Posted in Eva Mozes Kor, Lisa Rojany Buccieri

Am supravietuit lagarului mortii – Eva Mozes Kor & Lisa Rojany Buccieri

Am supravietuit lagarului mortii - Eva Mozes Kor & Lisa Rojany BuccieriDisponibil la: Meteor Press 

Colectia: Istorie

Traducerea: Mihai Dan Pavelescu

Numar pagini: 128

*

Sinopsis:

Cartea “Am supravietuit lagarului mortii” este o rememorare a copilariei distruse de regimul nazist. Este descrisa Romania din timpul razboiului, viata evreilor inainte de inasprirea conditiilor si trimiterea acestora in lagare de concentrare, chinurile la care au fost supusi gemenii lui Mengele, cum au fost numite mai tarziu aceste victime, lupta continua pentru supravietuire pana in momentul in care au fost eliberate, in 1945.

 “A fi in Auschwitz era ca si cum ai fi intr-un accident de masina in fiecare zi. Atat de des se intamplau lucruri groaznice”

“Le-am dat sangele nostru, corpul nostru, demnitatea noastra si, în schimb, ne lasau sa traim inca o zi. Nu imi amintesc nici macar un singur geaman care sa nu fi cooperat.”

Parerea mea:

Poate ca una dintre cele mai cunoscute nume asociate cu Holocaustul si Auschwitz este cel al doctorului Josef Mengele. Se spune despre el ca spre deosebire de unii ofiteri germani din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, Mengele isi indeplinea sarcinile cu pasiune, ca adora sa imparta miile de victime aduse zilnic in lagarul de la Auschwitz in cele doua grupuri: al celor care urmau sa moara in aceeasi zi si respectiv al celor care mai primeau inca o zi, o saptamana sau o luna de teroare. Dar mai presus de toate este cunoscut pentru experimentele infioratoare pe care le facea, in special pe gemeni.

Atunci cand am citit Am fost medic la Auschwitz, scrisa de doctorul roman Nyiszli Miklos, am ramas cu senzatia ca unele parti au fost parca special excluse sau mentionate doar in treacat. Poate ca implicarea persoanala a autorului in tabara aceasta a asupritorilor, desi fortata, a fost cea care a facut ca anumite aspecte sa fie ignorate. Am fost curioasa deci sa descopar povestea si dintr-un alt unghi, de data aceasta exact din perspectiva uneia dintre victimele directe ale doctorului Mengele. Eva Mozes Kor si sora sa geamana au reprezentat exact „pacientii” de care era interesat Mengele. Nascute in Romania, la varsta de 10 ani, cele doua surori gemene si familia lor au ajuns intr-unul dintre cele mai infioratoare lagare ale mortii din timpul Holocaustului: Auschwitz – Birkenau. In ciuda faptului ca dintr-un anumit punct de vedere cartea nu mi-a atins asteptarile – si voi explica imediat de ce, mi-a oferit totusi anumite surprize pe care nu le banuiam.

Desi victima directa a lui Josef Mengele, autoarea nu ofera totusi o perspectiva foarte larga. Citind, am realizat ca asteptarile mele erau totusi nerealiste din acest punct de vedere. Pentru ca Eva Mozes nu avea acces decat la o mica parte de informatii iar acestea erau legate fie de experimentele la care a participat personal, fie de cele la care a fost martora. Iar ceea ce vedea era de cele mai multe ori insuficient: vedea injectii, dar nu stia ce contin, ce efecte au, ce motivatii se ascund in spatele lor. Vedea cadavre, boli induse si suferinta, dar nu si motivele pentru care fusesera cauzate. Vedea pastile, droguri, operatii, insa nu si intentiile care stateau la baza. Si exact motivatiile, asteptarile si modul de gandire al doctorului Mengele ma face extrem de curioasa. Mi-as dori sa stiu ce anume incerca sa obtina, ce il interesa, daca isi dorea sa afle ce se afla in spatele anumitor caracteristici fizice sau daca incerca sa obtina ceva nemaivazut pana atunci, etc. Asa ca treptat, pe masura ce parcurgeam cartea, am realizat ca memoriile oricarei victime ale Holocaustului nu pot sa ofere aceste laturi ale povestii, din simplul fapt ca nu ar fi avut acces la ele. In plus, cred ca eu caut ceva ce nu am cum sa gasesc. Pe net se gasesc destule detalii privind motivatiile doctorului Mengele. Insa tind sa caut mai mult pentru ca pur si simplu nu reusesc sa accept nebunia acestuia, nu pot intelege modul in care un om se poate transforma intr-un astfel de monstru, capabil de cele mai oribile crime.

Insa, asa cum spuneam, cartea mi-a rezervat totusi anumite surprize. A explicat intr-o oarecare masura o nelamurire mai veche: de ce evreii din Europa, aflati sub amenintarea Germaniei naziste si persecutati tot mai tare de la o zi la alta nu au plecat. De ce, in ciuda faptului ca au avut sansa, nu s-au salvat, nu au fugit, nu au parasit o lume care le lua totul si le oferea numai durere si groaza. Si am inteles ca privind trecutul, stiind intreaga poveste, pentru noi este usor sa punem astfel de intrebari, sa nu intelegem de ce nu au plecat. Dar la momentul respectiv, oricat de mult ar fi degenerat lucrurile, speranta si… simtul realitatii pur si simplu nu i-au lasat pe oameni sa fuga. Sau cand au vrut sa o faca, era deja prea tarziu. Dar pana la un punct, majoritatea evreilor considerau ca era imposibil ca lucrurile sa se inrautateasca mai tare sau sa dureze prea mult. Si… evident ca asa considerau! Cum sa isi inchipuie ce avea sa urmeze, cum sa isi imagineze ca in secolul 20 asa ceva ar fi posibil, ca o lume intreaga va asista tacuta la milioane de crime infioratoare? Cu atat mai mult cu cat religia lor nu era un lucru care sa ii defineasca, din punctul lor de vedere. Erau germani, polonezi, romani, si asa mai departe. Erau medici, elevi, bunici, mame, profesori, gospodari, vanzatori, tarani, etc. Daca i-ai fi intrebat „Cine esti tu?”, nu ti-ar fi raspuns „Sunt evreu”, ci probabil ti-ar fi oferit cu totul alte raspunsuri, ar fi vazut alte atribute ca fiind categoric mai importante. Sa fie deci persecutati pentru un astfel de lucru nu avea cum sa li se para ceva ce va dura, mai ales ca pana de curand nu fusese ceva semnificativ, nu asta le definise rolul in societate si viata in general.

Un alt aspect care m-a uimit in timpul lecturii a fost viata de dupa razboi, de dupa Auschwitz, de dupa Holocaust. Cred ca tot timpul am crezut ca dupa ce totul s-a incheiat, evreii supravietuitori si-au reluat vietile de dinainte de razboi, s-au intors la normalitate. Desigur, nu imi imaginam ca vor uita, ca le va fi usor, ca pierderile si durerea nu vor fi fost enorme. Insa in niciun caz nu mi-as fi putut inchipui faptul ca zeci de ani dupa aceea multi evrei au continuat sa fie marginalizati si oprimati, ca desi razboiul s-a sfarsit, antisemitismul era inca in floare. Societatea, lumea intreaga, nu doar ca nu a facut nimic pentru ei in timp ce nazistii ii masacrau, dar nici macar dupa aceea nu le-a facut viata mai usoara, nu le-a oferit sansa de a trai normal. Anii de manipulare dintre cele doua razboaie mondiale, indoctrinarea atat de indelungata si intoleranta extrema au facut ca pentru multi evrei, iadul sa nu se sfarseasca odata cu Holocaustul, ci sa continue ani la rand dupa aceea. Evident ca nu la acelasi nivel, insa asta nu este deloc o scuza care sa te faca sa privesti rasa umana cu mai multa indulgenta.

Desi ma asteptam intr-o oarecare masura la altceva, volumul Am supravietuit lagarului mortii mi-a oferit mult mai mult decat banuiam atunci cand l-am inceput, in ciuda numarului scurt de pagini. Cred ca ar trebui sa se afle pe lista de lecturi a oricarui cititor curios sa inteleaga mai bine reactiile evreilor din perioada Holocaustului, modul in care s-a instaurat persecutia evreilor, modul in care lumea nu doar ca a permis astfel de monstruozitati sa aiba loc dar a mai si dat adesea o mana de ajutor.

Posted in Joan D. Vinge

Cei 47 de ronini – Joan D. Vinge

Cei 47 de ronini - Joan D. VingeDisponibil la: Nemira 

Colectia: Nautilus SF

Traducerea: Cecilia Preda

Numar pagini: 496

 

Sinopsis:

Dupa ce stapanul lor, in urma intrigilor unei minti diabolice, este obligat sa-si faca seppuku, 47 de samurai jura sa se razbune si sa indrepte dezonoarea abatuta asupra neamului lor. Roninii strabat o lume salbatica, populata de creaturi mitice si fiinte fabuloase si au nevoie de ajutorul lui Kai.

O fascinanta legenda japoneza prinde viata intr-o carte irezistibila si un film de succes.

Parerea mea:

Cand am cerut aceasta carte, nu stiam nimic despre ea, in afara de faptul ca exista si un film cu acelasi nume. Si ca titlul imi parea vag cunoscut de mai demult, ceea ce m-a facut sa banuiesc ca ar putea exista vreo legenda veche despre aceasta poveste. Insa imi era dor de o carte care sa ma transporte in Japonia secolelor trecute, care m-a fascinat dintotdeauna, asa ca nu am stat deloc pe ganduri. Am aflat mai tarziu ca legenda se bazeaza de fapt pe o poveste reala, care s-a petrecut cu adevarat in Japonia la inceputul secolului 18.

Am fost surprinsa atunci cand am deschis cartea sa citesc faptul ca romanul se bazeaza de fapt pe scenariul filmului cu acelasi nume si nu invers. Este prima data cand citesc o astfel de carte si trebuie sa recunosc ca in acel moment, am privit volumul cu o oarecare… CONTINUAREA AICI.

Posted in Cornel Dragoi, Elisabeta Rizea

Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara urmata de marturia lui Cornel Dragoi – Elisabeta Rizea, Cornel Dragoi

Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara urmata de marturia lui Cornel Dragoi - Elisabeta Rizea, Cornel DragoiRelatari culese si editate de Irina Nicolau si Theodor Nitu

Disponibil la: Libris 

Colectia: Biografii, Memorii, Jurnale

Numar pagini: 188

 

Sinopsis:

ELISABETA RIZEA (1912-2003) s-a nascut in comuna Domnesti din judetul Arges. A sprijinit activ grupul de rezistenta anticomunista Arsenescu-Arnautoiu din Muntii Fagarasului. A fost arestata si torturata de autoritatile comuniste in 1952 si 1961, fiind condamnata la 12 ani de inchisoare. Viata ei, povestita de ea insasi in interviul luat de Irina Nicolau, este marturia darzeniei unei eroine a luptei anticomuniste din Romania.

***

„Trei zile daca mai traiesc, dar vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea, spune Elisabeta Rizea. 

S-a limpezit oare lumea? Mai degraba s-a ales. De o parte a ei, regizorii ororii si supraveghetorii ei, astazi morti, disparuti, stiuti, nestiuti, ascunsi, protejati. Apoi cei care au smuls dintii si gingiile cu clestele de cuie: Oprea si Carnu, si Marin, si Zamfirescu, si Vladicut Tanase; si Mecu, si lordache, si Apavaloaie, si Maromet, si Ivanica. Si multi altii care traiesc printre noi dintr-o pensie de patruzeci de ani pusi in slujba torturii. 

De cealalta parte a lumii multi morti (zeci de mii? sute de mii?), cunoscuti si necunoscuti, cam tot ce a avut mai bun locul acesta si care au trebuit exterminati pentru a face sa triumfe legea banditilor; si putinii ramasi in viata, Elisabeta Rizea sau Cornel Dragoi, care au mai putut vorbi si care continua sa astepte cele trei zile in care ar urma sa triumfe legea oamenilor pentru ca lumea sa se poata limpezi…“ – Gabriel Liiceanu, Prefata la o spovedanie

Parerea mea:

Atunci cand cauti carti si marturii despre regimurile totalitare, Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara apare imediat in lista de recomandari pe care le primesti. Cand am primit aceasta carte, credeam ca voi da peste o poveste similara cu cea a Anitei Nandris-Cudla, mai ales tinand seama de faptul ca ambele volume reprezinta memoriile unor taranci condamnate la infern de niste sisteme absurde. Mi-e imposibil sa nu compar cele doua carti, desi in amintirile Elisabetei Rizea am descoperit o poveste total diferita, o lupta de alt gen, dar la fel de impresionanta.

Volumul de fata nareaza inceputurile comunismului romanesc si lupta crancena a unor grupuri de oameni de la sate impotriva acestuia si impotriva influentelor sovietice. In anii ’40, comunismul se intindea cu o energie devastatoare prin toate zonele tarii, din orasele mari si pana in cele mai izolate sate. Pamanturile, casele, animalele si in general, intreaga agoniseala a individului deveneau brusc bunuri ale statului. Oamenii incepeau sa fie supravegheati, libertatea lor ingradita. Limbajul se modifica fortat. Oranduirea sociala era deodata rasturnata cu susul in jos, impotriva firii si a logicii. Elisabeta Rizea si Cornel Dragoi vorbesc despre modul in care toti intelectualii satelor din judetele sudice au format grupari de rebeli, care au dus o lupta indelungata impotriva comunismului. Preoti, invatatori, doctori, studenti, uneori chiar si militari – indiferent de orientarea politica de pana atunci, toti au fost uniti in lupta pentru libertate. Haituiti de catre securitate, gruparile de partizani s-au ascuns in munti, formand cel din urma avanpost al rezistentei impotriva comunismului. Insa pentru a supravietui, au avut nevoie de ajutorul celor ramasi in sate. Iar astfel de oameni simpli au platit cu decenii de batai, persecutii si inchisoare pana si cel mai neinsemnat ajutor oferit partizanilor din munti. Elisabeta Rizea si finul sau, Cornel Dragoi au fost astfel de oameni pe care anii de chin nu i-au impiedicat sa mai riste, sa se mai sacrifice si sa mai creada in libertate, chiar daca aceasta parea din ce in ce mai indepartata.

M-a surprins legatura care se forma intre oameni in vremurile acelea. Cu cata generozitate se intindea o mana de ajutor in ciuda constiintei ca in clipa urmatoare securistii ar putea darama usa, cu cata usurinta se dadeau informatii false, pentru a-i proteja pe cei urmariti, cu cat altruism se indurau bataile, chinurile, sacrificiile. Desigur ca existau informatori si tradatori, pentru ca exact pe asta se intemeia regimul: pe teroare si neincredere, pe o panza de paianjen formata din presiunea ce apasa umerii tuturor, pe constinta faptului ca daca tu nu colaborezi, razbunarea si pedepsele se vor intoarce asupra copiilor nevinovati, a parintilor in varsta, a fratilor si prietenilor cei mai apropiati. Bineinteles ca multi cedau, vanzandu-i pe cei care nu faceau parte din cercul lor de oameni dragi. Prin urmare, este cu atat mai impresionant curajul celor care riscau si cel mai adesea pierdeau totul pentru o cauza. Acelasi aspect se intalneste si in cadrul inchisorilor. Ambii naratori au petrecut ani buni in puscarii, insa nu si-au pierdut umanitatea, la fel cum nu au facut-o multi alti prizonieri. Existau tradatori, dar existau si oameni care iti acordau sprijin neconditionat, uneori chiar fara sa te cunoasca, care indurau pedepse crunte pentru a-ti oferi o clipa de confort sau liniste, pentru a-ti usura suferinta daca vedeau ca aveai un moment de slabiciune.

Spre deosebire de memoriile Anitei Nandris-Cudla, in povestile Elisabetei Rizea si a lui Cornel Dragoi, stilul este parca ceva mai sec, mai rece, mai putin liric. Ambele carti au pastrat exact limbajul din vremurile trecute, de la tara, al celor ce povestesc, fara a corecta forma invechita sau uneori gresita a cuvintelor sau dezacordurile care apar pe alocuri. Farmecul si realismul povestilor sunt cu atat mai accentuate. Cred ca diferenta de perceptie provine din faptul ca graiul moldovenesc al Anitei Nandris-Cudla este mai dulce, mai grav, in timp ce vorba Elisabetei Rizea si a lui Cornel Dragoi este mai apriga, mai alerta. Te atinge putin mai greu din acest motiv, insa exista din loc in loc cate o expresie care iti rupe sufletul, in care se varsa tot amarul strans de-a lungul anilor de chin. In doua-trei cuvinte percepi teama coplesitoare inradacinata adanc in sufletele povestitorilor, ura profunda fata de un sistem distrugator, revolta impotriva atator decenii de nedreptati si crime.

Un alt aspect pe care trebuie sa il mentionez este acela ca in aceasta carte apar nenumarate nume, pentru ca ceea ce citesti nu este povestea unui singur om sau a unei singure familii, ci a unor sate intregi si a tuturor locuitorilor acestora care au fost implicati in lupta impotriva comunismului. Prima jumatate a cartii este reprezentata de istorisirile Elisabetei Rizea, care pot fi ceva mai incalcite exact din cauza faptului ca e dificil sa retii toti oamenii ale caror nume sunt mentionate si sa intelegi rolurile tuturor. Insa in cea de-a doua jumatate a volumului, Cornel Dragoi este cel care isi nareaza amintirile, iar explicatiile sale sunt mai complete, oferindu-ti mai multa intelegere nu doar asupra intamplarilor prin care a trecut el, ci si asupra evenimentelor povestite de Elisabeta Rizea. Cele doua povesti se completeaza perfect, conturandu-se ca un intreg si accentuandu-se una pe cealalta.

Multumesc Libris – librarie online, pentru sansa de a citi aceasta carte. Am descoperit lucruri despre care nu aveam nici cea mai vaga idee, iar imaginea Romaniei din secolul trecut din mintea mea s-a mai intregit cu inca o piesa din ceea ce este un puzzle urias si tulburator. Pe site-ul Libris puteti gasi atat carti online in romana, cat si o colectie vasta de carti in engleza, toate cu transport gratuit.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

Am fost medic la Auschwitz – Dr. Nyiszli Miklos

Posted in Anita Nandris-Cudla

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata - Anita Nandris-Cudla20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

Disponibil la: Targul Cartii

Colectia: Biografii si Memorialistica

Numar pagini: 238

 

Sinopsis :

Veti citi cartea unei taranci, Anita Nandris, nascuta intr-o familie de romani din nordul Bucovinei. 13.000 de romani din acest tinut au trait, in iunie 1941, groaza deportarii. Au fost dusi dincolo de Cercul Polar, intr-un univers al ostilitatii, unde timp de 20 de ani nimic in afara iubirii si a credintei nu le-a fost sprijin.

Desi abia stiutoare de carte, intoarsa acasa Anita si-a scris povestea ca dintr-o suflare, fara ezitari, cu aceeasi siguranta cu care si-a trait si viata. Povestea acestei supravietuiri, scrisa cu un instinct care uimeste, cu un firesc al gesturilor esentiale, are toate sansele sa devina o carte de exceptie.

„Prin cate poate trece o fiinta ominiasca fara sa-si dea siama…“ – sunt primele cuvinte pe care le scrie, intorcandu-se reflexiv asupra trecutului si asupra destinului unui neam caruia simte ca-i apartine.

„…20 de ani in Siberia – o asez printre cele mai fantastice carti care s-au scris in tara noastra. In fata ei multe carti, multi scriitori si multi eroi literari palesc. Dupa primul soc si cea dintai nedumerire a cititorului, chiar si a unui erudit academician, poate dupa un numar de ani in care uimirea se va fi asezat, deodata cineva va pricepe si va ridica aceasta carte – a Anitei cu trei clase primare si suflet cat o istorie nationala, de o autenticitate «stilistica» geniala – si le va aseza, fiinta si cartea, la umarul marilor nostri marturisitori ai sufletului romanesc.“ – Stefan J. FAY

„Cartea e o revelatie si s-ar cere primita ca atare. Nu doar privitor la soarta deportatilor romani in Gulagul sovietic povestirea Anitei Nandris-Cudla aduce o marturie esentiala, dar si pentru reconstituirea staturii taranului bucovinean: o statura net aristocratica, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncasera nu numai in trecut, ci, s-ar spune, aproape in legenda. Or, iata ca, odata cu Anita Nandris-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou.

Dupa o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastra ca neam ar trebui sa dispara. 

Cartea aceasta, care nu numai ca se cere neaparat citita, dar ar merita sa fie asezata, prin biblioteci, intr-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine.“ – Monica LOVINESCU

Parerea mea:

Acum cateva saptamani, urcandu-ma in masina, am ascultat la radio un fragment ce parea a fi extras dintr-o poveste veche, dramatica, ce mi-a atras imediat atentia. A trebuit sa cobor inainte ca acea povestire sa se fi incheiat, iar mai tarziu cand am deschis din nou radioul, deja se terminase, astfel incat nu am mai putut afla ce anume ascultasem. Zilele trecute, plimbandu-ma pe site-ul Targul Cartii, printre primele titluri care mi-au atras atentia de cum am intrat pe site, era 20 de ani in Siberia. Caut repede pe Google mai multe informatii despre carte si surpriza, gasesc exact fragmentul pe care il auzisem la radio. Descrierea editurii imi trezise oricum interesul, insa coincidenta aceasta a fost un semn clar ca trebuie neaparat sa citesc memoriile Anitei Nandris-Cudla. Daca doriti sa parcurgeti acele cateva pagini despre care vorbeam, le gasiti AICI.

Citind sinopsisul, aflati deja despre ce este cartea, asa ca nu are rost sa va mai fac rezumatul. Ceea ce trebuie totusi sa va spun este un anumit aspect al istoriei pe care este posibil ca unii sa nu il cunoasteti. Exact asa cum se mentioneaza si in notele de la finalul acestui roman, despre Holocaust, despre  milioanele de evrei rapiti pur si simplu din viata lor si aruncati in infernul lui Hitler stie toata lumea. Insa mult mai putini oameni stiu ca in aceleasi decenii a mai existat un tiran responsabil probabil de un numar mult mai mare de prizonieri si morti: Stalin. Iar daca Hitler isi concentra atentia in special asupra evreilor, Stalin avea o paleta mult mai larga din care sa isi selecteze victimele: ucrainieni, polonezi, romani, tatari, lituanieni, estonieni, etc. Chiar si rusi sadea. Milioane de oameni, din mai toate tarile europene au fost ridicati in miez de noapte de fortele ruse, aruncati in camioane doar cu ce aveau pe ei, despartiti de familii si transportati ca vitele, in conditii mizere, in necunoscut. Cei mai multi au fost dusi in Siberia, dincolo de Cercul Polar, unde pana atunci nu pasise picior de om, hraniti doar cu apa si cateva sute de grame de paine pe zi si pusi la munca silnica. Fara explicatii, fara motive, fara informatii, fara vreo speranta de salvare. Iar daca va intrebati care este motivul, iata-l: erau dusmani ai sistemului, al Uniunii Sovietice. Da, bebelusi de 1-2 ani, batrani, bolnavi, adolescenti, mame neputincioase, tarani, gospodari, oraseni, profesori, toti erau dusmani ai regimului si amenintau siguranta si integritatea acestuia. Sate intregi de oameni au ramas goale in doar cateva nopti, milioane de oameni s-au trezit fara nici o avertizare si fara nici o vina pe drumul spre iad. Iar putinii care au supravietuit deceniilor de sclavie din Siberia si s-au intors in locurile natale si-au gasit casele ocupate de rusi si au fost fortati sa o ia din nou de la inceput, pentru ca nici atunci nu li s-a facut dreptate. Infernul inca nu se incheiase, regimurile si-au schimbat doar denumirile, asa ca generatii intregi au tacut, de teama consecintelor. Si in mod ciudat, aceasta parte a istoriei este inca in mare parte pastrata in umbra, desi ar trebui sa fie la fel de cunoscuta si condamnata ca si nazismul. Probabil si pentru ca Uniunea Sovietica a rezistat pana in 1991, avand timp asadar sa influenteze informatiile in favoarea sa, sa ascunda ce era de ascuns si sa isi sublinieze doar presupusele merite (cum ar fi asumarea rolului de „salvator al Europei”, desi de-a lungul anilor Stalin colaborase de nenumarate ori cu Hitler).

Pentru curiosi, iata un documentar nu foarte lung, subtitrat in romana, despre aceasta latura a Uniunii Sovietice: The Soviet Story (multumesc, Cori!) Eu una l-am vizionat cu respiratia taiata, mai ales ca nu stiusem aproape nimic din informatiile acestea. Pentru ca da… orele de istorie insemnau doar siruri de ani si aliante care iti aruncau interesul pentru istorie undeva pe fundul oceanului.

Povestea Anitei, o taranca basarabeanca de langa Cernauti, regiune ce a fost aproape mereu folosita ca moneda de schimb intre imperiile ce isi disputau suprematia asupra Europei este si ea una dintre povestile a milioane de prizonieri ai Uniunii Sovietice. Desi preocuparile Anitei si ale familiei sale nu depaseau sfera activitatilor gospodaresti, intr-o noapte, bolsevicii le-au dat buzna in casa si i-au aruncat in transportul groazei. Anita si cei trei copii de o parte, sotul sau de alta. Destinatia necunoscuta lor pe atunci avea sa fie Siberia, unde urmau sa isi petreaca urmatorii 20 de ani trecand prin chinuri si incercari cumplite.

Istorisirea Anitei este cutremuratoare. Nu ai cum sa o definesti altfel, nu poti sa nu te simti socat si oripilat de sadismul cu care milioane de oameni au fost dezradacinati, aruncati in infern si tratati fara dram de omenie timp de atatia ani. Nu stiu ce as putea sa spun despre cruzimea firii umane, pentru ca odata ce citesti sinopsisul cartii, devine evident ca ceea ce vei gasi intre pagini te va lasa fara cuvinte.

Asa ca altele sunt aspectele asupra carora as vrea sa insist. In primul rand, am fost surprinsa sa descopar in cartea Anitei o lipsa totala a rautatii victimelor. In alte carti ce trateaza aceasta perioada neagra a istoriei, am dat peste rememorarile unor intamplari socante, datorate rautatii oamenilor care ar fi trebuit sa fie in aceeasi tabara. Poate ca Anita a avut noroc sa se afle in toti anii aceia doar intre niste oameni pe care disperarea nu i-a inasprit sau poate ca pur si simplu firea sa demna si blanda a facut-o sa nu bage de seama rautatile si sa le treaca sub tacere. Cu exceptia unui singur episod in care doua persoane se dovedesc a fi niste fiinte josnice, restul povestii aduce in atentie numai solidaritatea si sprijinul dintre prizonieri, ceea ce poate sugera ca pana si cel mai infiorator rau ajunge intr-un fel sau altul sa fie echilibrat de un bine nemarginit si neasteptat.

Trecand acum la un alt aspect al cartii ce mi se pare deosebit de important, trebuie sa va spun ca aceste memorii au fost redactare in cel mai pur limbaj moldovenesc. Chiar exista o nota a editurii la final in care se motiveaza alegerea de a nu aduce decat modificari minime manuscrisului primit. Poate ca parcurgand primele randuri, cititorul va fi debusolat. Insa treptat, incepe sa se contureze in mintea ta o voce din trecut care iti povesteste viata Anitei. Nu cred ca am mai spus asta vreodata aici pe blog, insa eu am crescut in Suceava, in Radauti (exact acolo sunt inmormantati unii dintre fratii Anitei, precum si mama acestora). Asa ca in copilarie si adolescenta, cand imi vizitam rudele mai in varsta de la tara, din satele de pe langa orasul meu, auzeam exact graiul acesta bucovinean. Si mai degraba decat sa spun ca am citit acest roman, ar trebui sa spun ca l-am ascultat. Pentru ca lecturand un text scris in intregime in acest stil, este imposibil sa iti mai auzi propria voce in minte. Ceea ce se contureaza si incepi sa asculti este exact vocea Anitei, cu tonul bland, cu regionalismele si arhaismele care iti par acum la fel de naturale precum limbajul pe care il auzi in viata de zi cu zi.

Sunt de-a dreptul socata ca un astfel de roman este atat de putin cunoscut. Nu inteleg cum este posibil sa nu fie macar mentionat in treacat in anii de scoala, cum se poate sa nu se afle pe nicio lista de lecturi suplimentare, cum de niciun profesor de romana sau de istorie nu face vreodata referire la o astfel de opera. Totul mi s-a parut uimitor: povestea, tonul, stilul, firea Anitei si a membrilor familiei sale, totul. Este aproape incredibil ce fel de oameni au fost Anita, fratii si copiii sai. Te-ai astepta ca o astfel de condamnare sa transforme oamenii fie in bestii, fie in carpe. Insa in ciuda a tot ceea ce li se intampla, ei reusesc nu doar sa isi pastreze caracterele admirabile, dar sa devina si mai buni, mai intelepti, mai muncitori, mai plini de speranta, mai…oameni. Iar Anita, de-a lungul deceniilor de sclavie, nu condamna nicio clipa pe cineva pentru tot ceea ce a suferit, ci pur si simplu trage aer in piept si se apuca din nou si din nou sa isi construiasca viata si viitorul ei si copiilor sai cum poate ea mai bine. Poate ca mai impresionante chiar decat descrierea infernului trait de-a lungul a 20 de ani sunt chiar portretele protagonistilor, modul in care acestia au ales sa isi traiasca aceasta lunga captivitate, desi ar fi fost poate mai usor sa renunte, sa se inraiasca, sa isi piarda speranta si umanitatea.

Primul instinct a fost sa scriu in incheiere ca recomand romanul tuturor, indiferent de varsta, de preferintele literare, de curiozitatea fata de istoria secolului trecut. Insa nu stiu daca aceasta formulare este cea mai buna, pentru ca am senzatia ca este genul de carte pe care trebuie sa o citesti la momentul potrivit pentru a o aprecia asa cum trebuie… Ok, ok, sincer? Daca as putea, v-as obliga pe toti sa o cititi 🙂 Dar in acelasi timp, mi-ar fi teama ca o recomandare prea insistenta ar putea sa va faca sa nu apreciati cartea asa cum merita. Asa ca, cititi-o atunci cand simtiti ca este momentul pentru ea. Va promit ca merita!

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Printre tonuri cenusii – Ruta Sepetys

Am fost medic la Auschwitz – Dr. Nyiszli Miklos

 

Posted in Dr. Nyiszli Miklos

Am fost medic la Auschwitz – Dr. Nyiszli Miklos

Am fost medic la Auschwitz - Dr. Nyiszli MiklosAm fost medic la Auschwitz. Morti fara morminte. Laboratorul si crematoriile doctorului Mengele

Dr. Nyiszli Miklos

Editura Aquila’93

Numar pagini: 255

 

Sinopsis:

Pagini de autentica istorie contemporana ce evoca drama zguduitoare a milioanelor de oameni nefericiti, smulsi din casele si din sanul familiilor lor in numele unui vis demential de realizare a „rasei pure”.

Adevarul despre infernul doctorului Mengele, depozitia unui medic, martor ocular al evenimentelor, dr. Nyiszli Miklos din Oradea.

***

Nyiszli Miklos isi incepe cartea cu aceste randuri, sugrumate de emotie: „Subsemnatul Nyiszli Miklos, medic, fost detinut in lagarul de concentrare de la Auschwitz, tatuat cu numarul A 8450, am scris -fara patima, fara nicio exagerare, evitand orice efecte de stil si respectand intocmai adevarul – aceasta carte despre cele mai intunecate pagini din istoria omenirii, intrucat mi-a fost dat sa fiu martor ocular si sa traiesc sub amenintarea crematoriilor si a rugurilor de la Auschwitz, ale caror flacari au mistuit milioane de barbati, femei si copii.”

Dr. Nyiszli Miklos, medic si numai datorita imprejurarilor scriitor, este autorul unor insemnari care se bucura astazi de circulatie mondiala, fiind traduse si publicate in mai multe limbi: franceza,engleza, germana, italiana, romana. Valoarea acestor insemnari nu provine din calitatea lor literara, la care dupa insasi marturia sa, autorul nu a aspirat. Nyiszli Miklos nu a urmarit transpunerea artistica a experientei sale tragice in lagarul de la Auschwitz, ci relatarea nuda a unor fapte al caror martor ocular a fost, relatare care constituie un puternic act demascator al ororilor comise de nazisti in lagarele de concentrare de pe teritoriul celui de-al treilea Reich.

Datorita autenticitatii lor, insemnarile doctorului Nyiszli Mikols au constituit parte integranta a materialului acuzarii la procesul criminalilor de razboi de la Nürnberg. 

In imprejurarile in care procesul unora dintre criminalii de razboi continua, iar al altora – al doctorului Mengele, de pilda, la care se refera in primul rand autorul acestui jurnal – nici n-a inceput,cartea lui Nyiszli Miklos ramane de o actualitate acuta.

Unul dintre numerosii comentatori ai acestei carti, scriitorul comunist Pierre Daix, o numea intr-un articol publicat in Les lettres françaises, unul dintre cele mai zguduitoare acte de acuzare ale secolului in care traim.

Parerea mea:

Fara sa exagerez, pot sa spun ca am avut romanul acesta in wish list de mai bine de 10-12 ani. Imi vorbise de el o persoana apropiata care il citise in copilarie si in mintea careia povestea ramasese probabil extrem de bine fixata, de aici si convingerea (mi se pare ciudat sa spun “entuziasm” in cazul acesta) cu care mi l-a prezentat. Si odata ce am reusit in sfarsit sa il citesc, l-as recomanda cu aceeasi insistenta oricui.

In ultima vreme am devenit extrem de obsedata curioasa sa descopar cat mai multe despre deceniile scurse de la cel de-al Doilea Razboi Mondial incoace. Este fascinant (intr-un mod morbid) sa vezi de ce este in stare omenirea, cum o lume intreaga a asistat la decenii intregi de teroare fara sa faca nimic, cum milioane de crime au fost acceptate fara nici un semn de impotrivire si cum zeci de mii de oameni au participat activ la macelarirea acelor “dusmani”. Si contrar a ceea ce cred multi oameni, Germania nazista nu a fost singurul perecutor. Uniunea Sovietica a ucis aproape la fel de multi oameni, in moduri extrem de asemanatoare – nu din motive de rasa, ci doar pentru ca erau considerati inamici ai sistemului ( o poveste care descrie aceste evenimente este Printre tonuri cenusii) iar multe alte state totalitare au istorii sangeroase, foarte asemanatoare, chiar daca la scara mai mica.

In orice caz, asa cum sugereaza si titlul, memoriile doctorului Nyiszli Miklos fac referire la persecutiile si masacrele facute de nazisti. Auschwitz a fost cel mai mare lagar de exterminare nazist, unde au fost ucisi milioane de evrei. Datorita pregatirii si experientei sale, Dr. Nyiszli Miklos ajunge sa fie ales de catre doctorul Mengele – cel care conducea practic lagarul de la Auschwitz pentru a efectua autopsii ce urmau sa demonstreze superioritatea rasei germane fata de celelalte popoare. La scurt timp dupa eliberare, Dr. Nyiszli Miklos scrie aceste memorii – singura opera literara ce a fost acceptata ca marturie in procesele impotriva celor pusi sub acuzare pentru crimele din acea perioada.

Este dificil sa recenzezi o astfel de carte. In primul rand pentru ca este imposibil sa recenzezi realitatea. Povestile prezentate nu sunt creatia autorului, asa ca nu poti aprecia imaginatia sau originalitatea scriitorului. In al doilea rand, asa cum se mentioneaza si la  inceputul volumului, evenimentele sunt narate fara inflorituri, fara artificii stilistice sau incercari de a face opera mai atragatoare pentru cititori. Intr-un fel, scriitura pare aproape impersonala, de parca autorul ar fi optat pentru aceasta lipsa a emotiilor pentru a-si pastra sanatatea mintala dupa toate ororile la care a fost martor. Totul este prezentat clinic, obiectiv, descrierile sunt utilizate la minim si au ca scop doar expunerea cat mai exacta a cadrului si a intamplarilor care au avut loc. Insa cartea nu este nici o clipa plictisitoare sau seaca. Se citeste cu rapiditate, iar singurele lucruri care ar putea determina unii cititori sa isi incetineasca lectura sunt magnitudinea evenimentelor sau emotiile care se ivesc odata ce incepi sa descoperi cruzimea cu care au fost tratate milioanele de victime.

Nu o sa va spun mai multe despre tratamentele indurate de prizonieri, pentru ca un volum enorm de informatii se gaseste la o simpla cautare pe Google a termenului „Auschwitz”, iar ceea ce prezinta romanul sunt exact acele date, in detaliu. Lagarul a fost pur si simplu un abator, un complex de crematorii si camere de gazare, un loc al masacrelor si terorii, din care singura iesire era prin moarte. Povestile sunt atat de infioratoare incat daca le auzi pentru prima data, ai putea crede ca nu sunt reale. Ca este imposibil ca asa ceva sa se fi intamplat cu adevarat. Ca nu se poate sa se fi permis asa ceva. Dar s-au intamplat, iar povestile, oricat de ingrozitoare, sunt reale. Sper ca la un moment dat, sa fiti curiosi sa le descoperiti.

Insa aspectul care mi-a atras atentia in mod special si la care voiam sa ajung este gandirea persecutorilor. Probabil unul dintre lucrurile care iti vin in minte atunci cand descoperi infernul in care au trait si au murit atatea milioane de oameni este modul in care alte zeci sau sute de mii de persoane s-au transformat in monstrii. Cum este posibil ca atatea trupe, armate sau de securitate, sa devina aparatori si practicanti indarjiti al unor regimuri atat de ingrozitoare? Cum este posibil ca nu doar sa permita, dar sa mai si aplice fervent tratamente atat de inumane? Cum ajungeau atatia oameni sa isi piarda si ultimele urme de omenie?

Desi nu ofera neaparat un raspuns direct acestor intrebari, descrie indeajuns de detaliat sistemul de organizare incat sa ajungi sa iti faci o idee cu privire la aceste aspecte. In primul rand, informatia era inteligent impartita. Fiecare grup, incepand de la autoritati, pana la soldatii care pazeau lagarele si pana la cei care lucrau in interiorul crematoriilor stia cate un fragment de informatie, un amestec de adevar si minciuna. Pe masura ce te apropiai de centrul lagarului, adevarul era din ce in ce mai concentrat. Desigur, nu ar trebui sa ne amagim ca ideea principala nu era cunoscuta, insa foarte multe dintre experimentele care aveau loc erau ascunse fata de cei din exterior si chiar si fata de cei care pazeau intrarile in lagar.

In al doilea rand, presiunea asupra oamenilor – a celor din pozitii relativ favorizate prin comparatia cu victimele – era enorma. In momentul in care un intreg sistem functioneaza intr-un anumit fel, orice urma de revolta este suprimata. Cu atat mai mult cu cat o posibila revolutie nu ar reusi sa destabilizeze aproape deloc sistemul. Cei care lucrau in epicentrul lagarului, adica in crematorii sau in asa zisele spitale, erau si ei selectati dintre prizonieri si condamnati inca din momentul in care au pasit la Auscwitz. Refuzul de a coopera s-ar fi soldat nu neaparat cu pedeapsa sau moartea lor, ci mai ales a celor dragi sau a altor oameni nevinovati din jurul lor. Dar mai mult, micile avantaje de care se bucurau odata asezati pe acele pozitii erau un stimulent suficient pentru multi dintre acei oameni.

In ceea ce ii priveste pe soldati, lucrurile stau diferit. Pentru ca in armata, regulile nu se pun la indoiala. Ordinele nu se refuza, indiferent in ce constau ele. Nici acum, in prezent, insa cu atat mai putin in acei ani in care regimurile totalitare dominau Europa. Cea mai mica urma de insubordonare ducea la excluderea din armata, din viata sociala, la pedepse asupra vinovatului precum si asupra membrilor familiei acestora.

Cu siguranta existau si monstrii adevarati, oameni care gaseau placere in a-i persecuta pe cei mai slabi, in a distruge, a umili, a tortura si a ucide. Insa cred ca cei mai multi dintre cei care erau martori sau participanti la acele fapte oribile isi pastrau mintile intregi bazandu-se pe scuze subrede, amagitoare, pe eschivarea din fata realitatii si aruncarea responsabilitatii pe cei din jur. Stiti experimentele Stanford si Milgram (acesta din urma chiar a fost realizat special pentru a intelege cum oamenii pot participa la anumite tratamente ingrozitoare, precum Holocaustul)? In urma acestora, s-a descoperit ca in momentul in care oamenii primesc un ordin ce pare relativ oficial, sunt in stare de lucruri mult mai grave decat in mod normal, tocmai pentru ca au senzatia ca responsabilitatea nu mai este a lor. Mai mult, asumarea unor roluri, oricat de oribile, devine de fapt mai rapida si mai usoara decat te-ai astepta, mai ales in momentul in acest lucru antreneaza toata lumea ta, toate persoanele din jur si tu ai reprezenta o exceptie doar daca ai refuza.

In functie de informatiile pe care le aveti despre Holocaust, romanul va fi mai mult sau mai putin socant. In orice caz, fie ca ati mai citit astfel de carti, fie ca nu, va recomand cu tarie cartea, mai ales ca valoarea ei este recunoscuta si intarita tocmai prin acceptarea ei ca proba in procesele de la Nürnberg referitoare la crimele din acea perioada.

Bile albe:

Poate ca alti cititori s-ar astepta la un ton mai empatic, la o avalansa de emotii puternice transmise de autor, tinand cont de povestile de groaza care sunt prezentate. Insa din punctul meu de vedere, tocmai stilul acesta rece ales de Dr. Nyiszli Miklos ofera un mare plus. Obiectivitatea cu care sunt narate evenimentele iti permite sa le judeci clar, la rece, sa intelegi cu adevarat gravitatea lucrurilor care s-au intamplat si accentueaza parca si mai mult emotiile pe care le vei experimenta tu, ca cititor.

Bile negre:

Singurul aspect care m-a dezamagit este acela ca autorul evita sa abordeze subiectul experimentelor realizate la Auschwitz pe oameni in viata. Este un fapt binecunoscut ca s-au facut o multime de studii cutremuratoare nu doar pe cadavre, ci si pe nenumarate persoane care inca traiau. Iar rolul pe care il avea Dr. Nyiszli Miklos i-a permis cu siguranta cel putin sa aiba cunostinta de aceste lucruri. Faptul ca aceasta tema nu este deloc atinsa ma face sa presupun ca amintirile erau prea ingrozitoare, indiferent daca Dr. Nyiszli Miklos a fost doar martor al experimentelor sau daca a fost fortat sa participe activ la ele.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Jurnalul albastru – James A. Levine

Printre tonuri cenusii – Ruta Sepetys