carti adulti – Page 14 – My Weekly Book

Teama Inteleptului (seria Cronicile Ucigasului-de-Regi, volumul 2) – Patrick Rothfuss

Posted on 12/01/2015 by roxtao

Colectia: Fantasy

Traducerea: Graal Soft

Numar pagini: 1248

Sinopsis:

Kvothe e in continuare in cautarea raspunsurilor care sa ii dezvaluie adevarul despre misteriosul popor Amyr, despre chandrieni si despre moartea parintilor sai. Dar drumul catre adevar este presarat cu primejdii, iar Kvothe trebuie sa se confrunte cu legendarii mercenary Adem, sa incerce sa repare onoarea familiei sale si sa calatoreasca in regatul Fae. Acolo o va intalni pe Felurian, o femeie zana careia nu-i poate rezista sau supravietui nici un barbat…

Kvothe face primii pasi in drumul sau eroic si afla cat de grea poate sa fie viata cand ajungi sa fii considerat o legenda vie.

Parerea mea:

Stim o parte din legende. Stim ca sunt si altele, mai marete, mai impresionante. Am cunoscut un copil genial, greu incercat de o soarta infioratoare. Apoi un adolescent remarcabil si mult prea talentat la a se baga in probleme. Stim si un barbat obosit, resemnat, vanat si uimitor, cu un trecut incredibil. Insa lipsesc piese mari care sa faca legatura intre aceste tablouri. Iar ceea ce am vazut pana acum nu ofera explicatia referitoare la modul in care omul devine legenda. La finalul volumului Numele vantului, acesta este stadiul in care Patrick Rothfuss isi lasa cititorii.

Teama inteleptului umple golurile, contureaza trecerile de la o imagine la alta. Si fiecare tablou primeste tuse tot mai clare: adolescentul, legenda, adultul.

La inceputul cartii il regasim pe Kvothe la Universitate, acolo unde ramane destul timp pentru a intra in noi belele, pentru a-si intari prieteniile si a-si face noi dusmani. Dar apoi, aventurile ce se intrezaresc trec la un alt nivel. Odata cu plecarea de la scoala incepe si transformarea unei celebritati locale intr-o legenda vie ce va strabate lumea.

Il insotim acum pe Kvothe intr-o calatorie in care spera sa isi gaseasca un sponsor dispus sa ii finanteze studiile si muzica si care sa ii ofere protectia si beneficiile numelui sau. Dar socoteala de acasa se potriveste prea rar cu cea din targ. Astfel, calea pe care a ales-o protagonistul se dovedeste a fi mai dificila si mult mai complexa decat se astepta. Paseste in locuri unde nu se astepta sa ajunga, intalneste oameni noi si fiinte din alte lumi, da peste provocari din care nu ar fi crezut ca va iesi viu, invata si se transforma. Dintr-un adolescent sclipitor si rebel, Kvothe se metamorfozeaza intr-un tanar intelept, cu experiente ce i-au marcat pielea si sufletul, cu o capacitate de a-si surprinde pana si cei mai inzestrati profesori, cu talente incredibile si desigur, la fel de rebel ca si inainte.

Surprinzator mi s-a parut modul in care autorul reuseste sa transmita emotii cititorului. Pierderea unei prietenii, tradarea, jignirea, nedreptatea, pe toate le simti atat de intens ca si cum le-ai experimenta tu insuti si nu un personaj dintr-o poveste. De nenumarate ori iti doresti ca lucrurile sa se fi petrecut altfel, sa fi avut un alt deznodamant, de nenumarate ori intamplarile te revolta si te infurie. Si mai frustrant este faptul ca nu prea poti invinui pe nimeni de ceea ce se petrece. Autorul reuseste sa creioneze atat de desavarsit personajele incat le intelegi perfect motivatiile chiar si atunci cand nu esti de acord cu ele. Toate portretele sunt viu colorate, niciun personaj nu este doar alb sau negru. Iar unele sunt atat de incantatoare incat e dureros sa iti amintesti ca ele exista doar pe hartie.

Ritmul povestii este inegal. Uneori firul narativ se intinde drept si lenes, alteori se incalceste fulgerator, lasandu-te ametit si bulversat. Interludiile care te readuc in prezentul lui Kvothe te irita in prima clipa, intrerupand povestile trecutului in cele mai tensionate momente. Insa dupa doar cateva randuri, te trezesti la fel de captivat de ele pe cat erai si de istoria pe care o nareaza protagonistul.

Volumul nu este pur si simplu o poveste pe care o parcurgi si apoi o uiti. Poate si datorita lungimii, dar mai ales datorita modului impecabil in care este scris, am perceput Teama inteleptului mai degraba ca pe o experienta pe care sufletul tau o traieste alaturi de Kvothe.

Multumesc Targul Cartii pentru ca mi-a oferit ocazia sa parcurg acest roman.

Bile albe:

Complexitatea fiecarei intamplari, a fiecarui personaj si atentia pentru detalii cu care autorul le-a creat.

Bile negre:

Din punct de vedere al actiunii, romanul ar putea fi impartit in aproximativ sapte parti. Doua dintre acestea mi s-au parut atat de lungite incat ajung sa plictiseasca. Spre exemplu, un drum destul de banal si scurt, lipsit de orice evenimente deosebite ajunge sa fie descris pe 3-4 pagini. Cadrul in care se desfasoara scurtul drum este intr-adevar unul surprinzator si nemaivazut, dar tot iti pune serios rabdarea la incercare. Contrastul este cu atat mai mare cu cat restul cartii, in ciuda lungimii, este uimitor de bine echilibrat, reusind sa iti pastreze in permanenta interesul la un nivel ridicat.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Numele Vantului (seria Cronicile Ucigasului-de-Regi, volumul 1) – Patrick Rothfuss

Regatul umbrelor (seria Grisha, volumul 1) – Leigh Bardugo

Ioana Visan

The Nightingale Circus (seria Broken People, volum satelit 0.5) – Ioana Visan

Posted on 23/12/201423/12/2014 by roxtao

The Nightingale Circus

Seria Broken People, volum satelit 0.5

Ioana Visan

Disponibil pe Smashwords si Amazon

Sinopsis:

Nu-ti fie teama si paseste inauntru. Privighetoarea se pregateste sa isi ia zborul!

Bine ati venit la Circul Nightingale! Asculta cantareata cu voce fermecata. Priveste aruncatorii de cutite care sunt si constructori de proteze. Aici dai peste vrajitorul fugar si balerina fara plamani. Intalnesti o dansatoare la bara ranita si un robot asiatic. Vei fi uimit de o fata obisnuita care devine splendida si infricosatoare in acelasi timp.

Sunt cunoscuti mai bine drept faimoasa Privighetoare, Maestrii Lamelor, Magicianul, Lebada, Pasarea de Foc, Fata Proiectil si Doamna Aurie.

Cu totii isi doresc sa iti impartaseasca povestile lor despre cum au ajuns la circ si de ce au ramas.

Aceasta este o colectie de povestiri scurte din seria Broken People.

Parerea mea:

Daca Ioana Visan as fi maestru bucatar, as suspecta-o ca pune in retetele sale un ingredient secret care da dependenta. Dar cum nu se ocupa cu prajiturile ci cu scrisul, sunt nevoita sa recunosc faptul ca nu am nici cea mai vaga idee ce anume se intampla atunci cand intri intr-o lume creata de ea. Incepi povestea ezitant, incercand sa descoperi in ce fel de univers si timp te afli. Primesti informatii ce par uneori contrastante, revii asupra vreunui paragraf de doua-trei ori atunci cand banuiesti ca nu i-ai acordat suficienta atentie, incerci, cu fiecare rand parcurs sa iti construiesti in minte cadrul si timpul unde se intampla totul. Apoi, deodata, fara sa realizezi ce s-a petrecut, constientizezi ca esti captiv. Ca ai intalnit un personaj care ti-a dat peste cap toata concentrarea si ca din momentul acela ai alunecat lin in poveste, fara sa te mai straduiesti sa analizezi fiecare detaliu. Cam asa functioneaza cartile Ioanei Visan. Sunt ca niste cetati ametitoare de care te apropii cu pasi tematori si cu senzatia ca nu le vei putea cuceri. Doar pentru a te trezi apoi brusc in interiorul lor, prins in valtoarea lucrurilor si cu dorinta de a nu mai iesi vreodata.

In The Nightingale Circus, pasim intr-o lume a viitorului macinata de razboaie ce se intind treptat in toate tarile. Tehnologia avansata ar trebui sa poata „repara” tot mai multi oameni raniti sau bolnavi, insa conflictele internationale si prabusirea economiei fac ca acest lucru sa fie din ce in ce mai greu de realizat. In spatele circului Nightingale functioneaza si o afacere secundara, la limita legii, care se ocupa de cazurile celor care au nevoie de acea tehnologie greu accesibila si isi permit sa scoata din buzunar sume ametitoare. Iar in lipsa banilor necesari, unii dintre clienti urmeaza sa isi plateasca datoria in cu totul alte moduri.

Aceasta colectie de povestiri scurte ce precede primul volum principal al seriei Broken People aduce in centrul atentiei exact oamenii care tin capul de afis al circului. Descoperim modurile in care acestia au ajuns angajati ai circului si avem ocazia sa observam rolul fiecaruia in functionarea acestui mecanism complex.

Am fost pe rand intrigata, fermecata si surprinsa de povestile protagonistilor. Din moment ce au fost cooptati in echipa lui Big Dino, proprietarul circului, este evident ca toti au anumite calitati iesite din comun, care ii diferentiaza de restul lumii. Pentru ca Circul Nightingale nu este deloc un circ banal. Iar unele dintre aceste calitati sunt benefice ambelor afaceri ce functioneaza in cadrul circului. Nu stiu cum sa explic portretele personajelor. Exista ceva care le transforma din primele pagini in figuri familiare, placute, desi abia ai facut cunostinta cu ele. Desigur, unele te vor impresiona mai putin, insa de altele te atasezi inexplicabil din prima clipa iar simpatia fata de ele continua sa creasca pe masura ce ti se dezvaluie povestile lor. Fiecare personaj este veridic si complex. Niciunul nu este perfect, ci dimpotriva. Le vezi defectele, le cunosti temerile si indoielile, le privesti ezitand sau aruncandu-se cu capul inainte in situatii critice. Si tocmai acest lucru ti le apropie, facandu-le mai credibile.

Desi urmand fire diferite, povestile se impletesc intre ele, oferindu-ti astfel ocazia sa privesti fiecare protagonist jucand si rolul de personaj secundar si de asemenea, sa observi relatiile care se formeaza intre ele. Iar distantarea aceasta ofera o perspectiva de ansamblu obiectiva, asezand personajele intr-o lumina noua.

Evident, exista o multime de aspecte care raman suspendate. Insa tinand cont ca aceasta colectie de povestiri este doar un prequel al seriei, acest fapt este de inteles. The Nightingale Circus isi indeplineste cu succes rolul, starnindu-ti curiozitatea si facandu-te sa astepti cu nerabdare parcurgerea volumului Broken People. Daca sunteti curiosi sa il parcurgeti pe acesta, marcati datele in calendar si pe 25 si 26 decembrie intrati pe Amazon. Broken People va fi disponibil gratuit in aceste doua zile!

Bile albe:

Portretele minunat realizate ale personajelor.

Bile negre:

Personajul care mi se pare cel mai important dintre cele cunoscute in The Nightingale Circus Collection a fost parca si cel mai puternic invaluit in mister. Mi-as fi dorit ca istoria acestuia sa fie mai detaliata. Insa in acelasi timp, banuiesc ca este posibil ca misterul sa fi fost creat intentionat de catre autoare, pentru ca dezvaluirile din volumele principale sa aiba un impact mai mare.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

The Impaler’s Revenge (seria The Impaler Legacy, volumul 1) – Ioana Visan

Blue Moon Cafe Series: Where Shifters Meet for Drinks – Ioana Visan

Klaus Iohannis

Pas cu pas – Klaus Iohannis

Posted on 17/12/2014 by roxtao

Disponibil la: Curtea Veche

Colectia: In afara colectiilor

Anul aparitiei: 2014

Numar pagini: 216

Sinopsis:

„Am adunat în această carte momente din viaţa publică, încercând să refac, din ceea ce a selectat memoria, traseul profesional care m-a adus de la catedra de fizică la ipostaza de candidat pentru preşedinţie. Am inclus în ea şi lucruri personale, dar nu am făcut o neapărat pentru a răspunde curiozităţii celorlalţi. Am recuperat acele întâmplări, întâlniri sau detalii care au spus ceva despre felul în care m-am format, despre valorile pe care le am preţuit. Identitatea mea personală a umplut, prin intermediul faptelor, dar şi prin aceste principii în care am crezut, rolul de persoană publică pe care l-am ocupat mai bine de paisprezece ani.”

Klaus Iohannis este primarul municipiului Sibiu, preşedintele Partidului Naţional Liberal (PNL) şi candidatul la Preşedinţia României din partea Alianţei Creştin-Liberale. S a născut pe 13 iunie 1959 la Sibiu, a urmat Liceul „Samuel von Brukenthal“ şi a absolvit cursurile Facultăţii de Fizică din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Între 1983 şi 1989 a fost profesor la diferite şcoli şi licee din Sibiu şi din împrejurimi, iar între 1989 şi 1997 a predat fizica la Colegiul Naţional „Samuel von Brukenthal“ din oraşul natal. În 1990 a devenit membru al Forumului Democrat al Germanilor din România (FDGR), formaţiune al cărei preşedinte a fost între anii 2002 şi 2013. Din 1997, a fost inspector în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Sibiu, iar în 1999 a devenit inspector general. Un an mai târziu, a fost ales primar al Sibiului, funcţie pe care o ocupă de 14 ani, câştigând patru mandate până acum. Este căsătorit, din 1988, cu Carmen Iohannis, profesoară de engleză. În 2013 a devenit membru PNL şi prim-vicepreşedinte al partidului, iar în iunie 2014 a fost ales preşedinte al acestui partid. A fost unul dintre artizanii fuziunii dintre PDL și PNL, reușind astfel constituirea celui mai mare partid de centru-dreapta de după 1989.

Parerea mea:

Cei care se asteapta la literatura stralucitoare, la cine stie ce tehnici stilistice sau, si mai si, la dezvaluiri incendiare din viata presedintelui Klaus Iohannis vor fi cu siguranta dezamagiti de volumul autobiografic al acestuia, Pas cu pas. Departe de a fi vreo incercare de a transforma o viata normala intr-un spectacol incredibil, Pas cu pas urmareste pasii care l-au adus pe un profesor de fizica din provincie in postura de candidat la presedintie.

Primul capitol este cel prin care se trece rapid prin copilaria, adolescenta si tineretea lui Klaus Iohannis, toate obisnuite, necontinand indicii asupra drumului ambitios pe care va pasi mai tarziu. Desigur, poate ca oamenii care i-au stat alaturi naratorului de-a lungul vremii ar avea o perspectiva cu totul diferita. Poate ca Iohannis a fost un copil sau un tanar iesit din comun. Insa cum avem parte numai de punctul de vedere al acestuia, ar fi cu siguranta ciudat sa dam peste un autoportret prea magulitor. Klaus Iohannis ofera un rezumat scurt si obiectiv asupra vietii sale, parca grabindu-se sa ajunga mai rapid la perioada pe care o considera mai importanta.

Ma refer la anii petrecuti ca primar al orasului Sibiu, perioada ce este descrisa de data aceasta mai in amanunt, de-a lungul a doua capitole. Mi s-a parut de-a dreptul fascinant modul in care Iohannis a reusit sa transforme un oras pe care l-a preluat aproape in paragina. Probabil ca Sibiul de acum 15 ani nu era neaparat mai rai rau decat alte orase ale tarii, insa adevarul este ca a pune pe picioare orice oras romanesc este o adevarata provocare. Iar a-l transforma intr-o capitala culturala europeana, aliniat asadar la niste standarde foarte ridicate, suna ca un tel de-a drepul imposibil. Am totusi de facut o mentiune referitoare la aceste doua capitole dedicate Sibiului. Nu au fost nicio clipa neinteresante sau plictisitoare. Insa cred ca a lipsit totusi ceva din povestire, pentru ca de cateva ori, ma simteam nerabdatoare parca sa trec mai repede la urmatorul capitol. Banuiesc ca sirul nesfarsit de reusite poate fi motivul. La inceput, Iohannis enumera si o serie de obstacole pe care a trebuit sa le infrunte pentru a face din Sibiu orasul pe care il visa. Mai tarziu insa, lucrurile par sa inceapa sa se miste cu o usurinta mai mare, iar problemele relatate sunt din ce in ce mai rare. Imi imaginez totusi ca in viata reala lucrurille au stat diferit, doar ca autorul a considerat neplacerile prea putin importante in comparatie cu reusitele si s-a axat spre final in special peste acestea din urma. As fi preferat o relatare mai echilibrata intrucat metoda folosita risca sa iti piarda interesul la un moment dat. Insist insa, nu pentru ca ceea ce se povesteste nu ar fi captivant, ci doar pentru ca este intr-o oarecare masura prea liniar, prea lipsit de asperitati.

Urmatorul capitol prezinta trecerea de la rolul de primar la cel de membru important al politicii „mari” si ascensiunea rapida in cadrul partidului. Am vazut pe Internet cateva articole ale unor jurnalisti politici ce remarcasera modul diplomat in care Iohannis trateaza schimbarile din cadrul partidului la care a aderat. Pentru cititorii care pana acum nu au avut nici cea mai vaga urma de interes pentru subiectul politica, acest capitol va fi vazut probabil ca necesar, insa ma indoiesc ca va trezi vreo curiozitate majora.

Ultima parte a cartii traseaza in linii largi planul de actiune al viitorului presedinte, modul in care Iohannis intelege rolul acestuia in conducerea tarii, aspectele pe care le considera prioritare. Pentru cei care i-au urmarit declaratiile de-a lungul campaniei electorale, aceste aspecte nu vor reprezenta neaparat noutati. Ce mi se pare interesant este ca Iohannis nu se arunca la promisiuni pe care cel mai probabil nu ar putea sa le tina. Contrar parerii generale, presedintele tarii nu poate schimba un stat doar pocnind din degete, oricat de bune ar fi intentiile sale si oricata vointa ar avea. Pur si simplu, legea nu ii permite o libertate de miscare foarte mare. Orice candidat la presedintie cunoaste limitarile pozitiei pe care spera sa o ocupe si ar fi aberant sa promita alegatorilor lucruri pe care stie ca va fi imposibil sa le indeplineasca.

Am citit volumul din curiozitate, pentru a afla mai multe despre cel care ne va fi presedinte in urmatorii 5 ani si pentru ca realizarile sale privitoare la orasul pe care l-a condus timp de 14 ani mi s-au parut demne de interes. Mi-a placut sa descopar acelasi stil direct, aproape sec, pe care il abordeaza si in discutiile publice, aceeasi discretie si acelasi dispret pentru circ, pentru scandal si senzational pe care il adopta majoritatea politicienilor. Desigur, interesul meu a fost mai mare si pentru ca este prima data cand am senzatia ca suntem in sfarsit pe drumul cel bun ca tara, insa cum politica este un subiect ce da nastere uneori unor adevarate razboaie, prefer sa ma limitez la a prezenta cartea pe cat de obiectiv pot.

Asa cum spuneam la inceput, cei care isi inchipuie ca vor gasi in acest volum indeajuns material pentru barfe si pentru tot felul de povesti senzationale, vor fi cumplit de dezamagiti inca de la primele pagini. V-o recomand strict pentru a va convinge ca imposibilul poate deveni posibil cat timp oamenii care se dedica unui scop o fac din suflet, cu o vointa de neclintit, fara a fi dispusi la compromisuri. Desigur, meritul pentru stadiul in care a ajuns Sibiul nu ii poate fi atribuit in totalitate doar primarului, ci evident, si echipei care i-a stat aproape in toti anii. Insa pana si a reusi sa iti formezi o echipa capabila este o abilitate care le lipseste multor politicieni.

Si in final, pentru ca suntem totusi pe un blog despre carti, va las cu un citat care mie mi-a adus zambetul pe buze:

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Intre acte – Radu Beligan

SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate – Jan Willem Bos

Cristina Nemerovschi

Papusile – Cristina Nemerovschi

Posted on 15/12/2014 by roxtao

Disponibil la: Herg Benet

Colectia: Radical din 7

Data aparitie: octombrie 2014

Numar pagini: 368

Sinopsis:

La inceput n-au fost cerul si pamantul. La inceput au fost Dora si Luna.

Aprilie, 2011: Dora – care are 18 ani, canta intr-o trupa rock si se pregateste de bac –o intalneste intr-o noapte pe carismatica si misterioasa Luna. Alter ego, iubita, idol, sau toate la un loc? Povestea lor de dragoste se imparte intre aventuri extreme si dorinta de a-i face pe cei din jur sa le accepte relatia, totul sub amenintarea unei profetii vechi de peste zece ani, care s-ar putea adeveri sau nu. O familie cu multe secrete, toate intunecate, si o provocare: Dora va trebui sa o iubeasca pe Luna impotriva tuturor.

August, 2014: O surpriza romantica pentru Luna ia o intorsatura neasteptata si Dora va observa cum lumea pe care o stie, in mijlocul careia se afla iubirea ei, se surpa definitiv.

La inceput n-au fost cuvantul, Dumnezeu sau intinderea nesfarsita de ape. La inceput au fost Dora si Luna.

Si totul a pornit de acolo.

Papusile – o poveste despre iubire si moarte. Despre toate lucrurile care conteaza.

Parerea mea:

A fost ceva cu cartea aceasta. Imaginea de pe coperta, titlul, nu stiu. Insa de cand le-am vazut prima data, am simtit o dorinta inexplicabila sa citesc romanul acesta. Mai ciudat este ca sinopsisul, aparut ceva mai tarziu, nu m-a atras aproape deloc, insa coperta a continuat sa isi exercite atractia asupra mea. Ii multumesc Cristinei Nemerovschi pentru ca mi-a indeplinit dorinta de a parcurge volumul atat de curand.

Inca nu am o parere foarte clar formata despre stilul si povestile Cristinei Nemerovschi. Am citit nymphette_dark si mi s-a parut interesanta, insa am citit si un sample din trilogia Sange satanic si nu am fost tentata sa o parcurg in intregime. Presupun ca din cauza faptului ca nu imi plac scenele in care cineva isi bate joc de altcineva. Nu ma refer la a gandi ceva rautacios sau a vorbi cu cineva despre defectele unei alte persoane. Toti facem asta. Ma refer strict la a-l face pe cel din fata ta sa se simta prost. Chiar daca e. Prost adica 🙂 Iar din fragmentul citit din Sange satanic, am ramas cu senzatia ca as da peste prea multe momente din acestea. Chiar si in Papusile am remarcat cateva scene de acest gen, insa au ramas totusi la un nivel acceptabil.

Si revenind asadar la Papusile. Nu aveam nici o idee peste ce voi da. Auzisem ca este o poveste despre iubire si moarte. Dar cumva, nu credeam ca va avea un asemenea impact. Nu stiu daca este normal sau nu, dar am avut de cand ma stiu tendinta de a ma gandi la chestii pesimiste. La cum ar fi daca persoanele dragi ar disparea deodata din viata mea. Am stat nopti intregi treaza ascultand respiratiile din camera cealalta, temandu-ma sa nu se opreasca. Am cunoscut oameni care si-au pierdut prea devreme copiii, fratii, parintii. Am crescut cu bunicii mei, asa ca amenintarea mortii a fost cumva mai aproape din cauza varstei lor. Am plans de teama imaginandu-mi durerea celor care au pierdut pe cineva. Iar Papusile pune pe hartie toata teama si toata disperarea pe care le simt cand imi las gandurile sa zboare in zona aceea.

Intr-un fel, restul povestii parca isi pierde din importanta. Ar fi putut sa nu fie Dora si Luna. Ar fi putut fi o mama si copilul ei, un sot si o sotie, o fata si tatal ei, un barbat si prietenul din copilarie. Indiferent despre ce fel de iubire ar fi scris autoarea, moartea, pierderea, durerea se simt la fel de intens. Nu cred ca am mai citit vreo carte care sa analizeze atat de atent golul imens pe care il lasa in tine moartea cuiva iubit. Felul in care o parte din tine e spulberata pentru totdeauna. Modul in care nu te mai poti reintregi, senzatia pregnanta ca nimic nu mai are sens, ca nu poti merge inainte pentru ca pur si simplu nu mai exista inainte. N-as vrea sa va las cu senzatia ca Papusile este o poveste deprimanta ce va va intrista. Adica… probabil ca o va face, dar in ciuda acestui fapt, chiar merita citita; ma indoiesc sincer ca vreunul dintre cititori va regreta ca a parcurs volumul. Ce vreau sa subliniez este ca aspectul care ii creste valoarea este, din punctul meu de vedere, tocmai talentul autoarei de a surprinde atat de bine toate aceste emotii pe care prea putini le pun pe foaie.

Prima parte a cartii ne poarta din copilaria Dorei, personajul narator, pana in prezent. Desigur, cu accent pe anii in care Luna i-a transformat lumea. Luna, care este genul de persoana ce lumineaza vietile tuturor celor pe care ii intalneste. Dificila poate pentru unii, dar perfecta din punctul de vedere al altora. Perfecta si pentru Dora, al carei suflet moare odata cu Luna. Ambele fete au adunat de-a lungul anilor amintiri, suferinte, temeri. Ambele au trecut printr-o experienta traumatizanta in copilarie, experienta ce le-a marcat restul vietii. Ambele sunt inca in razboi cu lumea, cu viata, cu destinul, cu ele insele. Insa povestea in care pasesc atunci cand se intalnesc incepe sa le vindece treptat pe amandoua.

Un aspect interesant mi s-a parut faptul ca autoarea sugereaza totusi existenta unor fisuri ale relatiei. Oricat de perfect ar fi micro-universul fetelor, la un moment dat descoperi faptul ca niciuna dintre ele nu i se dezvaluie in totalitate celeilalte. Ambele pastreaza ascunse unele fragmente ale personalitatii lor si poti doar sa te intrebi ce s-ar fi intamplat mai departe daca ar fi avut mai mult timp la dispozitie. Daca atmosfera aceea ideala s-ar fi pastrat. Sau in cat timp lumea lor ar fi inceput sa se destrame usor, usor. Daca fetele ar fi facut fata dezvaluirii complete a firii celeilalte. Poate ca magia iubirii este atat de ametitoare tocmai pentru ca povestea celor doua se incheie atat de brusc.

Un aspect surprinzator si care mi-a placut teribil de mult este modul in care autoarea reuseste sa iti manipuleze sentimentele vis-a-vis de personajele secundare. Treptat, iti formezi o parere despre fiecare dintre acestea. Iar apoi, prin cate o singura replica sau un gest neasteptat, Cristina Nemerovschi iti spulbera acea parere si iti cladeste una diametral opusa fata de cea initiala.

La fel ca alte carti ale autoarei, nu cred ca Papusile este o carte pentru oricine. Atat din cauza modului atat de brut, de taios si direct in care trateaza subiecte dureroase, cat si din pricina faptului ca este vorba despre o iubire intre doua fete, pe care persoanele mai putin open-minded ar putea sa o considere deplasata. Ar fi pacat ca o astfel de carte sa fie judecata tocmai dintr-un motiv atat de aberant, din cauza unor prejudecati care nu ar trebui sa mai existe in ziua de astazi.

Bile albe:

Capacitatea autoarei de a surprinde intr-un mod remarcabil pierderea, durerea si vartejul de emotii prin care trece cineva al carui univers a disparut odata cu o persoana iubita.

Bile negre:

Mi-ar fi placut ca macar una dintre protagoniste sa aiba o viata mai… obisnuita poate. Sa se confrunte cu probleme mai reale, mai banale, care sa ofere mai multa veridicitate povestii. Imi vine in minte acum, drept exemplu, seria Vampirii Sudului in care, desi inconjurata de paranormal, protagonista are adesea preocupari sau probleme atat de comune – job, finante, mancare, epilat, etc – incat iti este aproape imposibil sa o percepi ca pe un personaj imaginar. In Papusile, problemele protagonistelor au fie o natura, fie cel putin un “ambalaj” prea neobisnuit pentru a te putea regasi in ele. Astfel, desi tema atinsa este una de care ne vom lovi cu totii la un moment dat, Dora si Luna nu te fac niciodata sa uiti ca sunt doar personaje, nu iti dau senzatia ca te-ai putea regasi in ele sau ca le-ai putea asocia cu niste persoane reale.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

nymphette_dark99 – Cristina Nemerovschi

De veghe in lanul de secara – J.D. Salinger

Patrick Rothfuss

Numele Vantului (seria Cronicile Ucigasului-de-Regi, volumul 1) – Patrick Rothfuss

Posted on 02/12/201402/12/2014 by roxtao

Disponibil la: Targul Cartii

Colectia: Fantasy

Traducerea: Graal Soft

Numar pagini: 800

Sinopsis:

Intr-un targusor uitat de lume, hangiul Kote duce un trai searbad, invaluit de intreita tacere a Pietrei de Hotar. Lucrurile se schimba insa cand la han isi face aparitia Cronicarul, un invatat hotarat sa scoata la lumina trecutul misterios al hangiului. Caci Kote este nimeni altul decat Kvothe, cel mai mare (anti?)erou al vremii sale, alchimist priceput, ibovnic iscusit si muzician desavarsit, Kvothe Neinsangeratul, Kvothe Ucigasul-de-Regi. Dornic sa lamureasca adevarul din spatele propriei legende, Kvothe isi deapana povestea, de la copilaria intr-o trupa de artisti ambulanti si anii de mizerie petrecuti ca orfan pe strazile unui oras intesat de primejdii pana la nemaipomenitele peripetii ca invatacel la marea Universitate, locul unde stiinta se impleteste cu magia. Iar, dincolo de toate pluteste o abia-ghicita amenintare…

Marcand debutul literar al lui Patrick Rothfuss, “Numele vantului” este mai mult decat un roman fantasy: bildungsroman, satira academica si poveste de dragoste, cartea va captiva imaginatia cititorilor de toate varstele.

Parerea mea:

Nu stiam absolut nimic despre romanul Numele vantului in afara de faptul ca este o poveste fantasy (High fantasy? Epic fantasy? Inca nu am inteles foarte clar diferentele dintre caracteristicile celor doua genuri) foarte apreciata de catre cititori. Am ezitat o vreme inainte sa pun pe lista aceasta carte tocmai datorita faptului ca nu dadusem peste multe recenzii pe blogurile pe care le urmaresc in mod constant (cred ca citisem maxim doua) si pentru ca numarul mare de pagini ma speria intr-o oarecare masura.

Am fost surprinsa sa constat ca volumul a reusit inca de la primele pagini sa imi dea o stare de bine, de „acasa”, sa ma poarte in lumea imaginara a lui Rothfuss si sa ma tina captiva acolo chiar si in momentele in care eram nevoita sa imi intrerup lectura. Este genul de carte cu personaje care te atrag in mod inexplicabil, care iti plac din primele pagini, cu toate ca nu stii mai nimic despre ele. Ai putea foarte bine sa afli dupa o pagina ca sunt cele mai ingrozitoare personaje pe care le-ai intalnit vreodata si ma indoiesc ca ai putea scapa macar atunci de simpatia pe care deja o simti pentru ele. Romanul se deschide cu imaginea unui satuc uitat de lume, in care un cronicar vine sa culeaga una dintre cele mai incredibile povesti din vremea sa. Desi pare incredibil ca ar putea sa gaseasca tocmai in acel loc o astfel de legenda, exista indicii clare ca unii dintre oamenii pe care ii intalneste ascund mult mai multe decat lasa sa vada sub mastile pe care le poarta. Si astfel, incet, patrundem in trecutul lui Kvothe, omul care a devenit legenda inca din adolescenta.

Asa cum se mentioneaza si in descrierea editurii, Numele vantului este un bildungsroman, urmarind devenirea unui copil precoce intr-un adevarat erou. Desi pare greu de crezut, tinand cont de numarul mare de pagini al cartii, acest volum trateaza doar copilaria si adolescenta lui Kvothe – si nici macar pe aceasta din urma in intregime. Urmarim o adevarata lupta a protagonistului cu destinul ce pare a-l pedepsi crunt pentru o vina nestiuta. Il vedem lovit de soarta in cel mai aprig mod, iar partea interesanta vine tocmai din faptul ca de-a lungul multor ani, Kvothe ramane un copil traumatizat de acest destin nedrept. Nu trece usor peste obstacole, nu se ridica intr-o clipa de la pamant, nu isi infrunta inamicii cu puteri incredibile, rasarite din neant. Autorul ofera o poveste realista, cu suisuri si coborasuri, cu ani grei si obstacole permanente. Visele nu se implinesc cat ai bate din palme ci necesita multa munca, o concentrare permanenta, efort sustinut si inteligenta. Si odata implinite, se dovedeste ca sunt la fel de greu de intretinut. Pentru ca protagonistul nu se trezeste deodata pe o pozitie privilegiata de pe care nu mai poate fi dat jos. Dimpotriva, alte si alte piedici isi fac aparitia, fiecare mai dificil de infruntat ca precedenta.

Si totusi, cu istetime, multa munca, sacrificii, diplomatie cand e cazul, indrazneala nebuna de cele mai multe ori, Kvothe reuseste nu doar sa isi croiasca un drum catre viata pe care o visa din copilarie ci incepe sa isi contureze si imaginea unui adevarat erou. Mai intai in ochii celor din jur, iar apoi chiar si in proprii lui ochi. Cu atat mai mult cu cat, spre deosebire de eroii din povesti, Kvothe nu ajunge sa se bazeze prea mult pe sprijinul celor din jur. Desigur, adesea i se intinde cate o mana de ajutor de unde nu se asteapta. Insa el plateste aceste ajutoare fie inainte de a-i fi oferite, fie dupa. Kvothe este intr-adevar genul de personaj genial, de „Fat Frumos” ce creste intr-o zi cat altii intr-un an, insa in acelasi timp, nici nu se poate spune vreo clipa ca i-ar merge toate lucrurile pe roate. Sau ca nu s-ar stradui din rasputeri pentru a-si asigura viitorul.

Impresionant este si universul creat de Rothfuss. Ti se dezvaluie o lume ce pare adevarata, cu o istorie antica, un trecut maret, cu povesti si legende purtate din negura vremii, cu mituri ce uneori par a fi reale, cu satucuri scufundate in superstitii si traditii vechi sau cu orase mari, in care civilizatia avanseaza rapid, cu targuri in care cultura este cea care domina viata populatiei si cu localitati in care nu se pune pret decat pe lucrurile practice, care pot asigura supravietuirea. O lume complexa, careia multitudinea de detalii ii contureaza puternic liniile, care te surprinde prin veridicitate. Magia se impleteste cu realul intr-un mod atat de fin si armonios incat aproape ca uiti ca este magie. Ai mai degraba senzatia ca ceea ce ti se prezinta este o tehnica posibila, ca ai nevoie de doar o serie de cunostinte si de concentrare intensa pentru a putea reusi sa indeplinesti lucrurile uimitoare pe care le fac personajele din Numele vantului.

Si apropo de personaje, cele secundare sunt si ele incantator conturate. Realiste, diferite, le-ai putea ghici dupa comportament si actiuni chiar si neavand numele lor in fata. Fiecare are o personalitate aparte, nu risti in nicio clipa sa le confunzi. Pana si personajele episodice par a fi oameni de care ai dat la un moment dat in realitate, atat de atent sunt portretizate.

Am indragit personajele, am fost fascinata de psihologia lor, de modul atat de atent in care care le picteaza autorul. Mi-a placut faptul ca fac greseli, ca uita sa fie atente in permanenta la pericole (ce om normal reuseste sa-si pastreze mereu garda sus?), ca se lasa purtate de momentele de placere, de bucurie, de glorie, ignorand restul. Ca uneori sunt atat de irationale incat iti doresti sa patrunzi in carte, sa le scuturi de umeri si sa le deschizi ochii. M-am lasat purtata in poveste cu zambetul pe buze. Nu am mai dat de multa vreme de o lume din care sa nu vreau sa ma mai desprind. As indrazni sa compar cartea cu povestile din copilarie, cu Cei trei muschetari, Spartacus sau Harry Potter doar pentru senzatia minunata cu care am citit-o si cu care am ramas chiar si dupa ce am incheiat-o. Majoritatea aventurilor prin care trece Kvothe nu sunt de-a dreptul uimitoare. Nu te lasa fara cuvinte, suspansul nu e la cote maxime, tensiunea nu devine niciodata insuportabila. Insa le-am parcurs cu aceeasi sete cu care citesc de obicei genul de intamplari care iti taie respiratia. Romanul are un rimt moderat, autorul nu se grabeste, ci ofera o atmosfera naturala, cu actiune lenta, alternata pe alocuri cu pasaje in care totul devine mai alert.

Asa cum spuneam mai devreme, Numele vantului acopera doar copilaria si o parte din adolescenta protagonistului. Ceea ce inseamna ca faptele ce il vor transforma cu adevarat intr-o legenda sunt inca departe, Kvothe fiind abia la inceputul calatoriei sale. In plus, multe aspecte ale universului creat de Rothfuss raman nedezvaluite. Banuiesc asadar ca volumul urmator va fi mai intens, mai plin de aventuri, cu inamici mai multi si mai puternici. Doar porecla „Ucigasul de regi” trebuie sa isi aiba originile intr-o serie de experiente prin care a trecut eroul.

Multumesc librariei online Targul Cartii pentru sansa de a citi aceasta poveste minunata.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

A 16-a luna (seria Cronicile Casterilor, volumul 1) – Kami Garcia & Margaret Stohl

Regatul umbrelor (seria Grisha, volumul 1) – Leigh Bardugo