Publicat în Kurt Vonnegut

Abatorul cinci – Kurt Vonnegut

Abatorul cinci - Kurt VonnegutDisponibil la: Diverta 

Colectia: Carti Cult

Traducerea: Rodica Mihaila

Numar pagini: 200

*

Sinopsis:

Vonnegut scrie cu ironie si umor, de cele mai multe ori negru, o cronica atipica a unuia dintre cele mai ingrozitoare momente din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial: bombardarea Dresdei de catre britanici si americani, in urma careia au murit o suta treizeci si cinci de mii de oameni, aproape de doua ori mai mult ca numarul celor ucisi de bomba atomica de la Hiroshima.

Romanul lui Vonnegut, devenit un clasic american, imbina realismul cu SF-ul si atrage cititorul intr-o lume incredibila, in care se amesteca bombardamente, calatorii in timp, prizonieri de razboi, extraterestri de pe planeta inventata Tralfamadore, peste toate plutind mirosul aducator de moarte al iperitei.

Parerea mea:

De multa vreme aveam in wish-list romanul lui Kurt Vonnegut si trebuie sa recunosc ca primul lucru care mi-a atras atentia a fost chiar titlul acestuia. Sigur, Abatorul cinci apare probabil in toate listele cu X carti de citit obligatoriu intr-o viata, insa este evident faptul ca este destul de greu sa reusesti sa le parcurgi pe toate acele X carti. Si atunci, dintre ele se remarca doar cateva pe care iti doresti cu adevarat sa le citesti. La accentuarea dorintei mele a contribuit si faptul ca este o carte despre razboi, mai ales ca in ultimul an am dezvoltat o adevarata obsesie pentru perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Partea interesanta este ca a trecut deja o saptamana de cand am terminat cartea si inca nu am o idee clara despre cum mi s-a parut. Este… este fara indoiala o carte despre razboi atipica. Nu stiam la ce sa ma astept atunci cand am inceput-o, nu citisem nicio recenzie si nici nu discutasem cu nimeni despre ea in amanunt. Intr-un fel, ai senzatia ca razboiul este mai degraba atmosfera si nu subiectul insusi al cartii. Desi obiectiv vorbind, fiecare cuvant din roman este despre experienta razboiului. Intamplarile sunt adesea narate cu un umor absurd, ceea ce poate parea ciudat, insa in acelasi timp, daca stai sa analizezi putin lucrurile, realizezi ca este un mod perfect de a scrie despre aceasta tema. Asa cum mentioneaza si autorul la inceput: „nu este nimic inteligent de spus despre un masacru.” Si intr-adevar, cum altfel este razboiul – orice razboi, daca nu absurd? Si ce alternative are cineva care a supravietuit unor experiente atat de terifiante? Fie sa se scufunde in amintiri infioratoare si sa isi petreaca restul vietii in depresie, fie accepand absurdul a ceea ce a trait si incercand sa dea uitarii intensitatea, sa minimizeze ceea ce a vazut, sa se concentreze pe orice altceva. Pentru ca de uitat cu adevarat si in totalitate, nu ai cum sa uiti. Poti doar sa te prefaci, sa incerci, sa iti indrepti atentia spre orice alte aspecte ale vietii, sa faci tot posibilul sa nu innebunesti rememorand totul.

Kurt Vonnegut isi poarta protagonistul prin salturi temporale, prin amintiri reale si altele imaginare, dintr-o lume inexistenta. Pe Billy Pilgrim il urmaresti in prezent, apoi il urmezi in trecut, dupa care pasesti cu el pe planeta inventata Tralfamadore, populata de fiinte extraterestre care fac experiente pe oameni. Apoi din nou in trecut, din nou in prezent si tot asa. Un haos temporal din care totusi impletesti singur firul logic si din care se desluseste tot mai clar si mai hiperbolizat imaginea bombelor aruncate asupra unui oras german, Dresda.

In mod ciudat, evenimentul acesta central este totusi narat propriu-zis in doar cateva pagini, lasandu-ti senzatia ca e doar o parte minora a povestii, desi intreaga carte este practic un tribut adus acestui episod. Si exact acest lucru il constituie probabil cel mai important aspect al romanului. Faptul ca detaliile spun cu adevarat povestea. Nu casatoria protagonistului, nu calatoriile sale pe planeta extraterestra (desi conversatiile cu locuitorii de pe Tralfamadore aduc cea mai mare aglomerare de idei cu tenta filosofica, de concepte care definesc logica sau dimpotriva, ridicolul mentalitatilor omenirii), nu succesul in afaceri, nu certurile cu fiica lui sau cu colegul de salon din spital. Ci imaginea orasului gol, lipsit de viata, cu mii de cadavre ascunse sub ruine, crematoriul care a devenit Dresda, drumurile chinuitoare, prizonierii de razboi care pasesc ca niste zombii, a celor care incearca sa aduca o nota de normalitate in traiul absurd din prizonierat, a putinilor supravietuitori care nu au cum sa faca fata dezastrului si sunt nevoiti sa incendieze cladirile incarcate de trupuri fara viata, a soldatului ucis chiar inaintea eliberarii, pedepsit pentru un motiv absolut ridicol in contextul respectiv.

Asa merg lucrurile” devine motto-ul cartii, ironic dar atat de real si pregnant, repetat iar si iar si iar, obsedant, pana cand devine insuportabil. Si totodata, singurul mod in care poti accepta ceva atat de cumplit, in care poti trai cu ideea ca oamenii pot face astfel de lucruri altor oameni. Sau cu amintirea acelor imagini, daca ai fost acolo sa le traiesti.

Romanul nu este unul tipic nici cand vine vorba de stil. Primul capitol al cartii iti lasa impresia ca este de fapt un „cuvant inainte” al autorului, iar mai tarziu, apar insertii neasteptate in care acesta iti spune ca el era de fapt un personaj episodic, caruia altfel nu i-ai fi acordat probabil nicio importanta, cu atat mai mult ca nici scenele in care isi face aparitia nu sunt memorabile: „Acela eram eu. Eu eram acela. Acela era autorul acestei carti.

De personaje nu te atasezi, insa tot detaliile fac diferenta si atunci cand vine vorba despre acestea. Un gest, un cuvand, o cadere, o izbucnire – toate aceste clipe transforma niste scene episodice in niste imagini care iti injunghie mintea, care iti lasa urme adanci, care te fac sa revii din nou si din nou cu gandul la ele chiar si atunci cand deja ai mai parcurs nenumarate pagini.

Dupa ce am citit cartea, mergand pe pagina de Goodreads a acesteia, am zarit cateva comentarii ale unor cititori care spuneau ca romanul nu este de fapt despre razboi. Am avut senzatia ca acei cititori nu au citit aceeasi carte ca si mine. Pentru ca, asa cum spuneam mai sus, fiecare cuvant devine un instrument de a creiona razboiul. Absurd, cu un umor amar, ironic, neobisnuit, satiric, aproape neserios, da, Abatorul cinci este oricum altfel decat un roman obisnuit care vorbeste despre acest subiect. Insa nimic nu este mai clar decat faptul ca este o carte despre razboi. Cititi-o. Nu stiu daca poate ajunge cartea preferata a cuiva. Tocmai datorita stilului atipic, mai ales daca este prima carte citita a acestui autor sau daca inainte nu ati mai incercat stilul absurd, satiric. Dar este o lectura care iti ramane in minte, o experienta unica si interesanta.

Iar daca ati parcurs deja romanul, va astept aici cu impresii. Mi-ar placea sa descopar parerile voastre, mai ales ca, asa cum am mentionat si la inceput, nici acum nu mi-am clarificat in totalitate sentimentele fata de aceasta carte.

Multumesc Diverta pentru ca mi-a oferit sansa de a parcurge in sfarsit Abatorul cinci.

Bile albe:

Modul fascinant in care autorul ofera povestea prin detalii, alegand sa trateze alte aspecte cu mai multa dedicare, lasandu-te sa iti „asamblezi” firul principal singur, din mici piese imbinate discret in intregul puzzle.

Reclame
Publicat în Eva Mozes Kor, Lisa Rojany Buccieri

Am supravietuit lagarului mortii – Eva Mozes Kor & Lisa Rojany Buccieri

Am supravietuit lagarului mortii - Eva Mozes Kor & Lisa Rojany BuccieriDisponibil la: Meteor Press 

Colectia: Istorie

Traducerea: Mihai Dan Pavelescu

Numar pagini: 128

*

Sinopsis:

Cartea „Am supravietuit lagarului mortii” este o rememorare a copilariei distruse de regimul nazist. Este descrisa Romania din timpul razboiului, viata evreilor inainte de inasprirea conditiilor si trimiterea acestora in lagare de concentrare, chinurile la care au fost supusi gemenii lui Mengele, cum au fost numite mai tarziu aceste victime, lupta continua pentru supravietuire pana in momentul in care au fost eliberate, in 1945.

 „A fi in Auschwitz era ca si cum ai fi intr-un accident de masina in fiecare zi. Atat de des se intamplau lucruri groaznice”

„Le-am dat sangele nostru, corpul nostru, demnitatea noastra si, în schimb, ne lasau sa traim inca o zi. Nu imi amintesc nici macar un singur geaman care sa nu fi cooperat.”

Parerea mea:

Poate ca una dintre cele mai cunoscute nume asociate cu Holocaustul si Auschwitz este cel al doctorului Josef Mengele. Se spune despre el ca spre deosebire de unii ofiteri germani din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, Mengele isi indeplinea sarcinile cu pasiune, ca adora sa imparta miile de victime aduse zilnic in lagarul de la Auschwitz in cele doua grupuri: al celor care urmau sa moara in aceeasi zi si respectiv al celor care mai primeau inca o zi, o saptamana sau o luna de teroare. Dar mai presus de toate este cunoscut pentru experimentele infioratoare pe care le facea, in special pe gemeni.

Atunci cand am citit Am fost medic la Auschwitz, scrisa de doctorul roman Nyiszli Miklos, am ramas cu senzatia ca unele parti au fost parca special excluse sau mentionate doar in treacat. Poate ca implicarea persoanala a autorului in tabara aceasta a asupritorilor, desi fortata, a fost cea care a facut ca anumite aspecte sa fie ignorate. Am fost curioasa deci sa descopar povestea si dintr-un alt unghi, de data aceasta exact din perspectiva uneia dintre victimele directe ale doctorului Mengele. Eva Mozes Kor si sora sa geamana au reprezentat exact „pacientii” de care era interesat Mengele. Nascute in Romania, la varsta de 10 ani, cele doua surori gemene si familia lor au ajuns intr-unul dintre cele mai infioratoare lagare ale mortii din timpul Holocaustului: Auschwitz – Birkenau. In ciuda faptului ca dintr-un anumit punct de vedere cartea nu mi-a atins asteptarile – si voi explica imediat de ce, mi-a oferit totusi anumite surprize pe care nu le banuiam.

Desi victima directa a lui Josef Mengele, autoarea nu ofera totusi o perspectiva foarte larga. Citind, am realizat ca asteptarile mele erau totusi nerealiste din acest punct de vedere. Pentru ca Eva Mozes nu avea acces decat la o mica parte de informatii iar acestea erau legate fie de experimentele la care a participat personal, fie de cele la care a fost martora. Iar ceea ce vedea era de cele mai multe ori insuficient: vedea injectii, dar nu stia ce contin, ce efecte au, ce motivatii se ascund in spatele lor. Vedea cadavre, boli induse si suferinta, dar nu si motivele pentru care fusesera cauzate. Vedea pastile, droguri, operatii, insa nu si intentiile care stateau la baza. Si exact motivatiile, asteptarile si modul de gandire al doctorului Mengele ma face extrem de curioasa. Mi-as dori sa stiu ce anume incerca sa obtina, ce il interesa, daca isi dorea sa afle ce se afla in spatele anumitor caracteristici fizice sau daca incerca sa obtina ceva nemaivazut pana atunci, etc. Asa ca treptat, pe masura ce parcurgeam cartea, am realizat ca memoriile oricarei victime ale Holocaustului nu pot sa ofere aceste laturi ale povestii, din simplul fapt ca nu ar fi avut acces la ele. In plus, cred ca eu caut ceva ce nu am cum sa gasesc. Pe net se gasesc destule detalii privind motivatiile doctorului Mengele. Insa tind sa caut mai mult pentru ca pur si simplu nu reusesc sa accept nebunia acestuia, nu pot intelege modul in care un om se poate transforma intr-un astfel de monstru, capabil de cele mai oribile crime.

Insa, asa cum spuneam, cartea mi-a rezervat totusi anumite surprize. A explicat intr-o oarecare masura o nelamurire mai veche: de ce evreii din Europa, aflati sub amenintarea Germaniei naziste si persecutati tot mai tare de la o zi la alta nu au plecat. De ce, in ciuda faptului ca au avut sansa, nu s-au salvat, nu au fugit, nu au parasit o lume care le lua totul si le oferea numai durere si groaza. Si am inteles ca privind trecutul, stiind intreaga poveste, pentru noi este usor sa punem astfel de intrebari, sa nu intelegem de ce nu au plecat. Dar la momentul respectiv, oricat de mult ar fi degenerat lucrurile, speranta si… simtul realitatii pur si simplu nu i-au lasat pe oameni sa fuga. Sau cand au vrut sa o faca, era deja prea tarziu. Dar pana la un punct, majoritatea evreilor considerau ca era imposibil ca lucrurile sa se inrautateasca mai tare sau sa dureze prea mult. Si… evident ca asa considerau! Cum sa isi inchipuie ce avea sa urmeze, cum sa isi imagineze ca in secolul 20 asa ceva ar fi posibil, ca o lume intreaga va asista tacuta la milioane de crime infioratoare? Cu atat mai mult cu cat religia lor nu era un lucru care sa ii defineasca, din punctul lor de vedere. Erau germani, polonezi, romani, si asa mai departe. Erau medici, elevi, bunici, mame, profesori, gospodari, vanzatori, tarani, etc. Daca i-ai fi intrebat „Cine esti tu?”, nu ti-ar fi raspuns „Sunt evreu”, ci probabil ti-ar fi oferit cu totul alte raspunsuri, ar fi vazut alte atribute ca fiind categoric mai importante. Sa fie deci persecutati pentru un astfel de lucru nu avea cum sa li se para ceva ce va dura, mai ales ca pana de curand nu fusese ceva semnificativ, nu asta le definise rolul in societate si viata in general.

Un alt aspect care m-a uimit in timpul lecturii a fost viata de dupa razboi, de dupa Auschwitz, de dupa Holocaust. Cred ca tot timpul am crezut ca dupa ce totul s-a incheiat, evreii supravietuitori si-au reluat vietile de dinainte de razboi, s-au intors la normalitate. Desigur, nu imi imaginam ca vor uita, ca le va fi usor, ca pierderile si durerea nu vor fi fost enorme. Insa in niciun caz nu mi-as fi putut inchipui faptul ca zeci de ani dupa aceea multi evrei au continuat sa fie marginalizati si oprimati, ca desi razboiul s-a sfarsit, antisemitismul era inca in floare. Societatea, lumea intreaga, nu doar ca nu a facut nimic pentru ei in timp ce nazistii ii masacrau, dar nici macar dupa aceea nu le-a facut viata mai usoara, nu le-a oferit sansa de a trai normal. Anii de manipulare dintre cele doua razboaie mondiale, indoctrinarea atat de indelungata si intoleranta extrema au facut ca pentru multi evrei, iadul sa nu se sfarseasca odata cu Holocaustul, ci sa continue ani la rand dupa aceea. Evident ca nu la acelasi nivel, insa asta nu este deloc o scuza care sa te faca sa privesti rasa umana cu mai multa indulgenta.

Desi ma asteptam intr-o oarecare masura la altceva, volumul Am supravietuit lagarului mortii mi-a oferit mult mai mult decat banuiam atunci cand l-am inceput, in ciuda numarului scurt de pagini. Cred ca ar trebui sa se afle pe lista de lecturi a oricarui cititor curios sa inteleaga mai bine reactiile evreilor din perioada Holocaustului, modul in care s-a instaurat persecutia evreilor, modul in care lumea nu doar ca a permis astfel de monstruozitati sa aiba loc dar a mai si dat adesea o mana de ajutor.

Publicat în Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu

Mica enciclopedie a Marelui Razboi (1914–1918) – Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu

MICA_ENCICLOPEDIE_A_MARELUI_RAZBOIDisponibil la: Corint

Colectia: Corint Educational

Data aparitie: 2014

Numar pagini: 208

 

Sinopsis:

In acest an, cand comemoram un secol de la inceperea Primului Razboi Mondial, prof. dr. Doru Dumitrescu, prof. Mihai Manea si prof. Mirela Popescu, apreciate cadre didactice din Bucuresti, s-au incumetat sa vina in fata cititorilor cu o premiera editoriala, o lucrare documentata, care cuprinde in paginile sale elementele fundamentale ale uneimici enciclopedii de istorie.

Autorii si-au propus sa ofere profesorilor si elevilor, dar si publicului iubitor de istorie o lucrare in care se regasesc momentele esentiale ale Primului Razboi Mondial, principalele personalitati politice, militare si diplomatice, marile batalii, armele utilizate, viata din spatele frontului, tratatele si conventiile incheiate.

Lucrarea cuprinde o bibliografie selectiva si imagini sugestive, care contribuie fara indoiala la o mai buna intelegere a istoriei primei mari conflagratii mondiale.

„Primul Razboi Mondial a fost consecinta unor calcule gresite. Liderii europeni au actionat ca o «generatie de somnambuli», care, in acea vara linistita din 1914, s-a izbit dintr-odata de stancile unui destin tragic.” — Edmond Taylor, The Fall of the Dynasties: The Collapse of the Old Order, 1905–1922

Parerea mea:

Nu am avut noroc de profesori de istorie care sa stie cum sa le trezeasca elevilor interesul pentru materia le care o predau, asa ca timp de ani intregi, istoria a ramas in mintea mea drept o materie plictisitoare, plina de siruri de date si aliante fara sens.

A fost nevoie sa treaca ani buni pana ce gradul de curiozitate sa imi creasca brusc si sa ma trezesc cu… CONTINUAREA AICI.

Publicat în Shani Boianjiu

Oamenii eternitatii nu se tem niciodata – Shani Boianjiu

Oamenii eternitatii nu se tem niciodata - Shani BoianjiuDisponibil la: Polirom 

Colectia: Biblioteca Polirom.Actual

Traducerea: Ioana Filat

Numar pagini: 256

 

Sinopsis:

Roman aflat in lista celor mai bune zece titluri de fictiune a publicatiei The Wall Street Journal in 2012

Oamenii eternitatii nu se tem niciodataare in centru trei prietene adolescente israeliene, Yael, Avisag si Lea, dintr-un sat prafuit de linga granita cu Libanul, care isi indeplinesc serviciul militar intr-o atmosfera ce penduleaza intre plictis si teroare. Lea pazeste un punct de frontiera spre Cisiordania, verificind permisele palestinienilor care patrund in Israel, si, ca sa-si alunge plictiseala, isi imagineaza povestile lor de viata. Avisag pazeste granita egipteana, avind in sarcina oprirea emigrantilor ilegali si a filmelor porno piratate, privind in fiecare zi cum refugiatii se izbesc cu disperare de sirma ghimpata, iar Yael face instructie de trageri si flirteaza cu baieti mai mici decit ea. Toate trei asteapta in praful granitei sa se intimple ceva, prinse mereu in clipa intensa de dinaintea izbucnirii unei nenorociri. Tonul romanului imbina umorul sardonic cu patosul, creind un stil cu totul personal, undeva intre sarcasmul lui Etgar Keret si talentul epic al lui David Grossman.

„Un roman care marcheaza nasterea unui scriitor stralucit.” (The Wall Street Journal)

„In acest roman al formarii, viata in armata naste metamorfoza fetei ce va deveni femeie. Povestea are cind aerul unui vis, cind al unui cosmar, iar aceasta nevoie de a alege tot timpul intre cele doua realitati onirice te face sa citesti mai departe.” (The Economist)

„Romanul lui Shani Boianjiu sterge raul facut memoriei, sentimentelor celor mai profunde, gindirii libere si dragostei. Intr-o vreme cind atit de multi autori contemporani americani au renuntat la proza faptului real si s-au intors catre fictiunile cu zombi sau fantome si catre thrillere, Shani Boianjiu imbratiseaza realitatea.” (The Washington Post)

Parerea mea:

Eram foarte curioasa sa descopar povestea scrisa de Shani Boianjiu. Subiectul mi se parea incitant si plin de posibilitati si chiar nu mai citisem niciodata o carte cu tema similara.

Asa cum se mai intampla uneori in cazul cartilor foarte premiate, stilul original sau povestea incalcita dau nastere de cele mai multe ori unor reactii destul de radicale: fie adori fiecare cuvant al volumului, fie intreaga lectura este dezamagitoare. Personal, prefer povestile altfel inchegate, insa chiar si asa, Oamenii eternitatii nu se tem niciodata a fost o lectura… CONTINUAREA AICI.

Publicat în Dr. Nyiszli Miklos

Am fost medic la Auschwitz – Dr. Nyiszli Miklos

Am fost medic la Auschwitz - Dr. Nyiszli MiklosAm fost medic la Auschwitz. Morti fara morminte. Laboratorul si crematoriile doctorului Mengele

Dr. Nyiszli Miklos

Editura Aquila’93

Numar pagini: 255

 

Sinopsis:

Pagini de autentica istorie contemporana ce evoca drama zguduitoare a milioanelor de oameni nefericiti, smulsi din casele si din sanul familiilor lor in numele unui vis demential de realizare a „rasei pure”.

Adevarul despre infernul doctorului Mengele, depozitia unui medic, martor ocular al evenimentelor, dr. Nyiszli Miklos din Oradea.

***

Nyiszli Miklos isi incepe cartea cu aceste randuri, sugrumate de emotie: „Subsemnatul Nyiszli Miklos, medic, fost detinut in lagarul de concentrare de la Auschwitz, tatuat cu numarul A 8450, am scris -fara patima, fara nicio exagerare, evitand orice efecte de stil si respectand intocmai adevarul – aceasta carte despre cele mai intunecate pagini din istoria omenirii, intrucat mi-a fost dat sa fiu martor ocular si sa traiesc sub amenintarea crematoriilor si a rugurilor de la Auschwitz, ale caror flacari au mistuit milioane de barbati, femei si copii.”

Dr. Nyiszli Miklos, medic si numai datorita imprejurarilor scriitor, este autorul unor insemnari care se bucura astazi de circulatie mondiala, fiind traduse si publicate in mai multe limbi: franceza,engleza, germana, italiana, romana. Valoarea acestor insemnari nu provine din calitatea lor literara, la care dupa insasi marturia sa, autorul nu a aspirat. Nyiszli Miklos nu a urmarit transpunerea artistica a experientei sale tragice in lagarul de la Auschwitz, ci relatarea nuda a unor fapte al caror martor ocular a fost, relatare care constituie un puternic act demascator al ororilor comise de nazisti in lagarele de concentrare de pe teritoriul celui de-al treilea Reich.

Datorita autenticitatii lor, insemnarile doctorului Nyiszli Mikols au constituit parte integranta a materialului acuzarii la procesul criminalilor de razboi de la Nürnberg. 

In imprejurarile in care procesul unora dintre criminalii de razboi continua, iar al altora – al doctorului Mengele, de pilda, la care se refera in primul rand autorul acestui jurnal – nici n-a inceput,cartea lui Nyiszli Miklos ramane de o actualitate acuta.

Unul dintre numerosii comentatori ai acestei carti, scriitorul comunist Pierre Daix, o numea intr-un articol publicat in Les lettres françaises, unul dintre cele mai zguduitoare acte de acuzare ale secolului in care traim.

Parerea mea:

Fara sa exagerez, pot sa spun ca am avut romanul acesta in wish list de mai bine de 10-12 ani. Imi vorbise de el o persoana apropiata care il citise in copilarie si in mintea careia povestea ramasese probabil extrem de bine fixata, de aici si convingerea (mi se pare ciudat sa spun „entuziasm” in cazul acesta) cu care mi l-a prezentat. Si odata ce am reusit in sfarsit sa il citesc, l-as recomanda cu aceeasi insistenta oricui.

In ultima vreme am devenit extrem de obsedata curioasa sa descopar cat mai multe despre deceniile scurse de la cel de-al Doilea Razboi Mondial incoace. Este fascinant (intr-un mod morbid) sa vezi de ce este in stare omenirea, cum o lume intreaga a asistat la decenii intregi de teroare fara sa faca nimic, cum milioane de crime au fost acceptate fara nici un semn de impotrivire si cum zeci de mii de oameni au participat activ la macelarirea acelor „dusmani”. Si contrar a ceea ce cred multi oameni, Germania nazista nu a fost singurul perecutor. Uniunea Sovietica a ucis aproape la fel de multi oameni, in moduri extrem de asemanatoare – nu din motive de rasa, ci doar pentru ca erau considerati inamici ai sistemului ( o poveste care descrie aceste evenimente este Printre tonuri cenusii) iar multe alte state totalitare au istorii sangeroase, foarte asemanatoare, chiar daca la scara mai mica.

In orice caz, asa cum sugereaza si titlul, memoriile doctorului Nyiszli Miklos fac referire la persecutiile si masacrele facute de nazisti. Auschwitz a fost cel mai mare lagar de exterminare nazist, unde au fost ucisi milioane de evrei. Datorita pregatirii si experientei sale, Dr. Nyiszli Miklos ajunge sa fie ales de catre doctorul Mengele – cel care conducea practic lagarul de la Auschwitz pentru a efectua autopsii ce urmau sa demonstreze superioritatea rasei germane fata de celelalte popoare. La scurt timp dupa eliberare, Dr. Nyiszli Miklos scrie aceste memorii – singura opera literara ce a fost acceptata ca marturie in procesele impotriva celor pusi sub acuzare pentru crimele din acea perioada.

Este dificil sa recenzezi o astfel de carte. In primul rand pentru ca este imposibil sa recenzezi realitatea. Povestile prezentate nu sunt creatia autorului, asa ca nu poti aprecia imaginatia sau originalitatea scriitorului. In al doilea rand, asa cum se mentioneaza si la  inceputul volumului, evenimentele sunt narate fara inflorituri, fara artificii stilistice sau incercari de a face opera mai atragatoare pentru cititori. Intr-un fel, scriitura pare aproape impersonala, de parca autorul ar fi optat pentru aceasta lipsa a emotiilor pentru a-si pastra sanatatea mintala dupa toate ororile la care a fost martor. Totul este prezentat clinic, obiectiv, descrierile sunt utilizate la minim si au ca scop doar expunerea cat mai exacta a cadrului si a intamplarilor care au avut loc. Insa cartea nu este nici o clipa plictisitoare sau seaca. Se citeste cu rapiditate, iar singurele lucruri care ar putea determina unii cititori sa isi incetineasca lectura sunt magnitudinea evenimentelor sau emotiile care se ivesc odata ce incepi sa descoperi cruzimea cu care au fost tratate milioanele de victime.

Nu o sa va spun mai multe despre tratamentele indurate de prizonieri, pentru ca un volum enorm de informatii se gaseste la o simpla cautare pe Google a termenului „Auschwitz”, iar ceea ce prezinta romanul sunt exact acele date, in detaliu. Lagarul a fost pur si simplu un abator, un complex de crematorii si camere de gazare, un loc al masacrelor si terorii, din care singura iesire era prin moarte. Povestile sunt atat de infioratoare incat daca le auzi pentru prima data, ai putea crede ca nu sunt reale. Ca este imposibil ca asa ceva sa se fi intamplat cu adevarat. Ca nu se poate sa se fi permis asa ceva. Dar s-au intamplat, iar povestile, oricat de ingrozitoare, sunt reale. Sper ca la un moment dat, sa fiti curiosi sa le descoperiti.

Insa aspectul care mi-a atras atentia in mod special si la care voiam sa ajung este gandirea persecutorilor. Probabil unul dintre lucrurile care iti vin in minte atunci cand descoperi infernul in care au trait si au murit atatea milioane de oameni este modul in care alte zeci sau sute de mii de persoane s-au transformat in monstrii. Cum este posibil ca atatea trupe, armate sau de securitate, sa devina aparatori si practicanti indarjiti al unor regimuri atat de ingrozitoare? Cum este posibil ca nu doar sa permita, dar sa mai si aplice fervent tratamente atat de inumane? Cum ajungeau atatia oameni sa isi piarda si ultimele urme de omenie?

Desi nu ofera neaparat un raspuns direct acestor intrebari, descrie indeajuns de detaliat sistemul de organizare incat sa ajungi sa iti faci o idee cu privire la aceste aspecte. In primul rand, informatia era inteligent impartita. Fiecare grup, incepand de la autoritati, pana la soldatii care pazeau lagarele si pana la cei care lucrau in interiorul crematoriilor stia cate un fragment de informatie, un amestec de adevar si minciuna. Pe masura ce te apropiai de centrul lagarului, adevarul era din ce in ce mai concentrat. Desigur, nu ar trebui sa ne amagim ca ideea principala nu era cunoscuta, insa foarte multe dintre experimentele care aveau loc erau ascunse fata de cei din exterior si chiar si fata de cei care pazeau intrarile in lagar.

In al doilea rand, presiunea asupra oamenilor – a celor din pozitii relativ favorizate prin comparatia cu victimele – era enorma. In momentul in care un intreg sistem functioneaza intr-un anumit fel, orice urma de revolta este suprimata. Cu atat mai mult cu cat o posibila revolutie nu ar reusi sa destabilizeze aproape deloc sistemul. Cei care lucrau in epicentrul lagarului, adica in crematorii sau in asa zisele spitale, erau si ei selectati dintre prizonieri si condamnati inca din momentul in care au pasit la Auscwitz. Refuzul de a coopera s-ar fi soldat nu neaparat cu pedeapsa sau moartea lor, ci mai ales a celor dragi sau a altor oameni nevinovati din jurul lor. Dar mai mult, micile avantaje de care se bucurau odata asezati pe acele pozitii erau un stimulent suficient pentru multi dintre acei oameni.

In ceea ce ii priveste pe soldati, lucrurile stau diferit. Pentru ca in armata, regulile nu se pun la indoiala. Ordinele nu se refuza, indiferent in ce constau ele. Nici acum, in prezent, insa cu atat mai putin in acei ani in care regimurile totalitare dominau Europa. Cea mai mica urma de insubordonare ducea la excluderea din armata, din viata sociala, la pedepse asupra vinovatului precum si asupra membrilor familiei acestora.

Cu siguranta existau si monstrii adevarati, oameni care gaseau placere in a-i persecuta pe cei mai slabi, in a distruge, a umili, a tortura si a ucide. Insa cred ca cei mai multi dintre cei care erau martori sau participanti la acele fapte oribile isi pastrau mintile intregi bazandu-se pe scuze subrede, amagitoare, pe eschivarea din fata realitatii si aruncarea responsabilitatii pe cei din jur. Stiti experimentele Stanford si Milgram (acesta din urma chiar a fost realizat special pentru a intelege cum oamenii pot participa la anumite tratamente ingrozitoare, precum Holocaustul)? In urma acestora, s-a descoperit ca in momentul in care oamenii primesc un ordin ce pare relativ oficial, sunt in stare de lucruri mult mai grave decat in mod normal, tocmai pentru ca au senzatia ca responsabilitatea nu mai este a lor. Mai mult, asumarea unor roluri, oricat de oribile, devine de fapt mai rapida si mai usoara decat te-ai astepta, mai ales in momentul in acest lucru antreneaza toata lumea ta, toate persoanele din jur si tu ai reprezenta o exceptie doar daca ai refuza.

In functie de informatiile pe care le aveti despre Holocaust, romanul va fi mai mult sau mai putin socant. In orice caz, fie ca ati mai citit astfel de carti, fie ca nu, va recomand cu tarie cartea, mai ales ca valoarea ei este recunoscuta si intarita tocmai prin acceptarea ei ca proba in procesele de la Nürnberg referitoare la crimele din acea perioada.

Bile albe:

Poate ca alti cititori s-ar astepta la un ton mai empatic, la o avalansa de emotii puternice transmise de autor, tinand cont de povestile de groaza care sunt prezentate. Insa din punctul meu de vedere, tocmai stilul acesta rece ales de Dr. Nyiszli Miklos ofera un mare plus. Obiectivitatea cu care sunt narate evenimentele iti permite sa le judeci clar, la rece, sa intelegi cu adevarat gravitatea lucrurilor care s-au intamplat si accentueaza parca si mai mult emotiile pe care le vei experimenta tu, ca cititor.

Bile negre:

Singurul aspect care m-a dezamagit este acela ca autorul evita sa abordeze subiectul experimentelor realizate la Auschwitz pe oameni in viata. Este un fapt binecunoscut ca s-au facut o multime de studii cutremuratoare nu doar pe cadavre, ci si pe nenumarate persoane care inca traiau. Iar rolul pe care il avea Dr. Nyiszli Miklos i-a permis cu siguranta cel putin sa aiba cunostinta de aceste lucruri. Faptul ca aceasta tema nu este deloc atinsa ma face sa presupun ca amintirile erau prea ingrozitoare, indiferent daca Dr. Nyiszli Miklos a fost doar martor al experimentelor sau daca a fost fortat sa participe activ la ele.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Jurnalul albastru – James A. Levine

Printre tonuri cenusii – Ruta Sepetys