Posted in E. Lockhart

Mincinosii – E. Lockhart

Mincinosii - E. LockhartDisponibil la: Editura TREI

Colectia: Young Fiction

Traducerea: Ana-Maria Man

Numar pagini: 264

 

Sinopsis:

„Socant, de o frumusete tulburatoare si foarte bine construit, Mincinosii o sa-ti ramana in minte pentru totdeauna.” – John Green, autor al romanului Sub aceeasi stea, bestseller New York Times

O familie frumoasa si distinsa.
O insula privata.
O fata vulnerabila si indragostita.
Un baiat curajos, plin de pasiune.
Un grup de patru prieteni, Mincinosii, a caror prietenie se dovedeste a fi distructiva.
O revolta. Un accident. Un secret.
Minciuna dupa minciuna.
Dragoste adevarata.
Adevarul.

Citeste Mincinosii. Si daca te intreaba cineva cum se sfarseste, minte, pur si simplu!

„Obsedant, sofisticat… Mincinosii e un roman atat de captivant si de bine scris, incat nu numai adolescentii il vor indragi, ci si cititorii maturi.” – Wall Street Journal

„E. Lockhart face un portret fidel al unei familii cu traditie, pentru care a pastra aparentele este vital si, in ultima instanta, tragic.” – The Chicago Tribune

Parerea mea:

Am citit Mincinosii in vreo 2-3 ore, fragmentate, seara inante sa adorm, apoi dimineata, la scurt timp dupa trezire si in final, in cateva pauze de tigara pe care le-am lungit cat de mult am putut. Iar intre momentele de lectura, nu puteam sa imi iau gandul de la poveste. Pentru mine, Mincinosii a fost ca un rollercoster scapat de sub control, de scurta durata dar incredibil de intens, din care te dai jos ametit, dezorientat si neavand idee ce ti s-a intamplat si pe ce lume esti.

Nu am idee cand m-a prins povestea. Dupa primele capitole, chiar ma gandeam ca inca nu imi dau seama ce citesc, ce se intampla in carte, de ce mi se pare ca ceva nu se leaga. Iar apoi, m-am trezit brusc la final, cu gandurile alandala, cu ochii lipiti de ultima pagina, nevenindu-mi sa cred ce tocmai aflasem.

Am aruncat o privire pe Goodreads si cred ca Mincinosii este genul de carte pe care fie o adori, fie te scoate din sarite. Totul, de la personaje, plot si pana la stil poate fi privit fie cu uimire si interes, fie cu plictiseala sau iritare. Putini cititori pareau sa se afle undeva la mijloc. E de prisos sa mai spun ca am facut parte din prima categorie, a cititorilor care au fost captivati de romanul lui E. Lockhart.

Intram in familia Sinclair: veche, de renume, bogata si impozanta. Cadence este prima nepoata, cea mai mare verisoara din noua generatie Sinclair. In fiecare vara, intreaga familie se strange pe insula privata pe care o detine, iar Cadence impreuna cu verii sai Johnny si Mirren si cu prietenul lor, Gat, redevin an de an, “Mincinosii”. In vacanta in care avea 15 ani, un accident o scoate pe Cadence din ritmul normal si o tine apoi departe de insula timp de o vara. Insa in urmatorul an, aceasta se intoarce pe insula familiei, hotarata sa isi recapete amintirile pierdute, sa puna cap la cap piesele ce lipsesc si sa reconstruiasca povestea verii accidentului. Insa ce va descoperi intrece orice si-ar fi putut imagina.

Romanul are un stil pe care nu stiu nici acum daca sa il numesc liric sau pur si simplu ametitor. Cuvintele par aruncate haotic pe pagini, frazele se rup de la jumatate aparent fara motiv, ideile sunt fragmentate pe mai multe randuri. Unele lucruri sunt descrise aproape poetic, in timp ce altele, mai dramatice, sunt aruncate atat de direct incat devin taioase. Pe alocuri, sunt inserate povesti de 1-2 pagini, care pastreaza in primele dati scenariile originale, dar care mai apoi se transforma in oglinzi distorsionate ale familiei Sinclair.

Naratiunea oscileaza mereu intre prezent si trecut, contribuind la sporirea misterului si oferind parca un aer magic insulei, de parca timpul petrecut acolo ar fi rupt din niste vieti paralele, din versiuni alternative ale prezentului personajelor. In permanenta ai senzatia ca lipseste ceva, ca iti scapa printre degete niste detalii care ar face ca totul sa devina clar.

Personajele, atat cele principale cat si cele secundare mi s-au parut realist construite si mai important, foarte diferite intre ele. Tinand cont ca vorbim despre membrii unei familii extrem de privilegiate, te-ai astepta poate sa dai numai de personaje cliseice si superficiale. Insa autoarea alege o cale mai echilibrata, aratandu-ne atat personaje pe care averea le-a transformat in niste fiinte lacome si inutile, dar si personaje care si-au pastrat capul pe umeri, care nu se bazeaza pe meritele stramosilor pentru a face ceva important in viata si care incearca sa depaseasca obsesia pentru aparente ce pare sa fie motto-ul familiei. Culmea este ca protagonista se afla undeva intre aceste doua extreme, osciland chiar spre prima dintre ele. De multe ori, Cadence este exact o adolescenta alintata si enervanta care se plange de orice nimic si pe care ai tendinta sa o judeci pentru superficialitatea ei. Mai ales ca autoarea introduce special anumite detalii de neignorat care ii contureaza astfel portretul. Iar acest lucru contribuie si mai mult la socul pe care il ai la final, in momentul in care ti se dezvaluie adevarul cutremurator.

Mi-a placut mult si modul in care sunt creionate conflictele familiale, felul in care certurile adultilor au un impact urias asupra copiilor, incercarile de manipulare duse la extrem, refuzul adolescentilor de a lua parte la razboiul adultilor. Un moment important mi s-a parut si cel in care bunicul lui Cadence, capul familiei, isi dezvaluie dezamagirea fata de fiicele sale. Multa vreme ma intrebasem ce gandeste cu adevarat acest personaj, tocmai pentru ca pastra o aura de mister si parea sa ii placa intr-un fel tot acest haos pe care il crea in familie prin cuvintele si actiunile sale.

Am indragit grupul mincinosilor, pe Gat, Johnny si Mirren. Desi Gat pare a fi cel mai patrunzator personaj, Mirren si Johnny au o inocenta si o energie care te cuceresc din primul moment. Relatia celor patru este una de invidiat, dragostea dintre ei razbate foarte clar, iar dorinta de a-si proteja relatia de impactul luptelor duse de adulti e induiosatoare. Cu atat mai mult cu cat ii vezi atat de hotarati sa faca orice e nevoie pentru a incheia acel razboi stupid pentru avere. Absolut orice!

Asa cum spuneam mai devreme, nu cred ca exista cale de mijloc atunci cand vine vorba despre acest roman. Fie te va enerva sau plictisi (eu una nu inteleg cum este posibil acest lucru, asa ca spun asta bazandu-ma pe impresiile pe care le-am vazut pe Goodreads), fie te va captiva fara sa iti dai seama si te vei trezi deodata dand ultima pagina socat, sfasiat si vrand sa parcurgi din nou toata povestea chiar in clipa aceea. Pentru ca la final intelegi ca tot ce ai citit ti-ar aparea acum intr-o lumina cu totul diferita daca ai reciti romanul. Adevarurile aflate au capacitatea de a schimba deodata totul, de a da noi intelesuri evenimentelor, cuvintelor si gesturilor pe care prima data le-ai privit intr-un mod eronat. Personal, nu am apucat decat sa recitesc cateva pagini, un pasaj aici, unul dincolo, insa am senzatia ca romanul acesta ma va “bantui” multa vreme si ca nu voi rezista tentatiei de a-l reciti.

Multumesc mult Editurii TREI pentru aceasta carte!

Bile albe:

Stilul neobisnuit, constructia originala si modul ametitor in care autoarea transforma o drama de familie intr-un adevarat thriller intunecat si tragic, cu nuante fantastice.

Bile negre:

Au existat cateva scene pe care le-am citit chiar mai confuza decat pana atunci, neintelegand (nici la momentul respectiv si nici mai tarziu) daca erau reale sau doar metaforice ( ranile, sangerarea). Pentru ca ca protagonista isi descrie de exemplu migrenele prin niste imagini foarte plastice, foarte expresive, instinctiv, ai tendinta sa privesti si acele lucruri tot in sens figurat. Insa in scurt timp, primesti indicii contrastante, care sugereaza ca era vorba totusi de lucruri reale, dar nu poti fi sigur de niciuna dintre variante.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Viitorul Nostru – Jay Asher & Carolyn Mackler

Fete stralucitoare – Lauren Beukes

Posted in Andres

Inca o dorinta – Andres

Inca o dorinta - AndresInca o dorinta

Andres

Disponibil AICI 

Numar pagini: 269

 

Sinopsis:

O lectura usoara, agreabila, incitanta. O carte ce raspandeste, cumva, prin filele ei, un aer de destin.

Ana, prietenele ei si personajele masculine care li se alatura acestora pe parcurs contureaza, de fapt, o poveste de viata, tesuta simplu si captivant prin toate gandurile, replicile vii si intamplarile aproape incredibile prin care trec cu totii.

Multa dragoste, coincidente frumoase sau dureroase, un eveniment foarte nefericit urmat indeaproape de un accident, suferinta si ratacirea aduse de moartea celui iubit, intalniri spectaculoase, dorinte si sperante nerostite, o cautare neobosita a iubirii si nenumaratele intrebari, mai mult retorice, care o insotesc, locuri exotice, iar apoi Bucurestiul cu noptile lui seducatoare — toate sunt parte din acest roman ce se remarca in special prin spiritul lui antrenant si prin caracterul real al intamplarilor. O carte plina de surprize, la fel ca viata insasi!

Parerea mea:

Inca o dorinta este, asa cum reiese si din descriere, un amestec de povesti despre viata, prietenie, iubire, suferinta, speranta si da, multe, multe dorinte. Pentru ca pana la urma, „Inca o dorinta” ar putea fi motto-ul fiecaruia dintre noi. Intreaga noastra viata este un sir lung de „Inca o dorinta”, pentru ca oricat de fericiti am fi, mereu exista alte si alte vise si sperante spre care tindem pe parcursul vietii.

Am privit romanul ca pe un chick-lit foarte actual si realist insa mai putin amuzant decat volumele de acest gen scrise de autoarele din alte tari. Tocmai pentru ca realitatea este de fapt mai putin amuzanta decat viata prezentata de obicei in astfel de carti. In plus, desi ma asteptam la o lectura usurica, numai buna pentru vacanta de vara, am fost surprinsa sa descopar anumite rasturnari de situatie atat de dramatice, incat timp de cateva minute bune m-am tot asteptat sa aflu ca ceea ce citisem fusese poate doar un cosmar de-al protagonistei si in nici un caz adevarul.

Desi Ana este personajul principal al romanului, pe masura ce te adancesti in lectura incepi sa descoperi povestile de viata ale personajelor pe care aceasta le intalneste in drumul sau: cele patru prietene ale sale, Giulia, Simy, Daria si Lisa, colegii de la serviciu, cunostinte pe care si le face in decursul lunilor, etc. Fiecare dintre aceste povesti sunt in aceeasi masura de interesante, chiar daca atentia se centreaza asupra evenimentelor traite de Ana. Mi-a placut faptul ca toate aceste povesti sunt foarte bine ancorate in realitate. Daca in alte carti ai impresia ca personajele pur si simplu isi iau o pauza de la viata lor obisnuita, cu job, obligatii sociale si treburi casnice, pentru a trai intamplarile impresionante prezentate in romanele respective, in volumul Inca o dorinta, Ana si celelalte persoane pe care le cunoastem jongleaza printre toate aceste aspecte exact la fel cum o facem si noi in viata reala: uneori mai usor, alteori cu mai multa dificultate, uneori cerand ajutorul celor dragi iar alteori simtindu-ne depasiti de tot ceea ce se asteapta din partea noastra. Poate ca singurul aspect pe care mi l-as fi dorit putin diferit este cel legat de joburile fetelor. Desigur, fiecare personaj are uneori dificultati, insa am ramas cumva cu senzatia ca avem totusi un tablou ideal, in care Ana si restul prietenelor sale au ajuns fiecare exact pe drumul care le duce spre implinirea profesionala. Ori, in realitate, prea putini oameni resusesc sa ajunga acolo la varste sub 30 de ani. As fi vrut poate sa vad si unele personaje ratacite, care inca isi cauta locul si scopul in viata si nu doar oameni care si-au construit deja visul si acum nu fac decat sa lucreze la a-l aduce la perfectiune.

Ceea ce m-a surprins si m-a impresionat in mod placut este oralitatea cartii. Desigur, literatura contemporana a adus acest aspect la un nivel foarte inalt, deoarece rar mai intalnesti romane in care replicile sa para fortate sau sa sune „ca din carti”. Insa abia in volumul lui Andres am remarcat acest aspect si l-am apreciat pe tot parcursul cartii. Exista dialoguri atat de vii, atat de naturale, incat ai senzatia ca sunt transcrieri ale unor conversatii reale ale unui grup de prietene.

La fel de veridice mi s-au parut si alegerile protagonistei. Desigur, exista momente in care anumte decizii lipsite de logica sau comportamentul ei imatur te exaspereaza, insa pana la urma, trebuie sa recunoastem ca majoritatea dintre noi avem perioade in care ne purtam exact la fel. Oricat de intelept ai fi, oricat de adult te-ai simti, vor aparea mereu situatii in care instinctele iau locul logicii si in care ajungi sa te lasi luat de val, sa actionezi impulsiv, chiar daca un astfel de comportament este la polul opus fata de modul in care actionezi in mod normal. Asa ca in final, singurul defect pe care i-l gasesc Anei este doar tendinta de a numi „iubire” ceea ce se naste intre ea si barbatii din viata ei in doar cateva zile. Paragrafele respective m-au facut sa imi dau ochii peste cap si raman si acum, dupa ce am terminat cartea, singurul aspect pe care l-am gasit cu adevarat deranjant.

Am adorat relatiile Anei cu prietenele sale, am zambit in momentele in care prietenia lor devine tot mai solida si am apreciat si faptul ca autoarea nu ezita sa ne arate si certurile si neintelegerile care izbucnesc intre cinci personalitati atat de diferite. As fi fost probabil mult mai putin impresionata daca prietenia lor ar fi fost una lina, lipsita de asperitati si daca orice lucru ar fi fost rostit de una dintre fete ar fi fost aprobat pe loc de celelalte. La fel de mult mi-a placut si relatia ametitoare cu Victor. Ametitoare nu neaparat pentru intensitatea ei, ci mai degraba pentru viteza cu care personajele se apropiau si se indepartau continuu, fiind pentru multa vreme ca niste magneti pe care acum ii tii intr-o pozitie in care se atrag iremediabil, iar in clipa urmatoare ii intorci in pozitia in care se resping cu incapatanare.

Per ansamblu, Inca o dorinta a fost o lectura placuta, relaxanta, iar intamplarile prin care trece protagonista iti mentin curiozitatea la cote inalte, nelasandu-te sa faci pauze mari de la citit. Multumesc autoarei pentru acest cadou, pentru sansa de a-i citi romanul la doar cateva zile de la publicare.

Daca doriti sa parcurgeti povestea Anei, puteti intra pe acest site si veti avea ocazia sa descoperiti un sistem surprinzator de original. In primul rand, puteti plati oricat doriti pentru a avea cartea, intre 2 si 50  de EURO. In al doilea rand, voi hotarati modul in care suma va fi distribuita. Pentru ca Andres sustine asociatia Salvati Copiii, iar o parte din veniturile de pe urma vanzarii fiecarui exemplar al cartii va fi donata acestei asociatii. Puteti asadar sa alocati voi insiva procentul care va merge catre autoare si pe cel care va fi donat ONG-ului Salvati Copiii. Tot aici puteti descarca si un fragment gratuit din carte, in cazul in care inca nu sunteti convinsi ca va fi pe placul vostru.

Bile albe:

Oralitatea uimitoare a cartii, optimismul pe care ti-l insufla si modul in care autoarea reuseste sa imbine realitate cu imaginarul pentru a crea o poveste credibila si captivanta deopotriva.

Bile negre:

Cliseul iubirii la prima vedere. Nu ma intelegeti gresit, nu atractia la prima vedere m-a deranjat si nici modul in care protagonista se arunca fara nicio ezitare intr-o aventura ce nu pare a avea sanse sa devina altceva decat o simpla distractie de vacanta. Nici vorba! Chiar mi-a placut faptul ca nu se promoveaza vreun soi de moralitate excesiva, cum am vazut ca se poarta acum in romanele contemporane publicate prin alte tari. Doar concluzia ca „il iubeste” pe acest personaj dupa doar cateva zile petrecute impreuna m-a agasat.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Diavolul se imbraca de la Prada – Lauren Weisberger

Nici moarta, nici maritata (seria Betsy, Regina Vampirilor, volumul 1) – Maryjanice Davidson

Posted in Nick Hornby

Adio, dar mai stau putin – Nick Hornby

Adio, dar mai stau putin - Nick HornbyDisponibil la: Humanitas

Colectia: Raftul Denisei

Traducerea:  Irina Negrea

Numar pagini: 312

 

Sinopsis:

Noua editie in limba romana a bestsellerului international A Long Way Down de Nick Hornby, care poarta titlul Adio, dar mai stau putin, apare odata cu lansarea filmului omonim, regizat de Pascal Chaumeil. Romanul a fost nominalizat pe lista scurta la Whitbread Award in 2005 si la Commonwealth Writers Prize in 2006.

Cu stilul ireverentios si ironic care l-a consacrat, Hornby urmareste in acest roman patru personaje aflate in pragul sinuciderii, invitandu-ne sa descoperim, alaturi de ele, momentele de fericire pe care nu mai stim sa ni le oferim. Impactul imens al cartii lui Nick Hornby rezida in amestecul de emotie si umor, de autoderiziune, sinceritate si seriozitate, care transforma un subiect atat de delicat intr-o apologie a micilor bucurii ale vietii.

In ajunul Anului Nou, la Londra, patru necunoscuti se intalnesc pe acoperisul unei cladiri de stranie notorietate, supranumita „Turnul sinucigasilor“ – Martin, o vedeta TV cazuta in dizgratie, Jess, o adolescenta rebela, Maureen, o femeie care isi ingrijeste copilul grav bolnav si JJ, un rocker american incapabil sa-si faca un nume. Soarta ii aduce impreuna in acelasi moment si loc cand sunt gata sa-si puna capat zilelor, iar deconcertanta coincidenta ii uneste: depanandu-si povestea, decid sa-si amane sfarsitul pana la urmatoarea sarbatoare care ii impinge pe cei singuri si nefericiti la gesturi extreme: Sfantul Valentin. Vor reusi sa descopere intre timp un argument care sa infirme logica disperarii?

Parerea mea:

Candva, prin adolescenta, cand imi ocupam mare parte din timpul liber analizand si notand tot felul de idei despre tot felul de subiecte, mi s-a format in minte convingerea ca sinuciderea este, contrar parerii generale, un act de un curaj nebun. Pentru ca ai nevoie de curaj pentru a abandona speranta (care, asa cum bine se spune, chiar moare ultima), pentru a te arunca in necunoscut, pentru a accepta ideea ca pur si simplu maine nu te vei mai trezi ca de obicei si ca absolut nimic nu va mai fi la fel si mai mult, ca nu ai nici cea mai vaga idee in ce te… CONTINUAREA AICI.

Posted in Gillian Flynn

Locuri intunecate – Gillian Flynn

Locuri intunecate - Gillian FlynnDisponibil la: Editura TREI 

Colectia: Fiction Connection

Traducerea: Bogdan Perdivara

Numar pagini: 488

 

Sinopsis:

Libby Day avea sapte ani cand mama si surorile ei au fost ucise in “Sacrificiul Satanic” din Kinnakee, Kansas. Ea a scapat si a depus marturie ca Ben, fratele sau mai mare, a comis crimele. Douazeci si cinci de ani mai tarziu, Club Omor – o societate secreta pasionata de crime celebre – o contacteaza pe Libby si o preseaza sa le ofere detalii despre acea noapte sangeroasa, pledand pentru nevinovatia lui Ben. Libby se implica in investigatie, dar pe masura ce aceasta o poarta din cluburile sordide de striptease din Missouri pana in orasele turistice abandonate din Oklahoma, adevarul inimaginabil iese la iveala. Ajunge, asadar, in punctul de unde a pornit: fugind din calea unui ucigas.

„O poveste care-ti da fiori, condusa cu maiestrie de un autor incredibil de talentat.” – Chicago Tribune

„Romanul lui Gillian Flynn este o evocare fidela a vietii din micile orase americane de provincie.” – The Guardian

In curand pe ecrane: Locuri intunecate (septembrie 2014), Fata disparuta (octombrie 2014)

Parerea mea:

Abia asteptam sa incep ultimul roman al lui Gillian Flynn, pentru ca: 1. celelalte carti ale sale mi-au placut teribil de mult si 2. pentru ca despre Locuri intunecate auzisem ca ar fi chiar mai bun decat acestea. Nu stiu daca mi s-a parut intr-adevar mai bun, pentru ca am impresia ca Fata disparuta a avut parca un impact mai mare asupra mea. Insa Locuri intunecate m-a captivat la fel de mult,  atat ca probabil, intr-un mod putin diferit. Socul provocat de evenimente nu este la fel de mare, in ciuda faptului ca sunt de fapt mai ingrozitoare decat cele din Fata disparuta. Insa Locuri intunecate ofera mai multe aspecte care sa iti dea de gandit, firul narativ purtand cititorul prin mai multe zone ale personalitatii umane si ale societatii si prin mintea mai multor personaje, care de care mai fascinante.

Pe Libby, protagonista romanului, am detestat-o din primele paragrafe. Am senzatia ca autoarea s-a straduit sa creeze cel mai nesuferit si exasperant personaj, genul de adult ce isi pastreaza comportamentul de adolescent enervant chiar si atunci cand a depasit de multa vreme perioada respectiva. Desigur, in scurt timp descoperim ca exista o explicatie extrem de intemeiata pentru purtarea sa, insa aceasta nu devine deloc mai usor de suportat. Treptat, pe langa faptul ca ajungi intr-un fel sa te obisnuiesti cu ea, Libby reuseste totusi sa sufere o transformare, sa isi gaseasca o motivatie care sa o faca sa se ridice din pat si sa… faca ceva. Orice. Ca ceea ce face urmeaza sa ii schimbe total viata, este doar un bonus. Pentru ca adevarata incantare, adevarata victorie cand ai de-a face cu un astfel de personaj provine doar din faptul ca acesta este fortat in sfarsit sa se trezeasca, sa iasa din amorteala si sa se straduiasca sa faca niste pasi in fata.

Romanul imbina povestile a mai multe personaje, fiecare capitol aducand in atentie nu doar perspective diferite, ci si evenimente din timpuri diferite. Pe de-o parte, intram direct in mintea lui Libby, vocea ei fiind cea care nareaza prezentul, pasind doar rar si ezitant in trecut. Insa cum intamplarile din urma cu 25 de ani sunt cele care dicteaza totusi cursul destinului, autoarea ne ofera si punctul de vedere al altor personaje importante asupra acestora, de data aceasta naratiunea fiind la persoana a treia. Urmaresti asadar doua filme diferite, unul de acum, altul de atunci, iar firul narativ se impleteste din mai multe fragmente.

Unul dintre cele mai interesante aspecte mi s-a parut modul in care acelasi lucru poate fi privit din directii atat, atat de diferite, cum perspectiva din care privesti poate schimba ceva inocent, amuzant sau induiosator in cea mai terifianta idee. Mai ales ca in prima faza, acele lucruri pot parea lipsite de importanta: o gluma mai putin inspirata, un gest frumos, un gand impulsiv. Adica exact ceea ce sunt. Iar mai tarziu, cand vezi metamorfoza socanta, pare totul deodata atat de logic si atat de stupid in acelasi timp. Este imposibil sa nu admiri talentul autoarei si abilitatea sa de a rasturna lucrurile intr-un asemenea mod.

Mi-a placut mult faptul ca ni se ofera fragmente ale povestii ce provin din directii diferite, ca ai ocazia sa cunosti in mod direct atat actiunile cat si gandurile mai multor personaje, dar ca misterul asupra unora dintre acestea reuseste sa fie mentinut pana la final. Iar atunci, culmea, descoperi ca de fapt nu le-ai cunoscut aproape deloc, ca nu ai ajuns nici pe departe sa patrunzi in adancimea gandurilor personajelor.

Recunosc, nu sunt deloc genul de cititor care sa se straduiasca sa adune indiciile, sa puna cap la cap detaliile inainte ca acestea sa fie dezvaluite de catre autor. Imi place sa las povestea sa curga de la sine fara sa o analizez obsesiv, sa o savurez fara sa imi creez propriile supozitii si scenarii, sa ma las surprinsa de rasturnarile de situatii. Asadar, nu am idee daca un cititor pasionat sa descifreze misterele singur, inainte de a ajunge la final, ar avea parte de aceeasi surpriza pe care am avut-o eu, citind ultimele capitole. Inclin totusi sa cred ca da, pentru ca mie personal mi s-a parut ca aproape nimic nu a prezis ceea ce s-a petrecut. Desigur, in acea zi marcanta, lucrurile au mers din rau in mai rau pentru toate personajele. Insa ceea ce s-a intamplat a fost mai degraba o coincidenta, un concurs de imprejurari extrem de ghinionist.

Daca ati citit vreunul dintre celelalte romane ale autoarei, nu veti fi surprinsi probabil de cat de repede veti deveni prizonieri ai povestii, dand pagina dupa pagina, fara sa realizati cand trece timpul. Iar daca Locuri intunecate este prima carte scrisa de Gillian Flynn pe care o cititi, asteptati-va ca odata ce v-a prins povestea, sa nu va mai indurati sa lasati cartea din mana. Autoarea are aceasta abilitate de a construi personaje pe care le urasti si le admiri deopotriva, carora le dispretuiesti comportamentul insa care reusesc in acelasi timp sa te fascineze, pe care intr-o clipa ai impresia ca le simpatizezi, pentru ca in momentul urmator sa le suspectezi de cele mai ingrozitoare actiuni.

Asa cum spuneam mai devreme, poate ca una dintre celelalte carti ale autoarei, Fata disparuta, cu care nu ma pot abtine sa nu compar Locuri intunecate te socheaza mai tare. Cred ca a avut un impact mai puternic mai ales ca ofera o rasturnare majora de situatie, o dezvaluire aproape totala a misterului undeva in prima jumatate a volumului, ceea ce este destul de neobisnuit. Insa Locuri intunecate iti acorda parca mai mult timp sa reflectezi asupra anumitor aspecte, are o profunzime mai mare, te face sa vezi mai multe lucruri, te uimeste prin reactiile nu doar ale individului ci si ale comunitatii, prin efectul de domino ce se creeaza atat de usor si care poate distruge cu atata rapiditate, pentru totdeauna, o multime de vieti. Si nu ma refer doar la destinul lui Libby, Ben si Diane, rudele celor ucisi, ale caror vieti era imposibil sa nu fie marcate definitiv de ceea ce s-a intamplat, ci la toate personajele care au fost mai mult sau mai putin implicate in acele evenimente.

Multumesc Editurii TREI pentru sansa de a citi acest roman.

Bile albe:

Gillian Flynn face ca nu doar povestea personajelor principale sa fie fascinanta. Dimpotriva, te lasa sa observi cat de mare este impactul anumitor intamplari si asupra personajelor secundare, rezumand in doar cateva capitole si evolutia acestor personaje ce au jucat un rol major in acea zi nefasta si oferindu-ti un tablou extrem de complex de care cu greu reusesti sa te desprinzi chiar si dupa ce ai citit ultima pagina a cartii.

Bile negre:

La fel ca in cazul romanului Fata disparuta, nu reusesc sa indepartez un oarecare sentiment de frustrare vis-a-vis de finalul povestii. Odata ce afli misterul infioratoarelor crime, esti fara indoiala uimit de o asemenea desfasurare a evenimentelor. Dar in acelasi timp, exista o vaga senzatie de nemultumire, senzatia ca acel element „din afara” este in plus, ca ar fi fost mai logic si mai interesant daca intreaga poveste ar fi fost legata direct numai de personajele bine-cunoscute.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Fata disparuta – Gillian Flynn

Secretul sotului – Liane Moriarty

Posted in Shani Boianjiu

Oamenii eternitatii nu se tem niciodata – Shani Boianjiu

Oamenii eternitatii nu se tem niciodata - Shani BoianjiuDisponibil la: Polirom 

Colectia: Biblioteca Polirom.Actual

Traducerea: Ioana Filat

Numar pagini: 256

 

Sinopsis:

Roman aflat in lista celor mai bune zece titluri de fictiune a publicatiei The Wall Street Journal in 2012

Oamenii eternitatii nu se tem niciodataare in centru trei prietene adolescente israeliene, Yael, Avisag si Lea, dintr-un sat prafuit de linga granita cu Libanul, care isi indeplinesc serviciul militar intr-o atmosfera ce penduleaza intre plictis si teroare. Lea pazeste un punct de frontiera spre Cisiordania, verificind permisele palestinienilor care patrund in Israel, si, ca sa-si alunge plictiseala, isi imagineaza povestile lor de viata. Avisag pazeste granita egipteana, avind in sarcina oprirea emigrantilor ilegali si a filmelor porno piratate, privind in fiecare zi cum refugiatii se izbesc cu disperare de sirma ghimpata, iar Yael face instructie de trageri si flirteaza cu baieti mai mici decit ea. Toate trei asteapta in praful granitei sa se intimple ceva, prinse mereu in clipa intensa de dinaintea izbucnirii unei nenorociri. Tonul romanului imbina umorul sardonic cu patosul, creind un stil cu totul personal, undeva intre sarcasmul lui Etgar Keret si talentul epic al lui David Grossman.

„Un roman care marcheaza nasterea unui scriitor stralucit.” (The Wall Street Journal)

„In acest roman al formarii, viata in armata naste metamorfoza fetei ce va deveni femeie. Povestea are cind aerul unui vis, cind al unui cosmar, iar aceasta nevoie de a alege tot timpul intre cele doua realitati onirice te face sa citesti mai departe.” (The Economist)

„Romanul lui Shani Boianjiu sterge raul facut memoriei, sentimentelor celor mai profunde, gindirii libere si dragostei. Intr-o vreme cind atit de multi autori contemporani americani au renuntat la proza faptului real si s-au intors catre fictiunile cu zombi sau fantome si catre thrillere, Shani Boianjiu imbratiseaza realitatea.” (The Washington Post)

Parerea mea:

Eram foarte curioasa sa descopar povestea scrisa de Shani Boianjiu. Subiectul mi se parea incitant si plin de posibilitati si chiar nu mai citisem niciodata o carte cu tema similara.

Asa cum se mai intampla uneori in cazul cartilor foarte premiate, stilul original sau povestea incalcita dau nastere de cele mai multe ori unor reactii destul de radicale: fie adori fiecare cuvant al volumului, fie intreaga lectura este dezamagitoare. Personal, prefer povestile altfel inchegate, insa chiar si asa, Oamenii eternitatii nu se tem niciodata a fost o lectura… CONTINUAREA AICI.