Publicat în Jan Willem Bos

SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate – Jan Willem Bos

SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate - Jan Willem BosDisponibil la: Editura TREI 

Colectia: In afara colectiilor

Traducerea: Alexandra Livia Stoicescu

Numar pagini: 232

 

Sinopsis:

Cartea ofera, prin intermediul unei povesti personale, o analiza percutanta si lipsita de incrancenare a uneia dintre cele mai intunecate perioade din istoria noastra.

Jan Willem Bos este traducatorul in limba olandeza a peste 15 autori romani, printre care Mircea Cartarescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu si Urmuz. A studiat limba si literatura romana la Universitatea din Amsterdam. In timpul studentiei, a facut mai multe vizite in Romania. In perioada 1978-1979 primeste o bursa din partea statului roman pe baza acordului cultural care exista intre Romania si Olanda. In timpul acestei specializari, locuieste la caminele din Grozavesti, fiind coleg de camera cu Steinar Lone, un cunoscut traducator norvegian de literatura romana.

Intre 1982 si 1984, Jan Willem Bos revine in Romania in calitate de lector de olandeza la Universitatea din Bucuresti.

Considerat un potential element ostil la adresa regimului comunist, este luat in vizor de catre masinaria diabolica a Securitatii, iar toate activitatile sale sunt atent monitorizate. 

In 2007, Jan Willem Bos depune o cerere prin care solicita sa-si vada dosarul intocmit de politia secreta si, un an mai tarziu, intra in posesia acestui document care acopera peste un deceniu si reflecta paranoia unui regim criminal.

A aflat ca este urmarit de la un foarte bun prieten al sau pe care l-a cunoscut in prima calatorie in Romania, in 1974. In 1979, prietenul sau a fost cooptat de Securitate pentru a da o serie de note informative despre studentul olandez venit la specializare. Cei doi au convenit sa accepte cererea Securitatii, insa informatiile respective erau lipsite de orice fel de continut. Extrasele din dosare frizeaza adesea absurdul, reveland paranoia si megalomania regimului Ceausescu.

Parerea mea:

Exista carti in care te scufunzi, in care te pierzi, care fac sa dispara totul din jur si pe care, in mod sigur le adoram cu totii. Insa exista in acelasi timp si carti care iti fac creierul sa zbarnaie, care printr-o singura propozitie te arunca intr-o valtoare de ganduri. Citesti un rand si apoi nu stii cum sa afli cat mai repede raspunsuri la zecile de intrebari pe care acele cuvinte le-au declansat: pe cine sa suni mai repede, cine ar putea sa iti ofere informatii cat mai complete, pe ce site sa te uiti mai urgent, pe care dintre intrebari sa iti concentrezi prima data atentia. Primele pagini ale romanului SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate au facut exact acest lucru: mi-au creat o lista de intrebari, curiozitati, ganduri si presupuneri care m-au invadat in doar cateva minute cu o viteza si intensitate total neasteptate.

Jan Willem Bos, autorul romanului, si-a petrecut o perioada destul de indelungata de timp in Romania comunista, atat in perioada in care regimul parea sa se afle in perioada sa de glorie, cat si in anii in care declinul era din ce in ce mai accentuat. Tinand cont de aversiunea sistemului fata de strainii care intrau in tara, este de la sine inteles ca Securitatea l-a avut in vizor pe tot parcursul sederilor sale in tara. Odata ce Romania a devenit stat democratic si o serie de aspecte politice, organizatorice si sociale au inceput in sfarsit sa fie clarificate (mult mai lent si mai dificil decat ar fi fost normal!), dosarele fostei Securitati despre oamenii pe care ii monitorizase au devenit accesibile acestora la cerere. Astfel, in urma obtinerii dosarului sau, autorul creeaza acest roman.

Prima jumatate a cartii este un rezumat al comunismului romanesc, de la inceputuri si pana aproape in prezent. De ce nu doar pana in ’89? Pentru ca tentaculele fostului regim s-au intins pe o perioada de multi ani dupa sfarsitul oficial iar oameni din varful sistemului comunist nu au cazut odata cu acesta. Dimpotriva, au stiut sa profite de evenimentele platite cu sange de populatie si s-au instalat tot mai confortabil pe scaunul puterii. Am adorat aceasta istorie a comunismului! Este concisa dar foarte bine explicata si expune cele mai importante momente ale acelor decenii. Evident, exista zeci de povesti care au fost mentionate doar in treacat, insa scopul acestei parti a cartii este acela de a oferi o privire de ansamblu doar si nu de a intra in detalii. Pentru curiosii care isi doresc sa afle cat mai multe amanunte despre acea perioada, exista nenumarate alte carti in care sunt povestite detaliat mult mai multe evenimente. O parte dintre cartile de referinta sunt mentionate si in notele de la finalul volumului lui Jan Willem Bos.

Abia cea de-a doua parte a cartii reprezinta de fapt povestea anilor petrecuti de autor in Romania. Iar concluzia la care ajungi pe masura ce citesti este ca de multe ori, actiunile Securitatii erau deopotriva infricosatoare si ilare. Si atat nota amuzanta cat si cea care iti da fiori sunt declansate de aceleasi lucruri: de ridicolul situatiilor, de modul atat de eronat si exagerat in care erau interpretate actiuni absolut banale, de felul in care zeci de oameni intrau intr-un lant de o absurditate uluitoare cu maxima seriozitate, ca si cum nu ar fi fost nimic in neregula cu acest proces aberant ce avea loc la scara nationala.

Posibil ca, intr-adevar, sa fi avut loc din cand in cand si actiuni de spionaj sau terorism in acele vremuri tulburi. Insa modul in care Partidul transforma un student, turist sau diplomat strain obisnuit intr-un posibil dusman al poporului, felul in care ii metamorfoza orice actiune intr-una dubioasa si in care il suspecta de intentii necinstite este fara indoiala lipsit de logica. Cu atat mai mult cu cat Romania avea pe atunci atitudini foarte contrastante fata de strainii care vizitau tara. Pe de o parte dorea un numar cat mai mare de vizitatori din alte state, atat pentru pentru beneficiile materiale cat si evident, din ratiuni de mandrie. Iar pe de alta parte, aceiasi straini erau priviti cu suspiciune, iar ideea ca acestia sa nu isi doreasca decat un concediu placut, studii de calitate (pentru ca da, se pare ca odata, Romania chiar oferea asa ceva) sau o cariera implinita era inacceptabila. Potrivit mentalitatii promovate pe atunci, absolut fiecare strain ce pasea pe pamantul romanesc voia raul tarii noastre, culegea informatii pentru a denigra mai apoi Romania in presa internationala sau presta actiuni de spionaj economic, militar, stiintific sau industrial.

Mi-a placut modul destul de impartial in care autorul prezinta viata sa din Romania, cu doar cateva urme fine de ironie vis-a-vis de absurdul unor situatii. Insa in general, expune obiectiv trecutul, evaluand corect atat lucrurile ce meritau a fi apreciate cat si pe cele care depaseau limitele, ajungand uneori sa sfideze ridicolul. Descoperind evolutia sistemului comunist, iti dai seama ca poate ca cei care il regreta astazi, nu gresesc intru totul. Intr-adevar, pentru noi, cei care ne-am trait aproape intreaga viata intr-o tara mai mult sau mai putin democratica, este dificil sa intelegem ca unele aspecte ale comunismului ar fi putut sa nu fie deranjante. Insa pentru oamenii care s-au nascut si au trait decenii intregi in comunism, lucrurile arata altfel. In primul rand, pentru ca un termen de comparatie nu prea exista, asa ca viata pe care o traiau era singura asupra careia aveau cunostinta. Evident, cu mici exceptii, pentru ca mai existau si categorii de oameni care puteau calatori in afara tarii. Chiar si in SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate exista o scena care ilustreaza foarte sugestiv acest lucru: modul in care anumite libertati garantate in alte tari erau privite cu suspiciune de catre romanii care ajungeau sa le afle si in general, considerate, la propriu, imposibile. In al doilea rand, parerile pozitive referitoare la fostul regim pot fi generate si de faptul ca persoanele care au trait de-a lungul acelor decenii, au cunoscut si partile bune ale regimului. Adevaratul declin a avut loc abia spre final, aproximativ in ultimul deceniu, atunci cand lucrurile au inceput sa degenereze intr-un ritm ametitor.

Trebuie sa recunosc ca unul dintre motivele pentru care am devorat romanul este ca in ultima vreme, am facut aproape o obsesie pentru perioada scursa de la cel de-al Doilea Razboi Mondial pana prin anii ’90 si mai ales pentru regimurile totalitare. Desi am tot auzit de-a lungul vremii povesti care de care mai diverse, atat despre Romania secolului XX, cat si despre restul tarilor europene si le-am considerat mereu interesante (nu, nu vorbesc despre insiruirile de ani si aliante de la orele de istorie), abia in ultima vreme am devenit cu adevarat interesata sa descopar cat mai multe despre acea perioada. Asadar, nu stiu cum as fi apreciat romanul in mod normal, intr-un moment in care poate subiectul nu m-ar fi facut la fel de curioasa si nici nu am idee daca citindu-l, il veti gasi la fel de captivant ca si mine. Dar daca sunteti curiosi sa descoperiti o istorie compacta si bine scrisa a Romaniei deceniilor trecute, precum si o serie de povesti privitoare la modul de functionare al legendarei Securitati, incercati-l!

Multumesc mult Editurii TREI pentru ca mi-a oferit acest roman.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Printre tonuri cenusii – Ruta Sepetys

Jurnalul Zlatei – Zlata Filipovic

Anunțuri

Autor:

www.roxtao.wordpress.com

9 gânduri despre „SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate – Jan Willem Bos

  1. Bună,

    Personal, evit să citesc cărțile străinilor în legătură cu tot ce ține de țara noastră, cu atât mai mult când e vorba de suferința în regimul comunist. Nu știu de ce e asta. Poate e din cauză că m-am săturat să văd atât de multe cărți și filme proaste despre Vlad Țepeș cu atât mai mult cu cât viața reala a domnitorului mi se pare mult mai fascinantă decât povestea vampirilor din Transilvania. Sau poate mă deranjează când văd străini care vorbesc despre regimul comunist fără să treacă prin iadul prin care au trecut cei de aici. Este un simțământ personal. Nu știu cum să explic. Parcă atunci când un străin vorbește despre poporul nostru, despre problemele sale și despre eroii săi și o face prost e ca și cum ar veni un străin în mod grosolan în intimitatea mea. De aceea evit să citesc astfel de cărți. Și mă supără și mai mult când văd tineri care preferă să citească cărți ale străinilor despre istoria poporului nostru în loc să citească istorisirile propriilor noștri martiri. Sper că nu am fost prea dur în argumentele mele.

    Dincolo de asta, fiind pe un blog de cărți aș recomanda și eu niște cărți despre acest regim de care ai spus că ești interesată:
    – momentan citesc Arhipelagul Gulag (chiar de foarte mult timp deoarece am fost foate ocupat) de Alexandr Soljenițîn – este o carte-document care tratează extrem de bine fenomenul comunist din Rusia și nu doar atât ci într-un mod exhaustiv;
    – Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt – carte ce am citit-o de vreo 2-3 ori și am apreciat-o cu atât mai mult cu cât autorul fiind un om cult pomenește de multe cărți și întâmplări din cultura sa vastă
    – Întoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide – o carte-document în literatura română creștină contemporană :p
    – Fenomenul Pitești de Virgil Ierunca – o carte cutremurătoare despre ce s-a întâmplat în acea perioadă în închisoarea de la Pitești
    – Repetiţie la moarte… din spatele gratiilor de Dr. Galina Răduleanu – una din puținele cărți ce descriu ce au suferit femeile în temnițele comuniste
    http://www.fericiticeiprigoniti.net/carti – aici ai foarte multe cărți ce vorbesc despre acest regim. Site-ul conține chiar și el multe întâmplări culese din aceste cărți și vorbește despre mulți din cei ce au suferit în aceste temnițe.

    Dacă te-ai uitat puțin peste site și peste cărți poate ai observat că majoritatea au o tentă religioasă. Mulți care au suferit în acele chinuri spuneau că doar credința i-a menținut în viață și de aceea mulți ori s-au călugărit ori au ajuns foarte credincioși. Tot ce sper e ca nu cumva credințele personale (spuneai pe aici pe undeva că ești atee) să te facă să respingi aceste mărturii ale celor care au suferit în acele chinuri.

    Aș vrea să mai adaug că se dorește trecerea în rândul sfinților a multor martiri ce au murit în torturi în temnițele comuniste pentru credința ortodoxă ( cum se face în Rusia, de exemplu ) dar ierarhia Bisericii Ortodoxe întârzie să facă acestea deoarece, după cum ai spus și tu aici, comunismul încă își mai întinde tentaculele și în ziua de azi.

    În fine, subiectul e unul destul de complex ținând cont că mulți din acești oameni au făcut parte din Mișcarea Legionară iar istoria de azi ne învață că a fost o Mișcare de fanatici (deși, după cum știi, istoria niciodată nu se predă în mod imparțial ci din punctul de vedere al celor de la putere). În cartea „Întoarcerea la Hristos”, de exemplu, se vorbește despre anumite înscenări făcute de comuniști legionarilor. Tocmai de asta spun că e un subiect foarte complex și dacă ai încerca să studiezi și scrierile celor care au fost în temnițe și scrierile legionarilor ai observa că istoria nu e alb sau negru așa cum ni s-a predat și cum se predă la școală.

    Văd că am scris foarte mult. Sper ca ție sau vreunui cititor care ajunge pe blogul tău să îi fie de folos aceste cuvinte.

    1. Mie mi s-a parut interesant sa parcurg romanul, tocmai pentru ca romani despre Romania comunista au tot scris iar perspectiva cuiva din afara care a avut ocazia sa vada Romania acelor ani este mai rar intalnita. Cu atat mai mult cu cat se stie ca strainii nu erau tocmai bineveniti in tara. Oricum, mi s-a parut foarte, foarte obiectiv autorul! Nu am avut niciodata senzatia ca incearca sa denigreze tara sau locuitorii sai. Prima parte a cartii este o istorie compacta a comunismului si chiar am fost surprinsa sa descopar ca de-a lungul a niste ani din conducerea lui Ceausescu, Romania a fost intr-adevar o tara foarte apreciata de Occident iar meritele sale pe care unii varstinici le evoca nu erau deloc exagerate. Ca in anii urmatori au inceput sa o ia lucrurile la vale, e partea a doua. Oricum, deviez de la subiect. Sincer, chiar am ramas cu senzatia ca autorul indrageste Romania. Iar notele de ironie sunt indreptate mai degraba spre Securitate strict, despre modul in care parea a fi organizata aceasta si nu neaparat spre regim, tara sau ideile de la care au pornit anumite institutii.
      Cred ca iti inteleg atitudinea fata de cartile strainilor despre Romania, insa cat timp ceea ce scriu acestia este impartial si sincer, personal nu gasesc nimic gresit in asta. Ba dimpotriva, chiar cred ca este o experienta interesanta sa ai ocazia sa observi cum se vedeau lucrurile din afara. Si in plus, daca ar fi sa mergem pe principiul acesta, ar trebui sa consideram ca este incorect ca orice om sa scrie ceva despre o alta tara decat a sa, nu? De ce am fi noi un caz special? Am mai dat de exemplu despre povesti scrise de romani plecati in diferite tari care isi nareaza intamplarile traite acolo in carti sau pe bloguri. Sunt fascinante diferentele care exista intre popoare, intre mentalitati, etc. Si probabil pentru locuitorii tarii gazda, ar fi la fel de captivant sa descopere cum se vede lumea lor in ochii unui vizitator strain.

      Multumesc din suflet pentru recomandari! Uite ca am ajuns in sfarsit in faza in care sunt extrem de interesata sa descopar astfel de povesti, desi de unele mai auzisem si inainte si practic, imi statusera sub nas atatia ani. Dar cred ca fiecare roman si fiecare gen are momentul sau in care trebuie citit ca sa il primesti asa um trebuie si sa te bucuri de el. De Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljenițîn tocmai citisem in notele de la finalul cartii „20 de ani in Siberia” (recenzia e postata aici pe blog) si o aveam pe lista, Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt tocmai am primit-o de la cineva aproape fortata :)) De Fenomenul Pitesti am auzit prima data chiar zilele trecute, mi-a fost recomandata intr-un comentariu de o alta cititoare. Nu stiam de Repetitie la moarte.
      Mai am pe lista urmatoarele:
      – Memorialul Durerii – Lucia Hossu Longin
      – Evadarea tacuta – Lena Constante
      – Am Supravietuit Lagarului Mortii – Eva Mozes Kor, Lisa Rojany Buccieri
      – Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara
      – Am fost la Auschwitz prizonier cu numarul A 13221 – Leopold (Lazar) Schobel
      – Cinci Ani La Auschwitz – Wieslaw Kielar
      – Fabrica mortii – Ota Kraus, Erich Kulka
      – Se numea Sarah – Tatiana De Rosnay
      – Jurnalul Annei Frank – Anne Frank
      Din pacate, mi-e foarte greu sa strecor si carti care nu vin cu termene de la edituri sau de la colaboratori, astfel incat sunt nevoita sa le aman pana in momentele in care fie am un spatiu mai larg intre doua termene si pot strecura ceva extra, fie pur si simplu mi se pune pata prea tare si dau toate planurile peste cap 🙂 Oricum, sunt atat de fascinata de cateva luni de tot ce inseamna istoria Europei secolului XX incat in mod sigur nu o sa ma las pana nu termin toata lista asta, oricat ar dura.

      Stai fara nici o grija, convingerile mele privind religia nu ma impiedica sa citesc astfel de carti in care se face referire la acest subiect. Ar fi insemnat probabil sa nu citesc jumatate din cartile pe care le-am citit de-a lungul vremii daca as fi avut o astfel de atitudine 😀
      Da, da, am observat si eu modul atat de diferit in care sunt prezentate diferite aspecte ale istoriei. Din pacate, nici in scoala generala si nici in liceu nu am avut noroc de profesori de istorie care sa isi faca treaba cu pasiune, care sa stie sa ne insufle pasiunea sau interesul pentru ceea ce predau, asa ca sunt abia la inceput cu documentarea in domeniul acesta. Cred ca ce istorie mi-a mai ramas in minte mi-a ramas tot din romanele citite (de la Cei trei muschetari la Spartacus, Quo Vadis si altele de genul acesta).
      Mersi mult pentru vizita si pentru recomandari!

      1. Dacă tot vorbim de istorie și de școală… :)) eu am avut bucuria să am o profesoară de istorie pasionată de ceea ce preda. Dar din păcate nu am apreciat-o cu adevărat. Știu că în afară de ceea ce se preda mai spunea și alte chestii citite de ea. Știu că și de Antonescu vorbea că deși teoretic ești învățat că a fost un conducător rău că s-a aliat cu Hitler și restul, el de fapt a făcut totul pentru țară iar Hitler arăta un respect față de Antonescu cum nu arăta față de mulți.

        Iarăși ne mai povestea că la sfârșitul primului război mondial a fost trimis la negocieri un ministru român mason tocmai din cauză că știau cei de la conducere că masonii au o putere de decizie foarte mare. Zicea că la noi românii masoni cam toți intraseră în masonerie pentru țară și pentru că știau că situația politică nu prea permitea unirea țărilor românești. Iar prin masonerie puteau primi un ajutor extern (astfel se explică faptul că Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza și mulți erau masoni). Deci ne mai strecura niște povestiri interesante ce nu le găseam în cărți. Regret că noi și clasa noastră nu am apreciat-o îndeajuns de mult și nu am apreciat istoria îndeajuns de mult.

        Oricum la bacalaureat am fost singurul din clasă care am ales să dau din istorie bacu’ (eram clasă de info). Îmi aduc aminte că în clasa a XII-a când profesoara știa că doream să dau din istorie bacu’ m-a lăsat cam prin ultimii să mă asculte. Și atât ea cât și colegii mi-au pus întrebări vreo 10 minute și în afară de o singură întrebare la care m-am cam încurcat la toate am știut să zic corect. Și profesoara se gândea dacă să îmi dea 9 sau 10. Colegii spuneau să îmi dea 10 că am știut la toate întrebările să răspund în afară de una dar până la urmă mi-a dat profesoara 9. Nu m-am supărat ci dimpotrivă. Am simțit că mi-a dat acel 9 ca să mă îndemne să învăț și mai mult la istorie.

        Deși nu prea am avut o relație strânsă cu respectiva femeie totuși spre sfârșit am început să o apreciez foarte mult. Regret că nu am putut ține legătura cu respectiva femeie. Acum realizez că era o femeie interesantă și căreia îi plăcea istoria iar pe mine întotdeauna m-a atras istoria….

        Personal, eu sunt mai atras de perioada interbelică. Perioada aceea a fost una din cele mai înfloritoare perioade din țara noastră atât din punct de vedere economic cât și spiritual. Era o pregătire pentru grozăvia comunismului ce urma să vină și care a distrus economia și intelectualitatea țării noastre. În perioada interbelică România era o mare putere și un glas respectat iar acum am ajuns o colonie americană.

      2. Oh, ai avut noroc atunci, chiar daca poate nu ai constientizat la momentul respectiv. Mie mi-a luat ani buni sa ajung sa ma preocupe subiectele acestea, tocmai pentru ca orele de istorie constau in insiruiri de ani, evenimente povestite sec si nesfarsite aliante ce pareau sa nu aiba niciun sens din moment ce lipseau… povestile, factorul uman, aspectele personale, toate lucrurile acestea care ar fi putut transforma materia aceasta dintr-o povara in ceva fascinant.
        Oricum,probabil ca odata ajunsi la maturitate, toti constientizam ce fraieri eram in adolescenta, ce grozavi credeam ca suntem pe atunci si cat de multe lucruri le-am face diferit daca am mai avea sansa. Cred ca mai mult conteaza faptul ca ai ajuns sa o apreciezi acum asa cum trebuie, pana la urma se pare ca si-a indeplinit menirea de dascal daca modul sau de predare a avut efect asupra ta, chiar daca nu chiar in momentul acela.
        Off, eu cred ca macar daca am fi o colonie americana in adevaratul sens al cuvantului ne-ar fi mai bine. Asa insa, amestecul asta din trecut de influente turcesti, rusesti, comuniste si asa mai departe pare sa fie unul tare, tare nefericit pentru modul in care ne-am dezvoltat ca popor. Parca am luat tot ce e mai rau de la fiecare neam sau regim care si-a lasat amprenta asupra noastra… Oricum, nu stiu destule lucruri incat sa imi dau cu parerea prea mult pe tema asta, insa privind in jur, am senzatia ca toate criticile care ni se aduc de catre straini au o baza foarte reala.

      3. Totuși hai să nu exagerăm. La compania la care lucrez am avut șansa să vorbesc cu manageri francezi și am întrebat pe unul în ce țară îi place mai mult: România sau Franța? Iar omul a spus că îi place mai mult în România deoarece oamenii sunt mult mai calzi decât în Franța. În Occident oamenii sunt foarte reci, e fiecare pentru el. În România suntem mult mai calzi, mai prietenoși între noi. Și sunt multe cazuri în care străinilor le plac foarte mult în România. Avem o țară frumoasă cu oameni minunați. Problema noastră principală e faptul că în loc ca să încercăm să facem din țara asta și mai frumoasă ne mulțumim să lâncezim într-o stare de genul: oricum degeaba mă chinui să schimb ceva că nu se va întâmpla nimic. Ba mai mult, neștiind să apreciem ce avem încercăm să copiem din Occident. Așa mă scoate din minți cum repede ne grăbim să copiem Occidentul încât am ajuns să pocim și limba română cu tot felul de americanisme. Este cumplit. Și uităm că atunci când eram disperați după ajutor de la americani să ne scape de comuniști noi eram deja vânduți de americani, comuniștilor. E oribil. Dar aici sunt 2 chestii: pe de o parte sunt acei fițoși care copiază totul de la străini iar pe de altă parte e spiritul de turmă.

        Chiar zilele trecute am fost la o mănăstire și era un paraclis închinat sfinților români. Și uitându-mă pe pereți la acei sfinți mă gândeam câți domnitori și-au dat viața pentru pământul ăsta, câte răscoale și chinuri au fost pentru că românii țineau prea mult la poporul lor. Și simțeam puternic că trebuie să fac ceva cu viața mea încât să fiu vrednic de toți acei înaintași. De asta nu sunt de acord nici cu cei care pleacă în străinătate. Dar cu cine să te înțelegi? Cu această modă a globalizării s-a ajuns ca patriotismul să fie un sentiment a boșorogilor și a fanaticilor.

        Oricum eu știu care îmi este datoria mea. Ca aici în țară să fac cât de mult pentru neamul meu. Așa cum sunt alții care fac foarte multe pentru acest neam. Și dacă fiecare ne facem treaba noastră cred sincer că și masele se vor schimba în timp. Chiar discutam cu o prietenă despre faptul că noi ne lăsăm conduși de străini și spunea foarte bine: marele rău pe care l-a făcut comunismul este că a distrus intelectualitatea română. Întotdeauna va exista acel spirit de turmă dar intelectualii acelei țări au rolul de a conduce turma. Dar la noi în timpul comunismului ne-au fost aruncate toate valorile în pușcării și e nevoie de o perioadă până ce neamul acesta va da alți intelectuali. Dar deja încep să apară câte unul, altul și cred că în timp poate se va schimba și țara asta în bine. Doar să avem răbdare și să nu renunțăm să luptăm pentru neamul nostru.

        Așa, acum chiar că am ținut o predică patriotă. :))

      4. Scuze pentru intarziere. In ultimele cateva saptamani, weekendurile au ajuns sa imi fie mai aglomerate decat zilele saptamanii aproape si abia mai reusesc sa intru pe net samabata si duminica. Si cum la comentariile de la tine mi-e imposibil sa raspund in 2 randuri, de obicei prefer sa intarzii putin cu raspunsul pentru a avea timp sa iti scriu tot ce imi doresc 🙂

        Sa stii ca am avut si eu niste ani buni in care gandeam tot asa. Intr-un spirit patriotic nascut mai degraba din trecutul nostru; mi se parea ca este absolut imposibil ca Romania sa nu renasca la un moment dat, sa nu iasa din perioada asta intunecata, ca e doar ceva temporar mocirla asta in care ne scaldam. Dar au trecut de atunci aproape 10 ani, timp in care mi-am dat seama ca daca e sa se schimbe ceva, se va schimba tot in rau. Nu neg ca om fi mai prietenosi decat alte natiuni, insa in acelasi timp, nu pot sa apreciez aceasta calitate cand vine la pachet cu atatea defecte. Suntem rai unii cu altii, barfitori, preocupati de paiul din ochii celorlalti, vesnic dornici sa ii judecam pe cei din jur, indiferent ca e vorba despre hainele lor, copiii lor, alegerile culinare, profesionale, etc, lipsiti de ambitie, usor de manipulat, mahalagii, conservatori pana la extrem, intoleranti, laudarosi fara o baza si lipsiti de curajul de a ne apara propriile idei. Nici nu mai deschid subiectul alfabetizarii, al educatiei, pentru ca deja ajungem intr-o zona de-a dreptul infioratoare. Poate ca unii ar spune ca gandesc asa din cauza ca locuiesc in Bucuresti de destui ani si ca aici s-au adunat toate soiurile de oameni. Insa pana cand am terminat liceul am locuit intr-un orasel din Bucovina, despre care, daca nu ai stii cum stau lucrurile, ai tinde poate sa spui ca e in mod sigur un fel de colt de rai. Nici vorba! Parca e mai accentuata lipsa de cultura, rautatea si obsesia asta de a-i judeca pe ceilalti! In Bucuresti chiar m-am simtit usurata de nepasarea oamenilor, de modul in care sunt mult mai putin atenti la cum te imbraci, la cum traiesti, etc. Asa ca nu cred ca anumite probleme sunt tipice doar unui anumit gen de comunitati sau clase sociale si ca restul romanilor sunt altfel.

        Nu m-as exprima spunand ca suntem „mai” asa sau mai altfel fata de alte popoare. Nu am umblat prin destule tari incat sa pot spune ca altii sunt in general mai buni ca noi si chiar daca as fi vizitat toate tarile din lume, nu cred ca iti poti forma o opinie in doar cateva zile sau saptamani. In mod sigur fiecare tara are si plusuri si minusuri. Doar ca mi se pare ca noi nu avem un echilibru, ca aceste defecte nu sunt compensate de indeajuns de multe calitati. Si acestea sunt doar lucruri pe care le observ eu pe strada, la cinema, in parc, etc. Am ajuns sa ma mir atunci cand vad o fapta buna, cand observ un gest dragut, etc. In schimb, chestiile naspa deja nu ne mai surprind, ne asteptam noi de la noi la cele mai rele lucruri.

        Desigur, ar fi absurd sa spun ca toti romanii sunt asa. Din fericire, dau destul de des peste oameni atat de misto incat sunt uimita de ei, ii admir pentru mentalitatea si comportamentul pe care le poti da ca exemplu oricui. Plus ca exista nenumarati romani care au plecat afara si au ajuns sa fie extrem de apreciati si acolo pentru ceea ce fac. Insa din pacate, la fiecare om frumos pe care il intalnesti, te lovesti de altii 100 care te fac sa vezi romanii in nuante destul de intunecate.

        Chiar zilele trecute am dat peste un interviu cu Lucian Boia care m-a facut sa imi doresc sa ii citesc cartile. Cred ca analizeaza foarte bine modul in care istoria ne-a format ca popor (ceea ce e de la sine inteles) si sunt curioasa sa aflu cat mai multe despre subiect. Sper sa reusesc sa citesc volumul in viitorul… nu indraznesc sa spun cat de cat apropiat, pentru ca stiu ca e imposibil, insa macar in viitorul nu foarte, foarte indepartat 🙂
        Un fragment care mi se pare ca ne descrie foarte bine este urmatorul:
        „Necazul e că lucrurile care nu merg bine le strică şi pe cele care funcţionează. Ce mă deranjează cel mai mult e că românii sunt un popor foarte complexat. Au complexe de inferioritate faţă de străini şi, în acelaşi timp, au şi strategia compensatorie cu manifestări de superioritate, prin care să anuleze complexele. De exemplu, spunem că suntem mai leneşi decât occidentalii, dar mai inteligenţi. Mulţi români gândesc că neamţul e mult mai ordonat, mai disciplinat şi mai eficient, dar că românul e mai deştept. Alţii continuă raţionamentul: „degeaba suntem mai inteligenţi, dacă nu punem în operă inteligenţa noastră”. Rămâne totuşi satisfacţia că suntem mai inteligenţi decât ceilalţi… Ceea ce bineînţeles că nu e adevărat, că nu suntem nici mai buni, nici mai răi. Aştept momentul în care românii să se normalizeze şi să nu mai dramatizeze aşa de mult raporturile cu străinătatea. Apoi, nu-mi place toată aproximaţia românească, lipsa de rigoare. Românul le face pe toate într-o manieră improvizată. Şi nu respectă regulile. Avem reguli, dar degeaba, că nu ne preocupă decât cum să le ocolim, cum să le exploatăm în folosul nostru.”
        Iar linkul interviului (e destul de scurt) este acesta: http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/lucian-boia-romanii-sunt-un-popor-foarte-complexat-0

      5. Eu tot rămân optimist în legătură cu acest popor. În orice țară există uscături. Eu cred cu toată ființa că atât timp cât eu fac tot ce pot să fiu un om bun, un român demn de strămoșii mei și încerc să inspir această stare celor din jur prin cuvânt dar mai ales prin exemplu atunci lucrurile se vor mișca și în țară.

        Anumite păreri negative despre români le-am auzit chiar din gura unui mitropolit român (era de fapt mitropolitul românilor din Germania și Europa de Nord). Și spunea că mulți români se plâng de una și de alta dar nici ei nu fac mare lucru. Și dădea exemplu că în Germania aproape fiecare locuitor este înscris într-o organizație sau alta. Și acolo au uscăturile lor dar sunt altfel formați decât suntem noi. Cum spuneai și tu până la urmă: fiecare popor are plusurile și minusurile lor.

      6. Eu sper doar ca vom avansa si noi odata cu restul lumii, pentru ca pana la urma, vrand nevrand, nu prea ai cum sa ramai in urma in timp ce totul se misca inainte 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s