Tag: carti istorice

Posted in Solomon Northup

12 ani de sclavie – Solomon Northup

Posted on by roxtao

12 ani de sclavie - Solomon NorthupDisponibil la: Libris

Colectia:  Biografii, Memorii, Jurnale

Traducerea: Mihai Dan Pavelescu

Numar pagini: 224

 

Sinopsis:

Povestea lui Solomon Northup, cetatean al statului New York, rapit in Washington City in 1841 si salvat in 1853, de pe o plantatie de bumbac de langa Raul Rosu, in statul Louisiana.

12 ani de sclavie este poate cea mai importanta relatare despre sclavie scrisa vreodata, readusa in atentia publicului prin filmul omonim, regizat de Steve McQueen si castigator a numeroase premii. 

Northup prezinta detaliile vietii din statele sclavagiste americane si confera personalitate si profunzime oamenilor pe care i-a cunoscut, deopotriva sclavi si stapani de sclavi.

Solomon Northup a fost negru, nascut om liber in statul New York, unde a fost educat si a devenit un violonist iscusit. Atras in Washington cu promisiunea angajarii ca muzicant intr-un spectacol, el a fost drogat si s-a trezit intr-un tarc pentru sclavi, de unde a fost vandut in Sud si a trait 12 ani ca sclav. Evenimentele relatate de el sunt coplesitoare: cumpararea sclavilor, biciuirile, vanatoarea cu caini a fugarilor, siluirea femeilor care atrageau ochii stapanilor si truda necontenita. 

Povestea lui Solomon este de suferinta si disperare intensa; el exprima foarte elocvent tot ce a vazut si a simtit pe pielea lui si tot ce nu mai putea sa uite vreodata, oricat de mult si-ar fi dorit.

Parerea mea:

Nu reusesc sa inteleg de ce, insa aceasta carte m-a impresionat mai putin decat ma asteptam sa o faca. Sunt foarte constienta de dramatismul romanului, cu atat mai mult cu cat este vorba despre o poveste reala si de asemenea, de implicatiile si nedreptatea sclaviei. Si obiectiv vorbind, am apreciat modul in care autorul isi povesteste viata precum si faptul ca incearca adesea sa nu judece prea aspru comportamentul proprietarilor de sclavi pe care i-a intalnit. Cu toate acestea, ceva m-a facut parca sa raman la distanta, sa nu ma simt implicata, sa nu trec prin toate emotiile pe care m-as fi asteptat sa le experimentez. Cum altfel nu reusesc sa imi explic aceasta senzatie, nu pot decat sa imi imaginez ca poate stilul nu a fost unul care sa mi se potriveasca, desi nici nu pot spune ca am remarcat sa fi avut ceva foarte deosebit.

Solomon Northup, un om de culoare, s-a nascut liber si pana la varsta de 30 de ani, si-a trait viata obisnuita alaturi de sotie si copii. Momentul in care accepta insa un job temporar in alt oras este cel in care, fara sa stie, isi semneaza condamnarea la mai mult de un deceniu de infern. Rapit si vandut ca sclav intr-o America in care majoritatea albilor ii considerau sincer pe cei cu pielea inchisa la culoare doar niste animale usor mai evoluate, Solomon isi incepe viata de sclav, trecand rand pe rand in posesia mai multor proprietari. Din pacate, are noroc doar de un singur stapan plin de bunatate, restul fiind niste bestii de o cruzime greu de imaginat. Este de la sine inteles ca viata in captivitate traita de Solomon este infioratoare. In functie de experienta cu astfel de carti, cititorii vor fi mai mult sau mai putin socati sa afle prin ce a trecut protagonistul. Biciuirile zilnice, agresiunile verbale si fizice, pedepsele de tot felul, groaza prezenta zi de zi in sufletele sclavilor, batjocora, munca pana la epuizare, toate acestea sunt prezente pe tot parcursul cartii. Pe langa experientele lui Solomon, avem ocazia sa descoperim indeaproape si povestile tovarasilor sai de suferinta, una mai cutremuratoare decat alta. Desi stim cu totii ca astfel de lucruri se intamplau frecvent, este imposibil sa nu ai momente in care sa iti vina greu sa crezi ca oamenii pot fi in halul acesta de violenti si nemilosi, ca mii de oameni albi considerau ca este perfect normal sa se comporte asa, sa gaseasca placere in chinurile traite de sclavi.

Poate ca cel mai trist aspect este descoperirea faptului ca la un moment dat, orice urma de vointa, de viata si de speranta este strivita pur si simplu din sufletele acestor victime ale sclaviei. Dupa un anumit numar de ani traiti intr-un chin continuu, devin doar niste suflete pustii, niste roboti obisnuiti numai cu nefericirea si cu spaima. Probabil este un fel de mecanism de aparare, poate ca acesta este singurul mod in care pot continua zi de zi, an de an, sa traiasca in acele conditii.

Mi-a placut mult faptul ca autorul ridica la  un moment dat problema sclaviei din punctul de vedere al proprietarilor de sclavi, argumentand ca indiferent de caracterul acestora, traind intr-un astfel de mediu, vor ajunge iremediabil sa priveasca sclavii ca pe niste animale. Daca din copilarie au fost martori doar unui singur mod de a-i trata pe negri, vor deveni si ei niste stapani cruzi in momentul in care vor fi la randul lor proprietari de sclavi, se vor distra provocandu-le acestora chinuri ingrozitoare si nu vor avea capacitatea de a-i privi ca pe niste fiinte umane. Tind sa ii dau doar partial dreptate autorului, intrucat personal, nu gasesc nicio justificare unui astfel de comportament nici macar fata de un animal. Nu imi pot imagina cum cineva ar gasi ca este normal sa isi trateze astfel cainele, calul sau orice alta vietate din gospodarie, asa ca nu pot accepta pe deplin aceasta explicatie a atitudinii proprietarilor de sclavi.

Am senzatia ca fiecare epoca a adus cate o tendinta din aceasta ingrozitoare care demonstreaza ca indiferent cat ar evolua, rasa umana este una plina de cruzime, mai distrugatoare si mai teribila decat orice specie existenta.

Povestea lui Solomon se incheie intr-un mod dulce amar pentru el, intrucat isi recapata libertatea, insa anii petrecuti in sclavie si amintirile a ceea ce a vazut si a trait de-a lungul lor nu pot fi sterse. Insa pentru zeci de mii de sclavi, povestile nu au happy-end. Mai mult, prezentul ne confirma faptul ca istoria se repeta, pentru ca exista astazi nenumarate reportaje din tarile sarace, in special din Africa si Asia in care sclavia continua sa existe, desi se ascunde acum sub alte denumiri.

Multumesc Libris – librarie online, pentru sansa de a citi aceasta carte. Daca va doriti sa o cititi, o gasiti pe site-ul librariei, atat in colectia de carti online in romana cat si in categoria de carti in engleza.

Bile albe:

Obiectivitatea si omenia pe care autorul reuseste sa si-o pastreze, desi intamplarile rememorate ar justifica o judecata oricat de aspra atat a sistemului, cat si a stapanilor de sclavi pe care i-a intalnit.

Bile negre:

Asa cum spuneam la inceput, ceva m-a facut sa fiu mai putin captivata de poveste decat imi imaginam ca voi fi, mai ales tinand cont de impactul pe care cartea l-a avut asupra altor cititori. Totusi, cum nu pot gasi o explicatie pentru asta, ar fi nedrept sa consider asta un minus. Asa ca singurul aspect despre care pot spune ca mi-a displacut a fost numarul destul de mare de personaje. Au aparut pe parcursul cartii o multime de personaje prea putin importante, dar care erau descrise de parca ar fi urmat sa joace un rol extrem de semnificativ. Iar asta a facut ca mai tarziu, sa nu mai incerc sa retin numele personajelor si in momentul in care chiar se iveau personaje importante, sa nu sesizez acest lucru. M-am trezit astfel de cateva ori nevoita sa rasfoiesc volumul pentru a-mi da seama cine e cine, cand a aparut si ce rol joaca.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

Jurnalul albastru – James A. Levine
Posted in Anita Nandris-Cudla

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

Posted on by roxtao

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata - Anita Nandris-Cudla20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

Disponibil la: Targul Cartii

Colectia: Biografii si Memorialistica

Numar pagini: 238

 

Sinopsis :

Veti citi cartea unei taranci, Anita Nandris, nascuta intr-o familie de romani din nordul Bucovinei. 13.000 de romani din acest tinut au trait, in iunie 1941, groaza deportarii. Au fost dusi dincolo de Cercul Polar, intr-un univers al ostilitatii, unde timp de 20 de ani nimic in afara iubirii si a credintei nu le-a fost sprijin.

Desi abia stiutoare de carte, intoarsa acasa Anita si-a scris povestea ca dintr-o suflare, fara ezitari, cu aceeasi siguranta cu care si-a trait si viata. Povestea acestei supravietuiri, scrisa cu un instinct care uimeste, cu un firesc al gesturilor esentiale, are toate sansele sa devina o carte de exceptie.

„Prin cate poate trece o fiinta ominiasca fara sa-si dea siama…“ – sunt primele cuvinte pe care le scrie, intorcandu-se reflexiv asupra trecutului si asupra destinului unui neam caruia simte ca-i apartine.

„…20 de ani in Siberia – o asez printre cele mai fantastice carti care s-au scris in tara noastra. In fata ei multe carti, multi scriitori si multi eroi literari palesc. Dupa primul soc si cea dintai nedumerire a cititorului, chiar si a unui erudit academician, poate dupa un numar de ani in care uimirea se va fi asezat, deodata cineva va pricepe si va ridica aceasta carte – a Anitei cu trei clase primare si suflet cat o istorie nationala, de o autenticitate «stilistica» geniala – si le va aseza, fiinta si cartea, la umarul marilor nostri marturisitori ai sufletului romanesc.“ – Stefan J. FAY

„Cartea e o revelatie si s-ar cere primita ca atare. Nu doar privitor la soarta deportatilor romani in Gulagul sovietic povestirea Anitei Nandris-Cudla aduce o marturie esentiala, dar si pentru reconstituirea staturii taranului bucovinean: o statura net aristocratica, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncasera nu numai in trecut, ci, s-ar spune, aproape in legenda. Or, iata ca, odata cu Anita Nandris-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou.

Dupa o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastra ca neam ar trebui sa dispara. 

Cartea aceasta, care nu numai ca se cere neaparat citita, dar ar merita sa fie asezata, prin biblioteci, intr-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine.“ – Monica LOVINESCU

Parerea mea:

Acum cateva saptamani, urcandu-ma in masina, am ascultat la radio un fragment ce parea a fi extras dintr-o poveste veche, dramatica, ce mi-a atras imediat atentia. A trebuit sa cobor inainte ca acea povestire sa se fi incheiat, iar mai tarziu cand am deschis din nou radioul, deja se terminase, astfel incat nu am mai putut afla ce anume ascultasem. Zilele trecute, plimbandu-ma pe site-ul Targul Cartii, printre primele titluri care mi-au atras atentia de cum am intrat pe site, era 20 de ani in Siberia. Caut repede pe Google mai multe informatii despre carte si surpriza, gasesc exact fragmentul pe care il auzisem la radio. Descrierea editurii imi trezise oricum interesul, insa coincidenta aceasta a fost un semn clar ca trebuie neaparat sa citesc memoriile Anitei Nandris-Cudla. Daca doriti sa parcurgeti acele cateva pagini despre care vorbeam, le gasiti AICI.

Citind sinopsisul, aflati deja despre ce este cartea, asa ca nu are rost sa va mai fac rezumatul. Ceea ce trebuie totusi sa va spun este un anumit aspect al istoriei pe care este posibil ca unii sa nu il cunoasteti. Exact asa cum se mentioneaza si in notele de la finalul acestui roman, despre Holocaust, despre  milioanele de evrei rapiti pur si simplu din viata lor si aruncati in infernul lui Hitler stie toata lumea. Insa mult mai putini oameni stiu ca in aceleasi decenii a mai existat un tiran responsabil probabil de un numar mult mai mare de prizonieri si morti: Stalin. Iar daca Hitler isi concentra atentia in special asupra evreilor, Stalin avea o paleta mult mai larga din care sa isi selecteze victimele: ucrainieni, polonezi, romani, tatari, lituanieni, estonieni, etc. Chiar si rusi sadea. Milioane de oameni, din mai toate tarile europene au fost ridicati in miez de noapte de fortele ruse, aruncati in camioane doar cu ce aveau pe ei, despartiti de familii si transportati ca vitele, in conditii mizere, in necunoscut. Cei mai multi au fost dusi in Siberia, dincolo de Cercul Polar, unde pana atunci nu pasise picior de om, hraniti doar cu apa si cateva sute de grame de paine pe zi si pusi la munca silnica. Fara explicatii, fara motive, fara informatii, fara vreo speranta de salvare. Iar daca va intrebati care este motivul, iata-l: erau dusmani ai sistemului, al Uniunii Sovietice. Da, bebelusi de 1-2 ani, batrani, bolnavi, adolescenti, mame neputincioase, tarani, gospodari, oraseni, profesori, toti erau dusmani ai regimului si amenintau siguranta si integritatea acestuia. Sate intregi de oameni au ramas goale in doar cateva nopti, milioane de oameni s-au trezit fara nici o avertizare si fara nici o vina pe drumul spre iad. Iar putinii care au supravietuit deceniilor de sclavie din Siberia si s-au intors in locurile natale si-au gasit casele ocupate de rusi si au fost fortati sa o ia din nou de la inceput, pentru ca nici atunci nu li s-a facut dreptate. Infernul inca nu se incheiase, regimurile si-au schimbat doar denumirile, asa ca generatii intregi au tacut, de teama consecintelor. Si in mod ciudat, aceasta parte a istoriei este inca in mare parte pastrata in umbra, desi ar trebui sa fie la fel de cunoscuta si condamnata ca si nazismul. Probabil si pentru ca Uniunea Sovietica a rezistat pana in 1991, avand timp asadar sa influenteze informatiile in favoarea sa, sa ascunda ce era de ascuns si sa isi sublinieze doar presupusele merite (cum ar fi asumarea rolului de „salvator al Europei”, desi de-a lungul anilor Stalin colaborase de nenumarate ori cu Hitler).

Pentru curiosi, iata un documentar nu foarte lung, subtitrat in romana, despre aceasta latura a Uniunii Sovietice: The Soviet Story (multumesc, Cori!) Eu una l-am vizionat cu respiratia taiata, mai ales ca nu stiusem aproape nimic din informatiile acestea. Pentru ca da… orele de istorie insemnau doar siruri de ani si aliante care iti aruncau interesul pentru istorie undeva pe fundul oceanului.

Povestea Anitei, o taranca basarabeanca de langa Cernauti, regiune ce a fost aproape mereu folosita ca moneda de schimb intre imperiile ce isi disputau suprematia asupra Europei este si ea una dintre povestile a milioane de prizonieri ai Uniunii Sovietice. Desi preocuparile Anitei si ale familiei sale nu depaseau sfera activitatilor gospodaresti, intr-o noapte, bolsevicii le-au dat buzna in casa si i-au aruncat in transportul groazei. Anita si cei trei copii de o parte, sotul sau de alta. Destinatia necunoscuta lor pe atunci avea sa fie Siberia, unde urmau sa isi petreaca urmatorii 20 de ani trecand prin chinuri si incercari cumplite.

Istorisirea Anitei este cutremuratoare. Nu ai cum sa o definesti altfel, nu poti sa nu te simti socat si oripilat de sadismul cu care milioane de oameni au fost dezradacinati, aruncati in infern si tratati fara dram de omenie timp de atatia ani. Nu stiu ce as putea sa spun despre cruzimea firii umane, pentru ca odata ce citesti sinopsisul cartii, devine evident ca ceea ce vei gasi intre pagini te va lasa fara cuvinte.

Asa ca altele sunt aspectele asupra carora as vrea sa insist. In primul rand, am fost surprinsa sa descopar in cartea Anitei o lipsa totala a rautatii victimelor. In alte carti ce trateaza aceasta perioada neagra a istoriei, am dat peste rememorarile unor intamplari socante, datorate rautatii oamenilor care ar fi trebuit sa fie in aceeasi tabara. Poate ca Anita a avut noroc sa se afle in toti anii aceia doar intre niste oameni pe care disperarea nu i-a inasprit sau poate ca pur si simplu firea sa demna si blanda a facut-o sa nu bage de seama rautatile si sa le treaca sub tacere. Cu exceptia unui singur episod in care doua persoane se dovedesc a fi niste fiinte josnice, restul povestii aduce in atentie numai solidaritatea si sprijinul dintre prizonieri, ceea ce poate sugera ca pana si cel mai infiorator rau ajunge intr-un fel sau altul sa fie echilibrat de un bine nemarginit si neasteptat.

Trecand acum la un alt aspect al cartii ce mi se pare deosebit de important, trebuie sa va spun ca aceste memorii au fost redactare in cel mai pur limbaj moldovenesc. Chiar exista o nota a editurii la final in care se motiveaza alegerea de a nu aduce decat modificari minime manuscrisului primit. Poate ca parcurgand primele randuri, cititorul va fi debusolat. Insa treptat, incepe sa se contureze in mintea ta o voce din trecut care iti povesteste viata Anitei. Nu cred ca am mai spus asta vreodata aici pe blog, insa eu am crescut in Suceava, in Radauti (exact acolo sunt inmormantati unii dintre fratii Anitei, precum si mama acestora). Asa ca in copilarie si adolescenta, cand imi vizitam rudele mai in varsta de la tara, din satele de pe langa orasul meu, auzeam exact graiul acesta bucovinean. Si mai degraba decat sa spun ca am citit acest roman, ar trebui sa spun ca l-am ascultat. Pentru ca lecturand un text scris in intregime in acest stil, este imposibil sa iti mai auzi propria voce in minte. Ceea ce se contureaza si incepi sa asculti este exact vocea Anitei, cu tonul bland, cu regionalismele si arhaismele care iti par acum la fel de naturale precum limbajul pe care il auzi in viata de zi cu zi.

Sunt de-a dreptul socata ca un astfel de roman este atat de putin cunoscut. Nu inteleg cum este posibil sa nu fie macar mentionat in treacat in anii de scoala, cum se poate sa nu se afle pe nicio lista de lecturi suplimentare, cum de niciun profesor de romana sau de istorie nu face vreodata referire la o astfel de opera. Totul mi s-a parut uimitor: povestea, tonul, stilul, firea Anitei si a membrilor familiei sale, totul. Este aproape incredibil ce fel de oameni au fost Anita, fratii si copiii sai. Te-ai astepta ca o astfel de condamnare sa transforme oamenii fie in bestii, fie in carpe. Insa in ciuda a tot ceea ce li se intampla, ei reusesc nu doar sa isi pastreze caracterele admirabile, dar sa devina si mai buni, mai intelepti, mai muncitori, mai plini de speranta, mai…oameni. Iar Anita, de-a lungul deceniilor de sclavie, nu condamna nicio clipa pe cineva pentru tot ceea ce a suferit, ci pur si simplu trage aer in piept si se apuca din nou si din nou sa isi construiasca viata si viitorul ei si copiilor sai cum poate ea mai bine. Poate ca mai impresionante chiar decat descrierea infernului trait de-a lungul a 20 de ani sunt chiar portretele protagonistilor, modul in care acestia au ales sa isi traiasca aceasta lunga captivitate, desi ar fi fost poate mai usor sa renunte, sa se inraiasca, sa isi piarda speranta si umanitatea.

Primul instinct a fost sa scriu in incheiere ca recomand romanul tuturor, indiferent de varsta, de preferintele literare, de curiozitatea fata de istoria secolului trecut. Insa nu stiu daca aceasta formulare este cea mai buna, pentru ca am senzatia ca este genul de carte pe care trebuie sa o citesti la momentul potrivit pentru a o aprecia asa cum trebuie… Ok, ok, sincer? Daca as putea, v-as obliga pe toti sa o cititi 🙂 Dar in acelasi timp, mi-ar fi teama ca o recomandare prea insistenta ar putea sa va faca sa nu apreciati cartea asa cum merita. Asa ca, cititi-o atunci cand simtiti ca este momentul pentru ea. Va promit ca merita!

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Printre tonuri cenusii – Ruta Sepetys

Am fost medic la Auschwitz – Dr. Nyiszli Miklos

 

Posted in Dr. Nyiszli Miklos

Am fost medic la Auschwitz – Dr. Nyiszli Miklos

Posted on by roxtao

Am fost medic la Auschwitz - Dr. Nyiszli MiklosAm fost medic la Auschwitz. Morti fara morminte. Laboratorul si crematoriile doctorului Mengele

Dr. Nyiszli Miklos

Editura Aquila’93

Numar pagini: 255

 

Sinopsis:

Pagini de autentica istorie contemporana ce evoca drama zguduitoare a milioanelor de oameni nefericiti, smulsi din casele si din sanul familiilor lor in numele unui vis demential de realizare a „rasei pure”.

Adevarul despre infernul doctorului Mengele, depozitia unui medic, martor ocular al evenimentelor, dr. Nyiszli Miklos din Oradea.

***

Nyiszli Miklos isi incepe cartea cu aceste randuri, sugrumate de emotie: „Subsemnatul Nyiszli Miklos, medic, fost detinut in lagarul de concentrare de la Auschwitz, tatuat cu numarul A 8450, am scris -fara patima, fara nicio exagerare, evitand orice efecte de stil si respectand intocmai adevarul – aceasta carte despre cele mai intunecate pagini din istoria omenirii, intrucat mi-a fost dat sa fiu martor ocular si sa traiesc sub amenintarea crematoriilor si a rugurilor de la Auschwitz, ale caror flacari au mistuit milioane de barbati, femei si copii.”

Dr. Nyiszli Miklos, medic si numai datorita imprejurarilor scriitor, este autorul unor insemnari care se bucura astazi de circulatie mondiala, fiind traduse si publicate in mai multe limbi: franceza,engleza, germana, italiana, romana. Valoarea acestor insemnari nu provine din calitatea lor literara, la care dupa insasi marturia sa, autorul nu a aspirat. Nyiszli Miklos nu a urmarit transpunerea artistica a experientei sale tragice in lagarul de la Auschwitz, ci relatarea nuda a unor fapte al caror martor ocular a fost, relatare care constituie un puternic act demascator al ororilor comise de nazisti in lagarele de concentrare de pe teritoriul celui de-al treilea Reich.

Datorita autenticitatii lor, insemnarile doctorului Nyiszli Mikols au constituit parte integranta a materialului acuzarii la procesul criminalilor de razboi de la Nürnberg. 

In imprejurarile in care procesul unora dintre criminalii de razboi continua, iar al altora – al doctorului Mengele, de pilda, la care se refera in primul rand autorul acestui jurnal – nici n-a inceput,cartea lui Nyiszli Miklos ramane de o actualitate acuta.

Unul dintre numerosii comentatori ai acestei carti, scriitorul comunist Pierre Daix, o numea intr-un articol publicat in Les lettres françaises, unul dintre cele mai zguduitoare acte de acuzare ale secolului in care traim.

Parerea mea:

Fara sa exagerez, pot sa spun ca am avut romanul acesta in wish list de mai bine de 10-12 ani. Imi vorbise de el o persoana apropiata care il citise in copilarie si in mintea careia povestea ramasese probabil extrem de bine fixata, de aici si convingerea (mi se pare ciudat sa spun “entuziasm” in cazul acesta) cu care mi l-a prezentat. Si odata ce am reusit in sfarsit sa il citesc, l-as recomanda cu aceeasi insistenta oricui.

In ultima vreme am devenit extrem de obsedata curioasa sa descopar cat mai multe despre deceniile scurse de la cel de-al Doilea Razboi Mondial incoace. Este fascinant (intr-un mod morbid) sa vezi de ce este in stare omenirea, cum o lume intreaga a asistat la decenii intregi de teroare fara sa faca nimic, cum milioane de crime au fost acceptate fara nici un semn de impotrivire si cum zeci de mii de oameni au participat activ la macelarirea acelor “dusmani”. Si contrar a ceea ce cred multi oameni, Germania nazista nu a fost singurul perecutor. Uniunea Sovietica a ucis aproape la fel de multi oameni, in moduri extrem de asemanatoare – nu din motive de rasa, ci doar pentru ca erau considerati inamici ai sistemului ( o poveste care descrie aceste evenimente este Printre tonuri cenusii) iar multe alte state totalitare au istorii sangeroase, foarte asemanatoare, chiar daca la scara mai mica.

In orice caz, asa cum sugereaza si titlul, memoriile doctorului Nyiszli Miklos fac referire la persecutiile si masacrele facute de nazisti. Auschwitz a fost cel mai mare lagar de exterminare nazist, unde au fost ucisi milioane de evrei. Datorita pregatirii si experientei sale, Dr. Nyiszli Miklos ajunge sa fie ales de catre doctorul Mengele – cel care conducea practic lagarul de la Auschwitz pentru a efectua autopsii ce urmau sa demonstreze superioritatea rasei germane fata de celelalte popoare. La scurt timp dupa eliberare, Dr. Nyiszli Miklos scrie aceste memorii – singura opera literara ce a fost acceptata ca marturie in procesele impotriva celor pusi sub acuzare pentru crimele din acea perioada.

Este dificil sa recenzezi o astfel de carte. In primul rand pentru ca este imposibil sa recenzezi realitatea. Povestile prezentate nu sunt creatia autorului, asa ca nu poti aprecia imaginatia sau originalitatea scriitorului. In al doilea rand, asa cum se mentioneaza si la  inceputul volumului, evenimentele sunt narate fara inflorituri, fara artificii stilistice sau incercari de a face opera mai atragatoare pentru cititori. Intr-un fel, scriitura pare aproape impersonala, de parca autorul ar fi optat pentru aceasta lipsa a emotiilor pentru a-si pastra sanatatea mintala dupa toate ororile la care a fost martor. Totul este prezentat clinic, obiectiv, descrierile sunt utilizate la minim si au ca scop doar expunerea cat mai exacta a cadrului si a intamplarilor care au avut loc. Insa cartea nu este nici o clipa plictisitoare sau seaca. Se citeste cu rapiditate, iar singurele lucruri care ar putea determina unii cititori sa isi incetineasca lectura sunt magnitudinea evenimentelor sau emotiile care se ivesc odata ce incepi sa descoperi cruzimea cu care au fost tratate milioanele de victime.

Nu o sa va spun mai multe despre tratamentele indurate de prizonieri, pentru ca un volum enorm de informatii se gaseste la o simpla cautare pe Google a termenului „Auschwitz”, iar ceea ce prezinta romanul sunt exact acele date, in detaliu. Lagarul a fost pur si simplu un abator, un complex de crematorii si camere de gazare, un loc al masacrelor si terorii, din care singura iesire era prin moarte. Povestile sunt atat de infioratoare incat daca le auzi pentru prima data, ai putea crede ca nu sunt reale. Ca este imposibil ca asa ceva sa se fi intamplat cu adevarat. Ca nu se poate sa se fi permis asa ceva. Dar s-au intamplat, iar povestile, oricat de ingrozitoare, sunt reale. Sper ca la un moment dat, sa fiti curiosi sa le descoperiti.

Insa aspectul care mi-a atras atentia in mod special si la care voiam sa ajung este gandirea persecutorilor. Probabil unul dintre lucrurile care iti vin in minte atunci cand descoperi infernul in care au trait si au murit atatea milioane de oameni este modul in care alte zeci sau sute de mii de persoane s-au transformat in monstrii. Cum este posibil ca atatea trupe, armate sau de securitate, sa devina aparatori si practicanti indarjiti al unor regimuri atat de ingrozitoare? Cum este posibil ca nu doar sa permita, dar sa mai si aplice fervent tratamente atat de inumane? Cum ajungeau atatia oameni sa isi piarda si ultimele urme de omenie?

Desi nu ofera neaparat un raspuns direct acestor intrebari, descrie indeajuns de detaliat sistemul de organizare incat sa ajungi sa iti faci o idee cu privire la aceste aspecte. In primul rand, informatia era inteligent impartita. Fiecare grup, incepand de la autoritati, pana la soldatii care pazeau lagarele si pana la cei care lucrau in interiorul crematoriilor stia cate un fragment de informatie, un amestec de adevar si minciuna. Pe masura ce te apropiai de centrul lagarului, adevarul era din ce in ce mai concentrat. Desigur, nu ar trebui sa ne amagim ca ideea principala nu era cunoscuta, insa foarte multe dintre experimentele care aveau loc erau ascunse fata de cei din exterior si chiar si fata de cei care pazeau intrarile in lagar.

In al doilea rand, presiunea asupra oamenilor – a celor din pozitii relativ favorizate prin comparatia cu victimele – era enorma. In momentul in care un intreg sistem functioneaza intr-un anumit fel, orice urma de revolta este suprimata. Cu atat mai mult cu cat o posibila revolutie nu ar reusi sa destabilizeze aproape deloc sistemul. Cei care lucrau in epicentrul lagarului, adica in crematorii sau in asa zisele spitale, erau si ei selectati dintre prizonieri si condamnati inca din momentul in care au pasit la Auscwitz. Refuzul de a coopera s-ar fi soldat nu neaparat cu pedeapsa sau moartea lor, ci mai ales a celor dragi sau a altor oameni nevinovati din jurul lor. Dar mai mult, micile avantaje de care se bucurau odata asezati pe acele pozitii erau un stimulent suficient pentru multi dintre acei oameni.

In ceea ce ii priveste pe soldati, lucrurile stau diferit. Pentru ca in armata, regulile nu se pun la indoiala. Ordinele nu se refuza, indiferent in ce constau ele. Nici acum, in prezent, insa cu atat mai putin in acei ani in care regimurile totalitare dominau Europa. Cea mai mica urma de insubordonare ducea la excluderea din armata, din viata sociala, la pedepse asupra vinovatului precum si asupra membrilor familiei acestora.

Cu siguranta existau si monstrii adevarati, oameni care gaseau placere in a-i persecuta pe cei mai slabi, in a distruge, a umili, a tortura si a ucide. Insa cred ca cei mai multi dintre cei care erau martori sau participanti la acele fapte oribile isi pastrau mintile intregi bazandu-se pe scuze subrede, amagitoare, pe eschivarea din fata realitatii si aruncarea responsabilitatii pe cei din jur. Stiti experimentele Stanford si Milgram (acesta din urma chiar a fost realizat special pentru a intelege cum oamenii pot participa la anumite tratamente ingrozitoare, precum Holocaustul)? In urma acestora, s-a descoperit ca in momentul in care oamenii primesc un ordin ce pare relativ oficial, sunt in stare de lucruri mult mai grave decat in mod normal, tocmai pentru ca au senzatia ca responsabilitatea nu mai este a lor. Mai mult, asumarea unor roluri, oricat de oribile, devine de fapt mai rapida si mai usoara decat te-ai astepta, mai ales in momentul in acest lucru antreneaza toata lumea ta, toate persoanele din jur si tu ai reprezenta o exceptie doar daca ai refuza.

In functie de informatiile pe care le aveti despre Holocaust, romanul va fi mai mult sau mai putin socant. In orice caz, fie ca ati mai citit astfel de carti, fie ca nu, va recomand cu tarie cartea, mai ales ca valoarea ei este recunoscuta si intarita tocmai prin acceptarea ei ca proba in procesele de la Nürnberg referitoare la crimele din acea perioada.

Bile albe:

Poate ca alti cititori s-ar astepta la un ton mai empatic, la o avalansa de emotii puternice transmise de autor, tinand cont de povestile de groaza care sunt prezentate. Insa din punctul meu de vedere, tocmai stilul acesta rece ales de Dr. Nyiszli Miklos ofera un mare plus. Obiectivitatea cu care sunt narate evenimentele iti permite sa le judeci clar, la rece, sa intelegi cu adevarat gravitatea lucrurilor care s-au intamplat si accentueaza parca si mai mult emotiile pe care le vei experimenta tu, ca cititor.

Bile negre:

Singurul aspect care m-a dezamagit este acela ca autorul evita sa abordeze subiectul experimentelor realizate la Auschwitz pe oameni in viata. Este un fapt binecunoscut ca s-au facut o multime de studii cutremuratoare nu doar pe cadavre, ci si pe nenumarate persoane care inca traiau. Iar rolul pe care il avea Dr. Nyiszli Miklos i-a permis cu siguranta cel putin sa aiba cunostinta de aceste lucruri. Faptul ca aceasta tema nu este deloc atinsa ma face sa presupun ca amintirile erau prea ingrozitoare, indiferent daca Dr. Nyiszli Miklos a fost doar martor al experimentelor sau daca a fost fortat sa participe activ la ele.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Jurnalul albastru – James A. Levine

Printre tonuri cenusii – Ruta Sepetys
Posted in Jan Willem Bos

SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate – Jan Willem Bos

Posted on by roxtao

SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate - Jan Willem BosDisponibil la: Editura TREI 

Colectia: In afara colectiilor

Traducerea: Alexandra Livia Stoicescu

Numar pagini: 232

 

Sinopsis:

Cartea ofera, prin intermediul unei povesti personale, o analiza percutanta si lipsita de incrancenare a uneia dintre cele mai intunecate perioade din istoria noastra.

Jan Willem Bos este traducatorul in limba olandeza a peste 15 autori romani, printre care Mircea Cartarescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu si Urmuz. A studiat limba si literatura romana la Universitatea din Amsterdam. In timpul studentiei, a facut mai multe vizite in Romania. In perioada 1978-1979 primeste o bursa din partea statului roman pe baza acordului cultural care exista intre Romania si Olanda. In timpul acestei specializari, locuieste la caminele din Grozavesti, fiind coleg de camera cu Steinar Lone, un cunoscut traducator norvegian de literatura romana.

Intre 1982 si 1984, Jan Willem Bos revine in Romania in calitate de lector de olandeza la Universitatea din Bucuresti.

Considerat un potential element ostil la adresa regimului comunist, este luat in vizor de catre masinaria diabolica a Securitatii, iar toate activitatile sale sunt atent monitorizate. 

In 2007, Jan Willem Bos depune o cerere prin care solicita sa-si vada dosarul intocmit de politia secreta si, un an mai tarziu, intra in posesia acestui document care acopera peste un deceniu si reflecta paranoia unui regim criminal.

A aflat ca este urmarit de la un foarte bun prieten al sau pe care l-a cunoscut in prima calatorie in Romania, in 1974. In 1979, prietenul sau a fost cooptat de Securitate pentru a da o serie de note informative despre studentul olandez venit la specializare. Cei doi au convenit sa accepte cererea Securitatii, insa informatiile respective erau lipsite de orice fel de continut. Extrasele din dosare frizeaza adesea absurdul, reveland paranoia si megalomania regimului Ceausescu.

Parerea mea:

Exista carti in care te scufunzi, in care te pierzi, care fac sa dispara totul din jur si pe care, in mod sigur le adoram cu totii. Insa exista in acelasi timp si carti care iti fac creierul sa zbarnaie, care printr-o singura propozitie te arunca intr-o valtoare de ganduri. Citesti un rand si apoi nu stii cum sa afli cat mai repede raspunsuri la zecile de intrebari pe care acele cuvinte le-au declansat: pe cine sa suni mai repede, cine ar putea sa iti ofere informatii cat mai complete, pe ce site sa te uiti mai urgent, pe care dintre intrebari sa iti concentrezi prima data atentia. Primele pagini ale romanului SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate au facut exact acest lucru: mi-au creat o lista de intrebari, curiozitati, ganduri si presupuneri care m-au invadat in doar cateva minute cu o viteza si intensitate total neasteptate.

Jan Willem Bos, autorul romanului, si-a petrecut o perioada destul de indelungata de timp in Romania comunista, atat in perioada in care regimul parea sa se afle in perioada sa de glorie, cat si in anii in care declinul era din ce in ce mai accentuat. Tinand cont de aversiunea sistemului fata de strainii care intrau in tara, este de la sine inteles ca Securitatea l-a avut in vizor pe tot parcursul sederilor sale in tara. Odata ce Romania a devenit stat democratic si o serie de aspecte politice, organizatorice si sociale au inceput in sfarsit sa fie clarificate (mult mai lent si mai dificil decat ar fi fost normal!), dosarele fostei Securitati despre oamenii pe care ii monitorizase au devenit accesibile acestora la cerere. Astfel, in urma obtinerii dosarului sau, autorul creeaza acest roman.

Prima jumatate a cartii este un rezumat al comunismului romanesc, de la inceputuri si pana aproape in prezent. De ce nu doar pana in ’89? Pentru ca tentaculele fostului regim s-au intins pe o perioada de multi ani dupa sfarsitul oficial iar oameni din varful sistemului comunist nu au cazut odata cu acesta. Dimpotriva, au stiut sa profite de evenimentele platite cu sange de populatie si s-au instalat tot mai confortabil pe scaunul puterii. Am adorat aceasta istorie a comunismului! Este concisa dar foarte bine explicata si expune cele mai importante momente ale acelor decenii. Evident, exista zeci de povesti care au fost mentionate doar in treacat, insa scopul acestei parti a cartii este acela de a oferi o privire de ansamblu doar si nu de a intra in detalii. Pentru curiosii care isi doresc sa afle cat mai multe amanunte despre acea perioada, exista nenumarate alte carti in care sunt povestite detaliat mult mai multe evenimente. O parte dintre cartile de referinta sunt mentionate si in notele de la finalul volumului lui Jan Willem Bos.

Abia cea de-a doua parte a cartii reprezinta de fapt povestea anilor petrecuti de autor in Romania. Iar concluzia la care ajungi pe masura ce citesti este ca de multe ori, actiunile Securitatii erau deopotriva infricosatoare si ilare. Si atat nota amuzanta cat si cea care iti da fiori sunt declansate de aceleasi lucruri: de ridicolul situatiilor, de modul atat de eronat si exagerat in care erau interpretate actiuni absolut banale, de felul in care zeci de oameni intrau intr-un lant de o absurditate uluitoare cu maxima seriozitate, ca si cum nu ar fi fost nimic in neregula cu acest proces aberant ce avea loc la scara nationala.

Posibil ca, intr-adevar, sa fi avut loc din cand in cand si actiuni de spionaj sau terorism in acele vremuri tulburi. Insa modul in care Partidul transforma un student, turist sau diplomat strain obisnuit intr-un posibil dusman al poporului, felul in care ii metamorfoza orice actiune intr-una dubioasa si in care il suspecta de intentii necinstite este fara indoiala lipsit de logica. Cu atat mai mult cu cat Romania avea pe atunci atitudini foarte contrastante fata de strainii care vizitau tara. Pe de o parte dorea un numar cat mai mare de vizitatori din alte state, atat pentru pentru beneficiile materiale cat si evident, din ratiuni de mandrie. Iar pe de alta parte, aceiasi straini erau priviti cu suspiciune, iar ideea ca acestia sa nu isi doreasca decat un concediu placut, studii de calitate (pentru ca da, se pare ca odata, Romania chiar oferea asa ceva) sau o cariera implinita era inacceptabila. Potrivit mentalitatii promovate pe atunci, absolut fiecare strain ce pasea pe pamantul romanesc voia raul tarii noastre, culegea informatii pentru a denigra mai apoi Romania in presa internationala sau presta actiuni de spionaj economic, militar, stiintific sau industrial.

Mi-a placut modul destul de impartial in care autorul prezinta viata sa din Romania, cu doar cateva urme fine de ironie vis-a-vis de absurdul unor situatii. Insa in general, expune obiectiv trecutul, evaluand corect atat lucrurile ce meritau a fi apreciate cat si pe cele care depaseau limitele, ajungand uneori sa sfideze ridicolul. Descoperind evolutia sistemului comunist, iti dai seama ca poate ca cei care il regreta astazi, nu gresesc intru totul. Intr-adevar, pentru noi, cei care ne-am trait aproape intreaga viata intr-o tara mai mult sau mai putin democratica, este dificil sa intelegem ca unele aspecte ale comunismului ar fi putut sa nu fie deranjante. Insa pentru oamenii care s-au nascut si au trait decenii intregi in comunism, lucrurile arata altfel. In primul rand, pentru ca un termen de comparatie nu prea exista, asa ca viata pe care o traiau era singura asupra careia aveau cunostinta. Evident, cu mici exceptii, pentru ca mai existau si categorii de oameni care puteau calatori in afara tarii. Chiar si in SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate exista o scena care ilustreaza foarte sugestiv acest lucru: modul in care anumite libertati garantate in alte tari erau privite cu suspiciune de catre romanii care ajungeau sa le afle si in general, considerate, la propriu, imposibile. In al doilea rand, parerile pozitive referitoare la fostul regim pot fi generate si de faptul ca persoanele care au trait de-a lungul acelor decenii, au cunoscut si partile bune ale regimului. Adevaratul declin a avut loc abia spre final, aproximativ in ultimul deceniu, atunci cand lucrurile au inceput sa degenereze intr-un ritm ametitor.

Trebuie sa recunosc ca unul dintre motivele pentru care am devorat romanul este ca in ultima vreme, am facut aproape o obsesie pentru perioada scursa de la cel de-al Doilea Razboi Mondial pana prin anii ’90 si mai ales pentru regimurile totalitare. Desi am tot auzit de-a lungul vremii povesti care de care mai diverse, atat despre Romania secolului XX, cat si despre restul tarilor europene si le-am considerat mereu interesante (nu, nu vorbesc despre insiruirile de ani si aliante de la orele de istorie), abia in ultima vreme am devenit cu adevarat interesata sa descopar cat mai multe despre acea perioada. Asadar, nu stiu cum as fi apreciat romanul in mod normal, intr-un moment in care poate subiectul nu m-ar fi facut la fel de curioasa si nici nu am idee daca citindu-l, il veti gasi la fel de captivant ca si mine. Dar daca sunteti curiosi sa descoperiti o istorie compacta si bine scrisa a Romaniei deceniilor trecute, precum si o serie de povesti privitoare la modul de functionare al legendarei Securitati, incercati-l!

Multumesc mult Editurii TREI pentru ca mi-a oferit acest roman.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Printre tonuri cenusii – Ruta Sepetys

Jurnalul Zlatei – Zlata Filipovic
Posted in Markus Zusak

Hotul de carti – Markus Zusak

Posted on by roxtao

Hotul de carti - Markus ZusakDisponibil la: Libris

Colectia: Literatura Universala

Traducerea: Adelina Maria Vasiliu

Numar pagini: 568

 

 

Sinopsis:

Este anul 1939. Germania nazista. Tara isi tine rasuflarea. Moartea nu a avut niciodata mai mult de lucru, si va deveni chiar mai ocupata. 

Liesel Meminger si fratele ei mai mic sunt dusi de catre mama lor sa locuiasca cu o familie sociala in afara orasului München. Tatal lui Liesel a fost dus departe sub soapta unui singur cuvant nefamiliar – Kommunist, iar Liesel vede in ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul calatoriei, Moartea ii face o vizita baietelului si o observa pe Liesel. Va fi prima dintre multe intalniri apropiate. Langa mormantul fratelui ei, viata lui Liesel se schimba atunci cand ea ridica un singur obiect, ascuns partial in zapada. Este Manualul Groparului, lasat acolo din greseala, si este prima ei carte furata. Astfel incepe o poveste despre dragostea de carti si de cuvinte, pe masura ce Liesel invata sa citeasca cu ajutorul tatalui ei adoptiv, care canta la acordeon. In curand, va fura carti de la incendierile de carti organizate de nazisti, din biblioteca sotiei primarului, si de oriunde le mai putea gasi. Hotul de carti este o poveste despre puterea cuvintelor de a creea lumi. 

Cu o scriitura superb maiestrita si arzand cu intensitate, premiatul autor Marcus Zusak ne-a daruit una dintre cele mai durabile povesti ale timpurilor noastre.

Parerea mea:

Nu m-am indragostit de povestea aceasta pentru ca naratorul ei este insasi Moartea. Nu pot sa spun nici ca am indragit-o datorita stilului original, intrerupt de titluri detaliate ale urmatoarelor pagini, nici pentru metaforele uimitoare ce reuseau cumva sa nu para deloc fortate sau nepotrivite. Poate ca nici datorita personajelor care iti intra treptat in suflet, pana cand ajungi sa le percepi ca pe niste oameni reali. Nu, nu din aceste motive mi-a placut Hotul de carti, desi cu siguranta au contribuit si ele la farmecul volumului. Insa principalul motiv pentru care am iubit aceasta carte este faptul ca te „teleporteaza” pur si simplu in mijlocul actiunii. Nu ca alte romane, facandu-te sa pasesti pe urmele protagonistilor si sa ii privesti de la distanta, ci furandu-ti identitatea si facandu-te una cu personajele. Nu continuu, pentru ca in majoritatea timpului, ramai constient de rolul tau de cititor care descopera in cartea din brate vietile personajelor. Insa exista cateva momente in care tu devii acele personaje, clipe in care in mintea si in sufletul tau nu se mai gaseste absolut nimic altceva in afara de emotiile preluate din Hotul de carti.

De-a lungul timpului, dai mereu peste povesti care te impresioneaza, care te fac sa plangi, sa razi si sa traiesti alaturi de personaje. Insa Hotul de carti te face pentru cateva minute sa fii tu acele personaje. Sa simti tot ce simt ele: frica, rusinea, durerea, speranta sau dimpotriva, lipsa ei, care este un sentiment la fel de puternic. Si nu le simti la un nivel normal, laolalta cu cine stie cate alte senzatii si emotii. Ci ca pe singurele sentimente de care esti in stare. Te cuprind cu totul, nelasand loc pentru nici o alta emotie, pana cand intreaga ta fiinta este formata numai din acele sentimente si prin venele tale curge fie vina, fie speranta, fie teama, regretul, durerea sau iubirea si absolut nimic altceva. Nu sunt multe momentele in care volumul reuseste sa faca asta; poate doua sau trei in toata cartea. Insa sunt de ajuns pentru ca Hotul de carti sa intre in acea categorie de lecturi speciale din mintea ta, de care iti vei aminti mereu ca le-ai trait, si nu ca le-ai citit pur si simplu.

O sa observati poate ca daca cititi mai multe recenzii pe blogurile de la noi, actiunea nu va va fi dezvaluita prea mult. In afara de ceea ce stim deja din descrierea editurii, in recenziile pe care le-am citit, rar am mai gasit vreun indiciu-doua cu privire la ceea ce se petrece in viata lui Liesel. Si cred ca asta se intampla datorita faptului ca nu au loc evenimente iesite din comun. Viata protagonistei este una obisnuita pentru acele vremuri de restriste. Detaliile mai neobisnuite din viata sa nu sunt nici ele socante. Cu totii avem amintiri ale unor clipe in care destinul ne-a uimit, asa ca experientele mai surprinzatoare pe care le parcurge eroina par exact genul acesta de intamplari: interesante, da, dar nu spectaculoase. Din punct de vedere al scenariului, Hotul de carti nu este altceva decat o poveste despre razboi. As fi fost tentata sa spun „o poveste frumoasa despre razboi” insa… exista oare povesti frumoase din timpul razboiului? Cu siguranta exista oameni frumosi, alegeri generoase dictate cel mai adesea de cate un impuls de moment, secunde in care curajul nebun sfideaza viitoarele consecinte. Insa povestile din perioada razboiului sunt oricum, numai frumoase nu. Pentru ca orice gest bun, orice decizie indrazneata, orice actiune lipsita de egoism sta sub umbra razboiului, a suferintei, a mortii, pierderii, a experientelor traumatizante si a amintirilor intunecate, ce vor bantui mereu viata supravietuitorilor.

Viata este de cele mai multe ori o lupta. Insa in vremuri de razboi, ea devine mai crunta si mai deznadajduita in acelasi timp. Povestea din Hotul de carti este mai reala decat multe altele, in ciuda faptului ca personajele nu au existat cu adevarat. Insa au existat oameni cu povesti asemanatoare, au existat grupuri de evrei persecutati ce paseau spre tortura si moarte exact pe acele drumuri descrise in carte, au existat germani care infruntau teama si constiinta unui posibil destin infiorator pentru a adaposti un fugar, existau copii ce se straduiau sa isi traiasca asa zisa copilarie in ciuda fricii, a oamenilor dragi pierduti, a saraciei, foamei si mortii ce ii inconjura, au existat persoane care riscau totul pentru a ajuta un necunoscut.

In ciuda intamplarilor dramatice, a aerului sumbru, a atmosferei apasatoare ce umbreste micile incercari de fericire, romanul nu este unul trist. Il citesti cu placere, iubind personajele tot mai mult, cu fiecare pagina parcursa, zambind adesea. Insa intr-adevar, il citesti cu inima stransa, pentru ca esti constient de la inceput ca astfel de povesti nu au niciodata happy end-ul clasic. Poate ca ultimele pagini aduc o victorie: tabloul unor supravietuitori care dupa decenii, au reusit sa isi construiasca o viata linistita in ciuda fantomelor care ii bantuiau din anii razboiului. Insa o astfel de victorie nu are cum sa fie altfel decat amaruie, pastrand urmele lacrimilor din acea perioada neagra.

Multumesc Libris – librarie online, pentru sansa de a citi aceasta carte. Daca doriti sa o cititi (si credeti-ma, e o lectura pe care o s-o iubiti!), o gasiti pe rafturile de carti online in romana sau, daca preferati, in colectia de carti in engleza.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Nume de cod: Verity – Elizabeth Wein

Jurnalul Zlatei – Zlata Filipovic