carti romanesti – Page 3

Cristina Nemerovschi

Papusile – Cristina Nemerovschi

Posted on 15/12/2014 by roxtao

Disponibil la: Herg Benet

Colectia: Radical din 7

Data aparitie: octombrie 2014

Numar pagini: 368

Sinopsis:

La inceput n-au fost cerul si pamantul. La inceput au fost Dora si Luna.

Aprilie, 2011: Dora – care are 18 ani, canta intr-o trupa rock si se pregateste de bac –o intalneste intr-o noapte pe carismatica si misterioasa Luna. Alter ego, iubita, idol, sau toate la un loc? Povestea lor de dragoste se imparte intre aventuri extreme si dorinta de a-i face pe cei din jur sa le accepte relatia, totul sub amenintarea unei profetii vechi de peste zece ani, care s-ar putea adeveri sau nu. O familie cu multe secrete, toate intunecate, si o provocare: Dora va trebui sa o iubeasca pe Luna impotriva tuturor.

August, 2014: O surpriza romantica pentru Luna ia o intorsatura neasteptata si Dora va observa cum lumea pe care o stie, in mijlocul careia se afla iubirea ei, se surpa definitiv.

La inceput n-au fost cuvantul, Dumnezeu sau intinderea nesfarsita de ape. La inceput au fost Dora si Luna.

Si totul a pornit de acolo.

Papusile – o poveste despre iubire si moarte. Despre toate lucrurile care conteaza.

Parerea mea:

A fost ceva cu cartea aceasta. Imaginea de pe coperta, titlul, nu stiu. Insa de cand le-am vazut prima data, am simtit o dorinta inexplicabila sa citesc romanul acesta. Mai ciudat este ca sinopsisul, aparut ceva mai tarziu, nu m-a atras aproape deloc, insa coperta a continuat sa isi exercite atractia asupra mea. Ii multumesc Cristinei Nemerovschi pentru ca mi-a indeplinit dorinta de a parcurge volumul atat de curand.

Inca nu am o parere foarte clar formata despre stilul si povestile Cristinei Nemerovschi. Am citit nymphette_dark si mi s-a parut interesanta, insa am citit si un sample din trilogia Sange satanic si nu am fost tentata sa o parcurg in intregime. Presupun ca din cauza faptului ca nu imi plac scenele in care cineva isi bate joc de altcineva. Nu ma refer la a gandi ceva rautacios sau a vorbi cu cineva despre defectele unei alte persoane. Toti facem asta. Ma refer strict la a-l face pe cel din fata ta sa se simta prost. Chiar daca e. Prost adica 🙂 Iar din fragmentul citit din Sange satanic, am ramas cu senzatia ca as da peste prea multe momente din acestea. Chiar si in Papusile am remarcat cateva scene de acest gen, insa au ramas totusi la un nivel acceptabil.

Si revenind asadar la Papusile. Nu aveam nici o idee peste ce voi da. Auzisem ca este o poveste despre iubire si moarte. Dar cumva, nu credeam ca va avea un asemenea impact. Nu stiu daca este normal sau nu, dar am avut de cand ma stiu tendinta de a ma gandi la chestii pesimiste. La cum ar fi daca persoanele dragi ar disparea deodata din viata mea. Am stat nopti intregi treaza ascultand respiratiile din camera cealalta, temandu-ma sa nu se opreasca. Am cunoscut oameni care si-au pierdut prea devreme copiii, fratii, parintii. Am crescut cu bunicii mei, asa ca amenintarea mortii a fost cumva mai aproape din cauza varstei lor. Am plans de teama imaginandu-mi durerea celor care au pierdut pe cineva. Iar Papusile pune pe hartie toata teama si toata disperarea pe care le simt cand imi las gandurile sa zboare in zona aceea.

Intr-un fel, restul povestii parca isi pierde din importanta. Ar fi putut sa nu fie Dora si Luna. Ar fi putut fi o mama si copilul ei, un sot si o sotie, o fata si tatal ei, un barbat si prietenul din copilarie. Indiferent despre ce fel de iubire ar fi scris autoarea, moartea, pierderea, durerea se simt la fel de intens. Nu cred ca am mai citit vreo carte care sa analizeze atat de atent golul imens pe care il lasa in tine moartea cuiva iubit. Felul in care o parte din tine e spulberata pentru totdeauna. Modul in care nu te mai poti reintregi, senzatia pregnanta ca nimic nu mai are sens, ca nu poti merge inainte pentru ca pur si simplu nu mai exista inainte. N-as vrea sa va las cu senzatia ca Papusile este o poveste deprimanta ce va va intrista. Adica… probabil ca o va face, dar in ciuda acestui fapt, chiar merita citita; ma indoiesc sincer ca vreunul dintre cititori va regreta ca a parcurs volumul. Ce vreau sa subliniez este ca aspectul care ii creste valoarea este, din punctul meu de vedere, tocmai talentul autoarei de a surprinde atat de bine toate aceste emotii pe care prea putini le pun pe foaie.

Prima parte a cartii ne poarta din copilaria Dorei, personajul narator, pana in prezent. Desigur, cu accent pe anii in care Luna i-a transformat lumea. Luna, care este genul de persoana ce lumineaza vietile tuturor celor pe care ii intalneste. Dificila poate pentru unii, dar perfecta din punctul de vedere al altora. Perfecta si pentru Dora, al carei suflet moare odata cu Luna. Ambele fete au adunat de-a lungul anilor amintiri, suferinte, temeri. Ambele au trecut printr-o experienta traumatizanta in copilarie, experienta ce le-a marcat restul vietii. Ambele sunt inca in razboi cu lumea, cu viata, cu destinul, cu ele insele. Insa povestea in care pasesc atunci cand se intalnesc incepe sa le vindece treptat pe amandoua.

Un aspect interesant mi s-a parut faptul ca autoarea sugereaza totusi existenta unor fisuri ale relatiei. Oricat de perfect ar fi micro-universul fetelor, la un moment dat descoperi faptul ca niciuna dintre ele nu i se dezvaluie in totalitate celeilalte. Ambele pastreaza ascunse unele fragmente ale personalitatii lor si poti doar sa te intrebi ce s-ar fi intamplat mai departe daca ar fi avut mai mult timp la dispozitie. Daca atmosfera aceea ideala s-ar fi pastrat. Sau in cat timp lumea lor ar fi inceput sa se destrame usor, usor. Daca fetele ar fi facut fata dezvaluirii complete a firii celeilalte. Poate ca magia iubirii este atat de ametitoare tocmai pentru ca povestea celor doua se incheie atat de brusc.

Un aspect surprinzator si care mi-a placut teribil de mult este modul in care autoarea reuseste sa iti manipuleze sentimentele vis-a-vis de personajele secundare. Treptat, iti formezi o parere despre fiecare dintre acestea. Iar apoi, prin cate o singura replica sau un gest neasteptat, Cristina Nemerovschi iti spulbera acea parere si iti cladeste una diametral opusa fata de cea initiala.

La fel ca alte carti ale autoarei, nu cred ca Papusile este o carte pentru oricine. Atat din cauza modului atat de brut, de taios si direct in care trateaza subiecte dureroase, cat si din pricina faptului ca este vorba despre o iubire intre doua fete, pe care persoanele mai putin open-minded ar putea sa o considere deplasata. Ar fi pacat ca o astfel de carte sa fie judecata tocmai dintr-un motiv atat de aberant, din cauza unor prejudecati care nu ar trebui sa mai existe in ziua de astazi.

Bile albe:

Capacitatea autoarei de a surprinde intr-un mod remarcabil pierderea, durerea si vartejul de emotii prin care trece cineva al carui univers a disparut odata cu o persoana iubita.

Bile negre:

Mi-ar fi placut ca macar una dintre protagoniste sa aiba o viata mai… obisnuita poate. Sa se confrunte cu probleme mai reale, mai banale, care sa ofere mai multa veridicitate povestii. Imi vine in minte acum, drept exemplu, seria Vampirii Sudului in care, desi inconjurata de paranormal, protagonista are adesea preocupari sau probleme atat de comune – job, finante, mancare, epilat, etc – incat iti este aproape imposibil sa o percepi ca pe un personaj imaginar. In Papusile, problemele protagonistelor au fie o natura, fie cel putin un “ambalaj” prea neobisnuit pentru a te putea regasi in ele. Astfel, desi tema atinsa este una de care ne vom lovi cu totii la un moment dat, Dora si Luna nu te fac niciodata sa uiti ca sunt doar personaje, nu iti dau senzatia ca te-ai putea regasi in ele sau ca le-ai putea asocia cu niste persoane reale.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

nymphette_dark99 – Cristina Nemerovschi

De veghe in lanul de secara – J.D. Salinger

Dorina Georgescu

Weekend gratis – Dorina Georgescu

Posted on 28/10/201429/10/2014 by roxtao

Weekend gratis

Dorina Georgescu

Disponibil la: Junimea

Numar pagini: 121

Sinopsis:

“Ai putea, gandeam, marsalui cu un prieten intreaga Europa, povestind, glumind si impartind o bucata de paine, dar daca dupa o mie de kilometri iti pune piedica de-ti julesti genunchii, nu cred ca ar mai fi cazul sa continui nici daca te-ar purta in brate tot restul drumului.. ”

Parerea mea:

Am fost destul de reticenta in momentul in care am auzit de cartea aceasta, in primul rand datorita copertei destul de neinspirate si in al doilea rand deoarece sinopsisul romanului nu spune nimic despre poveste. Sunt totusi de parere ca autorii romani incepatori chiar merita o sansa din partea cititorilor, cu atat mai mult cu cat debutul pe piata literara de la noi poate fi destul de dificil, asa ca am acceptat cu placere oferta de a recenza volumul.

Protagonista romanului este Natalia, o avocata din Bucuresti, proaspat ceruta in casatorie de iubitul sau, Ovidiu. Insa tocmai planurile de nunta sunt cele care isca o cearta apriga intre cei doi, astfel incat Natalia se trezeste brusc singura, nestiind daca despartirea se va dovedi temporara sau permanenta. Urmeaza un weekend in care protagonista analizeaza in detaliu ultimii doi ani din viata sa, incercand sa priveasca intr-un mod cat mai obiectiv relatia cu Ovidiu, de la primele intalniri si pana la dezastrul din prezent.

Desi inceputul legaturii dintre cei doi a fost incendiar, treptat, au aparut momente – culmea, exact cele mai importante dintr-o relatie, in care Ovidiu a aratat ca sub masca de Fat Frumos ideal, se ascund trasaturi mult mai urate. Orbita de dragoste, Natalia prefera sa treaca prea usor peste acele intamplari, incercand sa ii gaseasca scuze subrede partenerului sau. Mai mult, incercarile de a discuta cu acesta despre acele evenimente duc la victimizarea lui Ovidiu, acesta avand talentul de a manipula sentimentele Nataliei astfel incat sa o faca pe ea sa para exagerata.

In timpul introspectiilor protagonistei, reusim sa cunoastem si personajele secundare ale romanului, adica oamenii dragi din viata ei si a lui Ovidiu. Un aspect interesant a fost intalnirea dintre eroina si familia iubitului sau. Cum in primele pagini aflam ca cearta izbucneste din cauza diferentelor de opinie dintre Natalia si viitoarea ei soacra, am avut tendinta de a mi-o imagina pe aceasta in cele mai intunecate culori. Iar rememorarea primei intalniri dintre cele doua femei ar putea fi o incercare de a o aseza pe mama lui Ovidiu in rolul personajului negativ. Personal insa, am considerat ca de fapt, in cazul acesta, Natalia chiar a fost cea care a exagerat, creandu-si poate asteptari prea mari si pastrand ranchiuna celor care nu i le-au indeplinit. Nu exista un conflict intre aceste parti, ceea ce sugereaza ca si motivul pentru care Natalia si Ovidiu se cearta nu este in realitate dorinta mamei lui. Aceasta motivatie este folosita doar ca un paravan pentru neintelegerile mai vechi din cuplu care s-au strans pana la punctul in care e imposibil sa nu explodeze.

Mi-a placut mult modul in care autoarea creioneaza mediile diferite din care provin protagonistii, eleganta stilului de viata boem al matusii Nataliei precum si autenticitatea mediului rural din care vine Ovidiu, atat de fidel conturat. Mai interesant este faptul ca diferentele se construiesc oarecum indirect, prin prezentarea ritualurilor, prin descrierea meselor, prin atitudinea personajelor, etc. De asemenea, am apreciat si prezentarea dificultatilor protagonistilor de a se adapta, atunci cand sunt pusi in acele medii cu care nu sunt familiarizati. Mi s-a parut ca se demonteaza cumva mitul acela conform careia un adult trebuie sa fie capabil sa se adapteze intr-o clipa la orice conditii, ca imposibilitatea de a te simti confortabil in orice situatie este semn de imaturitate. Desi sunt maturi si au ajuns intr-un punct al vietii in care se simt bine din toate punctele de vedere, atat Ovidiu cat si Natalia se straduiesc din rasputeri sa isi gaseasca locul in mijlocul familiilor celuilalt, insa incercarile lor sunt mai degraba sortite esecului.

Spre final, firul rupt pare ca se va reinnoda. Desi emotiile nu s-au asezat inca, ba dimpotriva, par chiar mai intense decat la inceput, Natalia accepta sa discute cu Ovidiu. Totusi, chiar si in acele momente, acesta continua sa se poarte ca un mitocan, insensibil la modul in care a ranit-o, dornic sa stearga totul cu buretele si cu cateva scuze aruncate doar pentru a-i distrage atentia si fara sa inteleaga de fapt cu ce a gresit. Natalia pare sa ramana cu picioarele pe pamant, intelegand ca ceea ce face Ovidiu pentru impacare este doar de suprafata, preferand sa ascunda gunoiul sub covor in loc sa lucreze sincer pentru a remedia problemele. Probleme care altfel, ar razbate probabil tot mai des in viitor daca ar ramane acum nerezolvate.

In acest punct, o admiram sincer pe Natalia, considerand ca in sfarsit, un autor a creionat portretul unei femei mature, cu capul pe umeri si nu al uneia care si-a pastrat comportamentul irational de adolescenta in ciuda anilor. Tinand cont de trendul acesta pornit de la 50 Shades, cu protagoniste dispuse sa treaca peste greselile partenerilor, oricat ar fi de grave sau abuzive, doar in numele dragostei, eram teribil de entuziasmata sa gasesc in sfarsit o eroina capabila sa separe albul de negru, sa puna in balanta toate aspectele si sa isi ia viata in maini atunci cand vede clar ca o relatie nu duce nicaieri si o face nefericita mult mai des decat ar trebui. Romanul se incheie cu aceasta sugestie, asa ca deja ma criticam in gand ca nu i-am acordat maximum de incredere de la inceput si l-am judecat in baza unor criterii superficiale. Iar apoi, surpriza. Exista un epilog. Care epilog mi-a facut praf toata bucuria, intorcand povestea la 180 de grade si care, din pacate, reia aceleasi clisee din basmele cu printi si printese si din happy end-urile sclipitoare holliwoodiene. Rar am simtit o dezamagire atat de crunta si cred ca acest lucru este datorat exact rasturnarii de situatie. Daca gandurile Nataliei ar fi sugerat acest epilog, poate ca as fi avut timp sa ma obisnuiesc cu ideea si sa o accept, tocmai pentru ca deja atat de multe carti utilizeaza acest tip de incheieri incat au ajuns sa ma lase rece, desi mai demult ma intrigau si ma infuriau. Acum insa, ultimele capitole imi ridicasera deodata asteptarile la un nivel superior, doar ca epilogul sa ma arunce in aceleasi clisee agasante.

Per ansamblu, romanul a fost mai interesant si mai complex decat m-as fi asteptat, mai ales ca intriga nu este foarte spectaculoasa. In ciuda banalitatii povestii de dragoste, autoarea reuseste sa trateze intr-un mod destul de captivant relatia dintre Natalia si Ovidiu si sa te faca foarte curios sa afli cum va evolua aceasta. Din punctul meu de vedere, epilogul a scazut cel putin o stea din ratingul pe care intentionam sa il dau cartii, insa in acelasi timp, tinand cont de succesul povestilor in care totul se termina cu bine, indiferent de ce s-a intamplat pana atunci, cred ca majoritatea cititorilor se vor bucura de incheierea optimista.

Multumesc autoarei, Dorina Georgescu, pentru ca mi-a oferit acest roman pentru recenzie.

Bile albe:

Modul in care o poveste de iubire obisnuita, care ar putea fi povestea oricarui cititor, devine un subiect interesant, pe care iti doresti sa il analizezi in amanunt, cot la cot cu protagonista.

Bile negre:

– Paragrafele nesfarsite cu tenta filosofica. Mi se pare ca autorii romani au aceasta tendinta exagerata de a transmite cititorului meditatiile lor cu privire la viata, iubire, rolul omului pe pamant, relatiile care se nasc intre fiintele umane, samd, intr-o forma prea directa, care se vrea a fi citabila. Decat sa primesc noi si noi pasaje de genul acesta, as prefera ca textele sa transmita intrebari, sa te faca pe tine, cititorul, sa ajungi singur la acele concluzii, nu sa ti le ofere de-a gata, numai bune sa le citesti cu admiratie de doua ori si apoi sa le uiti la fel de repede, tocmai pentru ca nu a trebuit sa iti antrenezi nici un pic mintea sa patrunda sensurile ascunse printre randuri.

– Epilogul.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Inca o dorinta – Andres

Portbagaj – Ciprian Macesaru

Andres

Inca o dorinta – Andres

Posted on 09/09/201429/10/2014 by roxtao

Inca o dorinta

Andres

Disponibil AICI

Numar pagini: 269

Sinopsis:

O lectura usoara, agreabila, incitanta. O carte ce raspandeste, cumva, prin filele ei, un aer de destin.

Ana, prietenele ei si personajele masculine care li se alatura acestora pe parcurs contureaza, de fapt, o poveste de viata, tesuta simplu si captivant prin toate gandurile, replicile vii si intamplarile aproape incredibile prin care trec cu totii.

Multa dragoste, coincidente frumoase sau dureroase, un eveniment foarte nefericit urmat indeaproape de un accident, suferinta si ratacirea aduse de moartea celui iubit, intalniri spectaculoase, dorinte si sperante nerostite, o cautare neobosita a iubirii si nenumaratele intrebari, mai mult retorice, care o insotesc, locuri exotice, iar apoi Bucurestiul cu noptile lui seducatoare — toate sunt parte din acest roman ce se remarca in special prin spiritul lui antrenant si prin caracterul real al intamplarilor. O carte plina de surprize, la fel ca viata insasi!

Parerea mea:

Inca o dorinta este, asa cum reiese si din descriere, un amestec de povesti despre viata, prietenie, iubire, suferinta, speranta si da, multe, multe dorinte. Pentru ca pana la urma, „Inca o dorinta” ar putea fi motto-ul fiecaruia dintre noi. Intreaga noastra viata este un sir lung de „Inca o dorinta”, pentru ca oricat de fericiti am fi, mereu exista alte si alte vise si sperante spre care tindem pe parcursul vietii.

Am privit romanul ca pe un chick-lit foarte actual si realist insa mai putin amuzant decat volumele de acest gen scrise de autoarele din alte tari. Tocmai pentru ca realitatea este de fapt mai putin amuzanta decat viata prezentata de obicei in astfel de carti. In plus, desi ma asteptam la o lectura usurica, numai buna pentru vacanta de vara, am fost surprinsa sa descopar anumite rasturnari de situatie atat de dramatice, incat timp de cateva minute bune m-am tot asteptat sa aflu ca ceea ce citisem fusese poate doar un cosmar de-al protagonistei si in nici un caz adevarul.

Desi Ana este personajul principal al romanului, pe masura ce te adancesti in lectura incepi sa descoperi povestile de viata ale personajelor pe care aceasta le intalneste in drumul sau: cele patru prietene ale sale, Giulia, Simy, Daria si Lisa, colegii de la serviciu, cunostinte pe care si le face in decursul lunilor, etc. Fiecare dintre aceste povesti sunt in aceeasi masura de interesante, chiar daca atentia se centreaza asupra evenimentelor traite de Ana. Mi-a placut faptul ca toate aceste povesti sunt foarte bine ancorate in realitate. Daca in alte carti ai impresia ca personajele pur si simplu isi iau o pauza de la viata lor obisnuita, cu job, obligatii sociale si treburi casnice, pentru a trai intamplarile impresionante prezentate in romanele respective, in volumul Inca o dorinta, Ana si celelalte persoane pe care le cunoastem jongleaza printre toate aceste aspecte exact la fel cum o facem si noi in viata reala: uneori mai usor, alteori cu mai multa dificultate, uneori cerand ajutorul celor dragi iar alteori simtindu-ne depasiti de tot ceea ce se asteapta din partea noastra. Poate ca singurul aspect pe care mi l-as fi dorit putin diferit este cel legat de joburile fetelor. Desigur, fiecare personaj are uneori dificultati, insa am ramas cumva cu senzatia ca avem totusi un tablou ideal, in care Ana si restul prietenelor sale au ajuns fiecare exact pe drumul care le duce spre implinirea profesionala. Ori, in realitate, prea putini oameni resusesc sa ajunga acolo la varste sub 30 de ani. As fi vrut poate sa vad si unele personaje ratacite, care inca isi cauta locul si scopul in viata si nu doar oameni care si-au construit deja visul si acum nu fac decat sa lucreze la a-l aduce la perfectiune.

Ceea ce m-a surprins si m-a impresionat in mod placut este oralitatea cartii. Desigur, literatura contemporana a adus acest aspect la un nivel foarte inalt, deoarece rar mai intalnesti romane in care replicile sa para fortate sau sa sune „ca din carti”. Insa abia in volumul lui Andres am remarcat acest aspect si l-am apreciat pe tot parcursul cartii. Exista dialoguri atat de vii, atat de naturale, incat ai senzatia ca sunt transcrieri ale unor conversatii reale ale unui grup de prietene.

La fel de veridice mi s-au parut si alegerile protagonistei. Desigur, exista momente in care anumte decizii lipsite de logica sau comportamentul ei imatur te exaspereaza, insa pana la urma, trebuie sa recunoastem ca majoritatea dintre noi avem perioade in care ne purtam exact la fel. Oricat de intelept ai fi, oricat de adult te-ai simti, vor aparea mereu situatii in care instinctele iau locul logicii si in care ajungi sa te lasi luat de val, sa actionezi impulsiv, chiar daca un astfel de comportament este la polul opus fata de modul in care actionezi in mod normal. Asa ca in final, singurul defect pe care i-l gasesc Anei este doar tendinta de a numi „iubire” ceea ce se naste intre ea si barbatii din viata ei in doar cateva zile. Paragrafele respective m-au facut sa imi dau ochii peste cap si raman si acum, dupa ce am terminat cartea, singurul aspect pe care l-am gasit cu adevarat deranjant.

Am adorat relatiile Anei cu prietenele sale, am zambit in momentele in care prietenia lor devine tot mai solida si am apreciat si faptul ca autoarea nu ezita sa ne arate si certurile si neintelegerile care izbucnesc intre cinci personalitati atat de diferite. As fi fost probabil mult mai putin impresionata daca prietenia lor ar fi fost una lina, lipsita de asperitati si daca orice lucru ar fi fost rostit de una dintre fete ar fi fost aprobat pe loc de celelalte. La fel de mult mi-a placut si relatia ametitoare cu Victor. Ametitoare nu neaparat pentru intensitatea ei, ci mai degraba pentru viteza cu care personajele se apropiau si se indepartau continuu, fiind pentru multa vreme ca niste magneti pe care acum ii tii intr-o pozitie in care se atrag iremediabil, iar in clipa urmatoare ii intorci in pozitia in care se resping cu incapatanare.

Per ansamblu, Inca o dorinta a fost o lectura placuta, relaxanta, iar intamplarile prin care trece protagonista iti mentin curiozitatea la cote inalte, nelasandu-te sa faci pauze mari de la citit. Multumesc autoarei pentru acest cadou, pentru sansa de a-i citi romanul la doar cateva zile de la publicare.

Daca doriti sa parcurgeti povestea Anei, puteti intra pe acest site si veti avea ocazia sa descoperiti un sistem surprinzator de original. In primul rand, puteti plati oricat doriti pentru a avea cartea, intre 2 si 50 de EURO. In al doilea rand, voi hotarati modul in care suma va fi distribuita. Pentru ca Andres sustine asociatia Salvati Copiii, iar o parte din veniturile de pe urma vanzarii fiecarui exemplar al cartii va fi donata acestei asociatii. Puteti asadar sa alocati voi insiva procentul care va merge catre autoare si pe cel care va fi donat ONG-ului Salvati Copiii. Tot aici puteti descarca si un fragment gratuit din carte, in cazul in care inca nu sunteti convinsi ca va fi pe placul vostru.

Bile albe:

Oralitatea uimitoare a cartii, optimismul pe care ti-l insufla si modul in care autoarea reuseste sa imbine realitate cu imaginarul pentru a crea o poveste credibila si captivanta deopotriva.

Bile negre:

Cliseul iubirii la prima vedere. Nu ma intelegeti gresit, nu atractia la prima vedere m-a deranjat si nici modul in care protagonista se arunca fara nicio ezitare intr-o aventura ce nu pare a avea sanse sa devina altceva decat o simpla distractie de vacanta. Nici vorba! Chiar mi-a placut faptul ca nu se promoveaza vreun soi de moralitate excesiva, cum am vazut ca se poarta acum in romanele contemporane publicate prin alte tari. Doar concluzia ca „il iubeste” pe acest personaj dupa doar cateva zile petrecute impreuna m-a agasat.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Diavolul se imbraca de la Prada – Lauren Weisberger

Nici moarta, nici maritata (seria Betsy, Regina Vampirilor, volumul 1) – Maryjanice Davidson

Ciprian Macesaru

Portbagaj – Ciprian Macesaru

Posted on 11/08/201429/10/2014 by roxtao

Portbagaj – Ciprian Macesaru

Disponibil la: Editura TREI

Colectia: Fiction Connection

Numar pagini: 104

Sinopsis:

Pentru protagonistul romanului Portbagaj, un individ abrutizat si stapanit de fascinatia raului, singura cale spre celebritatea literara e impostura. Dupa ce si-a insusit pe nedrept un manuscris pe care l-a publicat sub numele sau, gaseste intamplator jurnalul Alinei, sotia lui. Frustrat si neimplinit, se cufunda cu voluptate in lectura paginilor secrete, descoperind lucruri teribile care pun intr-o lumina cu totul noua intreaga sa casnicie.

Portbagaj a fost recompensat cu Premiul „Tanarul scriitor al anului 2013″ pentru roman in manuscris, acordat de Filiala Bucuresti Proza a Uniunii Scriitorilor din Romania.

„Ne uram, dar aveam interese mai presus de aceasta ura, in cazul ei era vorba despre dragostea pentru sotia mea, in cazul meu despre o ura si mai mare, ura pentru aceeasi femeie, pentru femeia pe care-o iubisem ca un nebun, mama copilului meu, femeia care nu ma dorea, femeia careia ii era sila de mine, frigida, femeia cu sexul ca un desert, femeia fara sex, femeia fara viata, femeia moarta…”

Parerea mea:

Intotdeauna cand incep o carte scrisa de un autor roman ma simt putin ca si cum as juca la loterie. Ma astept cumva sa nu fiu foarte incantata, insa in acelasi timp, nu ma pot abtine sa sper ca voi avea totusi parte de o supriza placuta.

In cazul romanului Portbagaj, aproape ca nu stiu nici acum daca mi-a placut sau nu. Am detestat cu atat de multa intensitate personajul principal incat nu reusesc sa imi dau seama daca intr-adevar nu mi-a placut cartea, daca doar proiectez impresiile despre personaj asupra intregii povesti (pentru ca e aproape imposibil sa le separi) sau daca sentimentele acestea pe care reuseste sa ti le induca autorul fata de protagonist sunt ceea ce fac ca Portbagaj sa fie un volum foarte bun. Cu atat mai mult cu cat acesta nu are decat 104 pagini, asadar autorul a avut la dispozitie putin timp in care sa iti transmita emotii atat de puternice.

Portbagaj este de fapt un volum secundar, ce continua povestea protagonistului din romanul Superhero. Personajul principal este Paul Vasilescu, scriitor ratat, care si-a dobandit succesul prin furtul unui manuscris. Plagiatul este descris in romanul anterior, asa ca in Portbagaj nu aflam in detaliu circumstantele in care s-a petrecut acesta. Actiunea se centreaza oricum asupra altor episoade, asa ca romanul poate fi citit si ca un stand alone. Ceea ce atrage atentia acum este relatia protagonistului cu membrii familiei sale: Alina, sotia care ii respinge incercarile de apropiere insa dezvolta o relatie intima cu Ramona, prietena sa cea mai buna, lesbiana; fiul pe care il viseaza un autor de succes, dar pe care il considera in acelasi timp prea mototol si tatal odata opresor, in prezent bolnav de Alzheimer si, in clipele de luciditate, mereu nemultumit si carcotas.

Jurnalul secret al sotiei da nastere unui sir de evenimente iesite din comun, iar situatia oscileaza de la multumire, la un compromis sexual satisfacator, trecand mai apoi prin diferite stadii de disperare. Povestea este indeajuns de captivanta, iar numarul mic de pagini asigura un ritm alert si o lectura ce reuseste sa iti pastreze interesul la un nivel ridicat pe tot parcursul ei.

Insa din punctul meu de vedere, personajele reprezinta punctul forte al cartii. Protagonistul pare genul de om in care se aduna cele mai exasperante defecte – unele dintre ele facand parte din categoria celor despre care multi ar spune ca sunt tipic romanesti. L-am antipatizat de la inceput, insa doua replici m-au facut sa il detest cu adevarat. Asa cum spuneam si mai devreme, m-a surprins foarte placut abilitatea autorului de a crea un personaj atat de perfect enervant, pe care l-am putut detesta atat de repede si cu atat de multa intensitate. Ce mi s-a parut poate chiar mai interesant decat triunghiul dintre Paul, Alina si Ramona – care este in centrul atentiei, a fost relatia lui Paul cu parintii lui si cu fiul sau. Este atat de tipica Romaniei acestor ani, atat de incarcata de taceri, de nemultumiri, de aspiratii ridicole, de certuri, de proiectia propriilor dezamagiri asupra celorlalti si de inabilitatea de a exprima iubirea si intelegerea care ar trebui sa se regaseasca in mod normal intre membrii unei familii. Este exact genul de relatie pe care o intalnesti zi de zi, pe care o vezi pe strada cand treci pe langa un tata irascibil insotit de copilul sau pe care o ghicesti din convorbirile telefonice monosilabice si iritate ale colegei de birou cu mama sa.

Probabil tocmai faptul ca romanul este atat de scurt face ca celelalte doua personaje importante, sotia protagonistului si prietena acesteia sa intrige foarte tare cititorul. Daca pe Paul ajungi sa il cunosti datorita simplului fapt ca privesti lucrurile din perspectiva lui, Alina si Ramona ti se dezvaluie doar partial. Ai timp doar sa le ghicesti vag conturul personalitatilor, insa nu destul incat misterul sa fie spulberat. Asa ca ramai cu o multime de intrebari vis-a-vis de aceste doua femei, fiecare actiune a lor sporindu-ti si mai mult curiozitatea.

Multumesc Editurii TREI pentru aceasta carte. Portbagaj este o lectura scurta dar intensa, genul asupra careia gandurile continua sa iti staruie chiar si dupa ce ai terminat-o.

Bile albe:

Exista un capitol in care primim explicatia pentru comportamentul neobisnuit al Alinei. Capitolul este scris intr-un stil total diferit, experimental, imbinand doua cadre separate, intr-un ritm alert, tensiunea crescand cu fiecare cuvant parcurs. Mi s-a parut cea mai buna parte a cartii acel capitol si am admirat modul in care autorul reuseste sa creeze un episod atat de dramatic, conturand drama unei femei si implicit si a viitoarei sale familii in doar cateva pagini.

Bile negre:

Exista multe aspecte care sunt tratate la nivel superficial. Desigur ca fiind un roman atat de scurt nu te poti astepta la prea multe detalii. Insa au existat cel putin doua episoade pe care le-am considerat inutile, iar paginile acelea le-as fi preferat axate pe aspecte mai importante. Mai mult, tinand cont de faptul ca mai exista un prim volum in care sunt narate evenimente importante din viata personajului iar acest lucru nu este mentionat nicaieri pe coperta acestei carti, cititorul nefiind deci instiintat in nici un fel dinainte, ar fi fost necesara o detaliere a acelor intamplari marcante si nu doar mentionarea lor in trecere.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Nu-stiu-cate-zile – Stoian G. Bogdan

Corporatistul – Raluca Marchis

Stoian G. Bogdan

Nu-stiu-cate-zile – Stoian G. Bogdan

Posted on 20/06/201429/10/2014 by roxtao

Nu-stiu-cate-zile – Stoian G. Bogdan

Disponibil la: Editura Trei

Colectia: Fiction Connection

Numar pagini: 192

Sinopsis:

Thriller romanesc.
Dur. Super-actiune. Dragoste.
Citeste-l!
E un super-Roman.
Pentru timpurile de acum

Un scriitor roman sparge toate topurile

V-ati saturat de literatura cu majuscula? Vreti sa cititi un roman misto? Un roman fara cearcane, fara riduri. Cu mult haz, multa adrenalina si multa drama? Vreti suspans si lacrimi, sange si alte fluide, limbaj viu si o poveste incredibila? Vreti un roman despre realitatea de langa voi? si pentru ca toate trebuiau sa poarte un nume, li s-a zis pur si simplu Nu-stiu-cate-zile, un super-roman de Stoian G. Bogdan.

Romania anilor 1990-2000. Narcis Ivan este un tanar avocat din Comanesti care viseaza sa cucereasca Bucurestiul. Atuurile lui: un zambet de-l simti pana in chiloti, mult tupeu si o limba vrajitoare, suficient cat sa-l califice ca ginerele unui mare interlop bucurestean, Victor Caran. Dar binele e intotdeauna plictisitor, asa ca, reintors in orasul moldovean de bastina, Narcis intra in tot felul de combinatii periculoase. Sange din belsug, batai, spaga, o limba care traduce perfect viata, dragoste si melodrama. Narcis joaca alba-neagra-n garile din Moldova, cara pumni, seduce fete frumoase, goneste intr-un Mercedes SL si umbla cu teancul de euro in buzunar. Una peste alta, n-ai cum sa-i rezisti, este eroul perfect al unui fel de Tarantino din cartierul comanastean Zavoi. Rezulta o poveste autohtona cu mici gangsteri de Romania care o sa va dea pe spate si o sa va creasca pulsul. Garantat.

Parerea mea:

Nu auzisem pana acum de romanul acesta, insa rasfoind site-ul editurii Trei am dat peste el si descrierea m-a facut sa imi doresc neaparat sa o citesc. In mod normal, am o oarecare retinere atunci cand vine vorba de carti romanesti contemporane, insa de data aceasta curiozitatea a invins.

Romanul prezinta in paralel Romania anilor ‘90 si cea de astazi, trecand alternativ prin copilaria si adolescenta protagonistului, petrecute intr-un mic orasel din Bacau, precum si prin prezentul lui, episoadele succedandu-se fara o ordine tipica.

Deceniul ‘90 mi s-a parut remarcabil redat si cum am crescut in anii aceia, propriile amintiri pareau a se imbina cu randurile din carte. Desigur, nu in totalitate, pentru ca viata protagonistului este traita numai la limitele dintre legal si ilegal, dintre viata si moarte, insa atmosfera generala era totusi aceeasi, indiferent de modul in care traiai. Mai mult, viata intr-un orasel mic condus dupa propriile reguli imi e si ea mai cunoscuta decat mi-as fi dorit. Chiar ma intrebam la un moment dat daca cititorii de alte varste vor citi cartea cu acelasi interes, pentru ca am senzatia ca un roman a carui actiune se petrece intr-o perioada in care ai trait tu este citit si perceput altfel decat o poveste dintr-un timp pe care nu l-ai cunoscut.

Pana la un punct, romanul pare a nu fi altceva decat o poveste simpla ce nu promite rasturnari majore de situatie. Destul de interesant, insa nu ceea ce ai numi o lectura cu adevarat captivanta. Suntem purtati printr-o lume a drogurilor, a afacerilor ilegale, a gastilor de cartier si a smecherasilor care fac legea in orasul lor; o lume in care crimele sunt la ordinea zilei, in care iti poti gasi prietenii sau membrii familiei ucisi la coltul strazii. Mai tarziu, Narcis, protagonistul, paseste pe treptele de mai sus. Aceeasi lume intunecata, insa privita acum de la un nivel mai inalt, din locul de unde se conduc afacerile si unde majoritatea celor din varf detin functii importante in societate. Iar la un moment dat, lucrurile incep sa se desfasoare cu repeziciune, iar romanul capata nuante de mystery: ies la iveala secrete, se dezvaluie identitati pastrate in taina pana atunci iar mizele si tensiunea urca la un nivel superior.

Asa cum era de asteptat, limbajul este unul destul de colorat, direct, in care expresii licentioase se amesteca pe alocuri cu pasaje aproape filozofice. Asa cum spuneam si mai devreme, structura cartii pare sa nu urmeze nici o ordine. Pe langa amestecul de trecut si viitor, avem capitole neincheiate, insertii ce par fara legatura si chiar si cateva capitole in care autorul se transpune in rolul unui personaj al cartii.

Imediat dupa ce am terminat cartea, am cautat sa aflu cum li s-a parut acest roman altor cititori. Pentru ca aveam impresii amestecate si nici acum, dupa cateva zile, nu cred ca as putea sa spun daca mi-a placut sau nu povestea. Inclin spre un raspuns favorabil totusi, din moment ce m-a facut indeajuns de curioasa incat sa o citesc in doar cateva ore, insa nu a fost tocmai genul de carte pe care sa simt ca o citesc cu un entuziasm exacerbat.

Asa cum remarcase cineva intr-un comentariu de pe Internet referitor la Nu-stiu-cate-zile, rezumatul actiunii aproape ca ar putea semana cu scenariul unei telenovele. Avem crime comandate, mafioti marunti si pesti mai mari, istorii incalcite de familie, dragoste la prima vedere si incercari de seductie aproape penibile dar care culmea, dau rezultate, ambitii marunte tipice oraselelor mici, aspiranti la pozitii cat mai inalte pe scara sociala, tradari si razbunari. Dar toate acestea reusesc sa te prinda destul de repede si sa te faca sa patrunzi odata cu protagonistul in aceasta zona intunecata a societatii, cunoscuta si necunoscuta in acelasi timp.

Nu pot sa spun ca ma surprinde faptul ca Romania actuala descrisa in cartea lui Stoian G. Bogdan este cumva kitchioasa. Si nu, nu ma refer numai la atmosfera balcanica a anilor 90, marcata puternic atat de amintirile vietii din comunism cat si de influente adoptate intr-un mod usor ridicol din Occident. Ci si la Romania din prezent. Stiu ca si in realitate inca este asa, invaluita in fumul gratarelor din fata blocurilor, in cojile de seminte ce acopera aleile parcurilor, in paiete si sclipiciuri purtate la 9 dimineata si in manelele ce rasuna inca mult prea des pe strada. Insa am senzatia totusi ca lumea lui Narcis este mai strans legata de aceasta latura a Romaniei fata de lumea pe care o stiu eu si ca privind tabloul general, s-ar putea sa stam totusi putin mai bine. Intr-un fel, cred ca exista inca doua Romanii. Cea a lui Narcis, ancorata inca in trecut, in kitsch si in mediocritate si o alta Romanie a oamenilor ceva mai open-minded, pe care, daca i-ai arunca intr-o multime de straini nu i-ai deosebi de acestia.

Multumesc Editurii Trei pentru acest roman.

Bile albe:

O imagine foarte realista a deceniilor trecute ale Romaniei, dar si o multime de scene din prezent si cateva personaje pe care cititorii le vor gasi probabil destul de cunoscute, indiferent de orasul din care provin sau de perioada in care s-au nascut 🙂

Bile negre:

Firul narativ ar fi putut fi ceva mai captivant.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Corporatistul – Raluca Marchis

Micul Chagall – Renata Carageani