere foarte proasta, ii confunda pe marii pinguini din specia Great Auk (disparuta la jumatatea secolului al XIX-lea) cu niste pagani ce trebuie crestinati. El boteaza animalele, iar Dumnezeu, care in mod normal le pemite doar oamenilor sa fie botezati, rezolva problema daruindu-le pinguinilor suflete si transformandu-i in fiinte omenesti. Astfel incepe istoria pinguinilor, ce o oglindeste, satiric, pe cea a Frantei si a Europei Occidentale. Pinguinii trec prin marile migratii, prin Evul Mediu eroic, prin Renastere si cunosc o epoca moderna, tehnologica; civilizatia lor ultraindustriala e distrusa, pana la urma, de o campanie terorista, si totul porneste de la capat. Insula pinguinilor e o critica a naturii umane; morala, obiceiurile si legile omenesti sunt obiectul satirei lui Anatole France.

Parerea mea:

Nu mai citisem de cateva luni carti scrise de autorii secolelor trecute si imi pierdusem intr-o oarecare masura entuziasmul fata de acestea, fiind atrasa mai mult de titlurile noi si stralucitoare zarite prin rafturile librariilor. La romanul lui Anatole France m-a atras in primul rand titlul si speram ca acesta sa nu fie unul metaforic, iar rezumatul de pe ultima coperta mi-a confirmat faptul ca intre paginile cartii se afla o idee atragatoare si plina de originalitate.

Cartea este subtirica si se citeste usor, nu este deloc incarcata de arhaisme sau expresii invechite. Este structurata in „carti”, impartite la randul lor in capitole nu foarte lungi. Unele capitole sunt strans legate intre ele, altele aduc cate o povestioara noua, cu personaje alese din neamul pinguinilor, capitole ce reflecta fiecare cate un aspect diferit al noii civilizatii. Alegerea acestei modalitati de a scrie romanul are avantajul de a-l face foarte usor de citit. Trebuie sa mentionez ca exista multe momente amuzante si per ansamblu, nu ramai deloc cu impresia ca ai citit o carte scrisa in urma cu mai mult de 100 de ani. Evident, exista si cateva aluzii istorice inevitabile, pe care daca nu ai fost chiar pasionat de istorie nu prea ai cum sa le apreciezi probabil la adevarata valoare, dar nu sunt un impediment major in intelegerea cartii.

Dupa cum scrie si in prezentarea editurii, Insula pinguinilor a fost considerata o opera satirica la adresa Frantei si a Europei. Mie mi se pare mai mult de atat. Mi se pare ca  sugereaza exact istoria si evolutia lumii intregi, nu doar ale unei tari sau continent. Este ca si cum ori de cate ori s-ar ridica o civilizatie noua, urmeaza exact aceiasi pasi ca cele dinaintea ei. Cartea te face sa realizezi ca umanitatea repeta mereu si mereu aceleasi greseli, ca indiferent de cate planete am popula intr-un viitor ipotetic vom actiona intotdeauna exact in acelasi mod, criticand faptele pe care le-au facut predecesorii, chiar in timp ce le facem si noi intr-o maniera identica. Si daca pe parcursul cartii ideea aceasta e doar sugerata, ultima pagina expune direct exact ceea ce a fost ascuns printre randuri in capitolele anterioare.

Bile albe:

– Cartea iti induce anumite ganduri cu o tenta usor filozofica atat de pregnant, incat si la cateva zile dupa ce ai terminat-o inca te mai trezesti gandindu-te la ea. Cu toate astea, este o carte pe care o poti termina intr-o singura zi, te amuza in timp ce te face sa iti pui intrebari, te transporta intr-o zona in care nu ai mai fost de cand erai adolescent si te revoltai impotriva lumii, fara a te lasa sa simti cumva ca nu ar fi altceva decat un roman micut ce pastreaza o idee nastrusnica in interiorul sau.  Este un contrast savuros intre limbajul simplu al cartii, povestioarele de multe ori nostime si ideile nescrise ce reies dintre randuri.

– Cu toate ca nu cred ca are vreo importanta majora in actiunea cartii, mi-a placut ca se simt unele influente ale altor scriitori si ca autorul a amintit de unele fragmente din operele acestora. Stilul fiecarui scriitor se modeleaza intr-o oarecare masura si prin ceea ce citeste de-a lungul timpului. In operele scrise in trecut influentele altor autori se simteau mai puternic decat in romanele contemporane. Mi-a placut in mod special scena care recreeaza coborarea in Infern din Divina Comedie, deoarece am citit cu ani in urma opera lui Dante Alighieri si a fost o surpriza placuta sa imi amintesc de aceasta.

Bile negre:

– Cartea a 5-a si a 6-a mi s-au parut extrem de greu de citit, plictisitoare si aproape imposibil de urmarit cu atentie. Autorul creste gradul de ironie la adresa societatii, dar reuseste in felul acesta sa piarda interesul cititorului. Aveam senzatia ca nu se mai termina acele parti sau mai rau, ca ar putea sa fie asa tot restul romanului. Cred ca m-as fi simtit la fel de castigata si fara sa citesc respectivele capitole.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Dragonul furtunii – I. J. Parker

Nefertiti. Cartea mortilor – Nick Drake