Publicat în Kurt Vonnegut

Abatorul cinci – Kurt Vonnegut

Abatorul cinci - Kurt VonnegutDisponibil la: Diverta 

Colectia: Carti Cult

Traducerea: Rodica Mihaila

Numar pagini: 200

*

Sinopsis:

Vonnegut scrie cu ironie si umor, de cele mai multe ori negru, o cronica atipica a unuia dintre cele mai ingrozitoare momente din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial: bombardarea Dresdei de catre britanici si americani, in urma careia au murit o suta treizeci si cinci de mii de oameni, aproape de doua ori mai mult ca numarul celor ucisi de bomba atomica de la Hiroshima.

Romanul lui Vonnegut, devenit un clasic american, imbina realismul cu SF-ul si atrage cititorul intr-o lume incredibila, in care se amesteca bombardamente, calatorii in timp, prizonieri de razboi, extraterestri de pe planeta inventata Tralfamadore, peste toate plutind mirosul aducator de moarte al iperitei.

Parerea mea:

De multa vreme aveam in wish-list romanul lui Kurt Vonnegut si trebuie sa recunosc ca primul lucru care mi-a atras atentia a fost chiar titlul acestuia. Sigur, Abatorul cinci apare probabil in toate listele cu X carti de citit obligatoriu intr-o viata, insa este evident faptul ca este destul de greu sa reusesti sa le parcurgi pe toate acele X carti. Si atunci, dintre ele se remarca doar cateva pe care iti doresti cu adevarat sa le citesti. La accentuarea dorintei mele a contribuit si faptul ca este o carte despre razboi, mai ales ca in ultimul an am dezvoltat o adevarata obsesie pentru perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Partea interesanta este ca a trecut deja o saptamana de cand am terminat cartea si inca nu am o idee clara despre cum mi s-a parut. Este… este fara indoiala o carte despre razboi atipica. Nu stiam la ce sa ma astept atunci cand am inceput-o, nu citisem nicio recenzie si nici nu discutasem cu nimeni despre ea in amanunt. Intr-un fel, ai senzatia ca razboiul este mai degraba atmosfera si nu subiectul insusi al cartii. Desi obiectiv vorbind, fiecare cuvant din roman este despre experienta razboiului. Intamplarile sunt adesea narate cu un umor absurd, ceea ce poate parea ciudat, insa in acelasi timp, daca stai sa analizezi putin lucrurile, realizezi ca este un mod perfect de a scrie despre aceasta tema. Asa cum mentioneaza si autorul la inceput: „nu este nimic inteligent de spus despre un masacru.” Si intr-adevar, cum altfel este razboiul – orice razboi, daca nu absurd? Si ce alternative are cineva care a supravietuit unor experiente atat de terifiante? Fie sa se scufunde in amintiri infioratoare si sa isi petreaca restul vietii in depresie, fie accepand absurdul a ceea ce a trait si incercand sa dea uitarii intensitatea, sa minimizeze ceea ce a vazut, sa se concentreze pe orice altceva. Pentru ca de uitat cu adevarat si in totalitate, nu ai cum sa uiti. Poti doar sa te prefaci, sa incerci, sa iti indrepti atentia spre orice alte aspecte ale vietii, sa faci tot posibilul sa nu innebunesti rememorand totul.

Kurt Vonnegut isi poarta protagonistul prin salturi temporale, prin amintiri reale si altele imaginare, dintr-o lume inexistenta. Pe Billy Pilgrim il urmaresti in prezent, apoi il urmezi in trecut, dupa care pasesti cu el pe planeta inventata Tralfamadore, populata de fiinte extraterestre care fac experiente pe oameni. Apoi din nou in trecut, din nou in prezent si tot asa. Un haos temporal din care totusi impletesti singur firul logic si din care se desluseste tot mai clar si mai hiperbolizat imaginea bombelor aruncate asupra unui oras german, Dresda.

In mod ciudat, evenimentul acesta central este totusi narat propriu-zis in doar cateva pagini, lasandu-ti senzatia ca e doar o parte minora a povestii, desi intreaga carte este practic un tribut adus acestui episod. Si exact acest lucru il constituie probabil cel mai important aspect al romanului. Faptul ca detaliile spun cu adevarat povestea. Nu casatoria protagonistului, nu calatoriile sale pe planeta extraterestra (desi conversatiile cu locuitorii de pe Tralfamadore aduc cea mai mare aglomerare de idei cu tenta filosofica, de concepte care definesc logica sau dimpotriva, ridicolul mentalitatilor omenirii), nu succesul in afaceri, nu certurile cu fiica lui sau cu colegul de salon din spital. Ci imaginea orasului gol, lipsit de viata, cu mii de cadavre ascunse sub ruine, crematoriul care a devenit Dresda, drumurile chinuitoare, prizonierii de razboi care pasesc ca niste zombii, a celor care incearca sa aduca o nota de normalitate in traiul absurd din prizonierat, a putinilor supravietuitori care nu au cum sa faca fata dezastrului si sunt nevoiti sa incendieze cladirile incarcate de trupuri fara viata, a soldatului ucis chiar inaintea eliberarii, pedepsit pentru un motiv absolut ridicol in contextul respectiv.

Asa merg lucrurile” devine motto-ul cartii, ironic dar atat de real si pregnant, repetat iar si iar si iar, obsedant, pana cand devine insuportabil. Si totodata, singurul mod in care poti accepta ceva atat de cumplit, in care poti trai cu ideea ca oamenii pot face astfel de lucruri altor oameni. Sau cu amintirea acelor imagini, daca ai fost acolo sa le traiesti.

Romanul nu este unul tipic nici cand vine vorba de stil. Primul capitol al cartii iti lasa impresia ca este de fapt un „cuvant inainte” al autorului, iar mai tarziu, apar insertii neasteptate in care acesta iti spune ca el era de fapt un personaj episodic, caruia altfel nu i-ai fi acordat probabil nicio importanta, cu atat mai mult ca nici scenele in care isi face aparitia nu sunt memorabile: „Acela eram eu. Eu eram acela. Acela era autorul acestei carti.

De personaje nu te atasezi, insa tot detaliile fac diferenta si atunci cand vine vorba despre acestea. Un gest, un cuvand, o cadere, o izbucnire – toate aceste clipe transforma niste scene episodice in niste imagini care iti injunghie mintea, care iti lasa urme adanci, care te fac sa revii din nou si din nou cu gandul la ele chiar si atunci cand deja ai mai parcurs nenumarate pagini.

Dupa ce am citit cartea, mergand pe pagina de Goodreads a acesteia, am zarit cateva comentarii ale unor cititori care spuneau ca romanul nu este de fapt despre razboi. Am avut senzatia ca acei cititori nu au citit aceeasi carte ca si mine. Pentru ca, asa cum spuneam mai sus, fiecare cuvant devine un instrument de a creiona razboiul. Absurd, cu un umor amar, ironic, neobisnuit, satiric, aproape neserios, da, Abatorul cinci este oricum altfel decat un roman obisnuit care vorbeste despre acest subiect. Insa nimic nu este mai clar decat faptul ca este o carte despre razboi. Cititi-o. Nu stiu daca poate ajunge cartea preferata a cuiva. Tocmai datorita stilului atipic, mai ales daca este prima carte citita a acestui autor sau daca inainte nu ati mai incercat stilul absurd, satiric. Dar este o lectura care iti ramane in minte, o experienta unica si interesanta.

Iar daca ati parcurs deja romanul, va astept aici cu impresii. Mi-ar placea sa descopar parerile voastre, mai ales ca, asa cum am mentionat si la inceput, nici acum nu mi-am clarificat in totalitate sentimentele fata de aceasta carte.

Multumesc Diverta pentru ca mi-a oferit sansa de a parcurge in sfarsit Abatorul cinci.

Bile albe:

Modul fascinant in care autorul ofera povestea prin detalii, alegand sa trateze alte aspecte cu mai multa dedicare, lasandu-te sa iti „asamblezi” firul principal singur, din mici piese imbinate discret in intregul puzzle.

Reclame
Publicat în Beatrice Sparks

Intreab-o pe Alice – Autor anonim

Intreab-o pe Alice - Autor anonimDisponibil la: Editura ART 

Colectia: YoungArt

Traducerea: Luiza Vasiliu

Numar pagini: 184

*

Sinopsis:

Intreab-o pe Alice este povestea fascinanta si in acelasi timp terifianta a unei adolescente care se confrunta cu problemele obisnuite ale varstei: isi doreste sa fie populara, sa aiba un prieten, i se pare ca ar trebui sa tina o cura de slabire etc. Dar viata i se schimba radical in momentul in care incepe sa consume droguri. 

Emotionant si sensibil, jurnalul ei este marturia cutremuratoare a luptei cu dependenta, care o pune in situatii dintre cele mai periculoase. Tanara va infrunta viata pe strada, violenta, ospiciul, anturajul periculos ‒ totul, paradoxal, numai din dorinta de a duce o viata normala.

Parerea mea:

In momentul in vare am cerut Intreab-o pe Alice pentru recenzie, nu auzisem decat vag de acest titlu si nici macar nu imi amintesc daca era de fapt vorba despre carte sau daca imi suna cunoscuta expresia datorita melodiei  White Rabbit, de la Jefferson Airplane. Dar copertile editurii Art au capacitatea aceasta de a te face sa vrei sa parcurgi toate romanele lor, asa ca iata-ma fata in fata cu volumul acesta. Una dintre… CONTINUAREA AICI.

Publicat în Klaus Iohannis

Pas cu pas – Klaus Iohannis

Pas cu pas - Klaus IohannisDisponibil la: Curtea Veche

Colectia: In afara colectiilor

Anul aparitiei: 2014

Numar pagini: 216

 

Sinopsis:

„Am adunat în această carte momente din viaţa publică, încercând să refac, din ceea ce a selectat memoria, traseul profesional care m-a adus de la catedra de fizică la ipostaza de candidat pentru preşedinţie. Am inclus în ea şi lucruri personale, dar nu am făcut o neapărat pentru a răspunde curiozităţii celorlalţi. Am recuperat acele întâmplări, întâlniri sau detalii care au spus ceva despre felul în care m-am format, despre valorile pe care le am preţuit. Identitatea mea personală a umplut, prin intermediul faptelor, dar şi prin aceste principii în care am crezut, rolul de persoană publică pe care l-am ocupat mai bine de paisprezece ani.”

Klaus Iohannis este primarul municipiului Sibiu, preşedintele Partidului Naţional Liberal (PNL) şi candidatul la Preşedinţia României din partea Alianţei Creştin-Liberale. S a născut pe 13 iunie 1959 la Sibiu, a urmat Liceul „Samuel von Brukenthal“ şi a absolvit cursurile Facultăţii de Fizică din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Între 1983 şi 1989 a fost profesor la diferite şcoli şi licee din Sibiu şi din împrejurimi, iar între 1989 şi 1997 a predat fizica la Colegiul Naţional „Samuel von Brukenthal“ din oraşul natal. În 1990 a devenit membru al Forumului Democrat al Germanilor din România (FDGR), formaţiune al cărei preşedinte a fost între anii 2002 şi 2013. Din 1997, a fost inspector în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Sibiu, iar în 1999 a devenit inspector general. Un an mai târziu, a fost ales primar al Sibiului, funcţie pe care o ocupă de 14 ani, câştigând patru mandate până acum. Este căsătorit, din 1988, cu Carmen Iohannis, profesoară de engleză. În 2013 a devenit membru PNL şi prim-vicepreşedinte al partidului, iar în iunie 2014 a fost ales preşedinte al acestui partid. A fost unul dintre artizanii fuziunii dintre PDL și PNL, reușind astfel constituirea celui mai mare partid de centru-dreapta de după 1989.

Parerea mea:

Cei care se asteapta la literatura stralucitoare, la cine stie ce tehnici stilistice sau, si mai si, la dezvaluiri incendiare din viata presedintelui Klaus Iohannis vor fi cu siguranta dezamagiti de volumul autobiografic al acestuia, Pas cu pas. Departe de a fi vreo incercare de a transforma o viata normala intr-un spectacol incredibil, Pas cu pas urmareste pasii care l-au adus pe un profesor de fizica din provincie in postura de candidat la presedintie.

Primul capitol este cel prin care se trece rapid prin copilaria, adolescenta si tineretea lui Klaus Iohannis, toate obisnuite, necontinand indicii asupra drumului ambitios pe care va pasi mai tarziu. Desigur, poate ca oamenii care i-au stat alaturi naratorului de-a lungul vremii ar avea o perspectiva cu totul diferita. Poate ca Iohannis a fost un copil sau un tanar iesit din comun. Insa cum avem parte numai de punctul de vedere al acestuia, ar fi cu siguranta ciudat sa dam peste un autoportret prea magulitor. Klaus Iohannis ofera un rezumat scurt si obiectiv asupra vietii sale, parca grabindu-se sa ajunga mai rapid la perioada pe care o considera mai importanta.

Ma refer la anii petrecuti ca primar al orasului Sibiu, perioada ce este descrisa de data aceasta mai in amanunt, de-a lungul a doua capitole. Mi s-a parut de-a dreptul fascinant modul in care Iohannis a reusit sa transforme un oras pe care l-a preluat aproape in paragina. Probabil ca Sibiul de acum 15 ani nu era neaparat mai rai rau decat alte orase ale tarii, insa adevarul este ca a pune pe picioare orice oras romanesc este o adevarata provocare. Iar a-l transforma intr-o capitala culturala europeana, aliniat asadar la niste standarde foarte ridicate, suna ca un tel de-a drepul imposibil. Am totusi de facut o mentiune referitoare la aceste doua capitole dedicate Sibiului. Nu au fost nicio clipa neinteresante sau plictisitoare. Insa cred ca a lipsit totusi ceva din povestire, pentru ca de cateva ori, ma simteam nerabdatoare parca sa trec mai repede la urmatorul capitol. Banuiesc ca sirul nesfarsit de reusite poate fi motivul. La inceput, Iohannis enumera si o serie de obstacole pe care a trebuit sa le infrunte pentru a face din Sibiu orasul pe care il visa. Mai tarziu insa, lucrurile par sa inceapa sa se miste cu o usurinta mai mare, iar problemele relatate sunt din ce in ce mai rare. Imi imaginez totusi ca in viata reala lucrurille au stat diferit, doar ca autorul a considerat neplacerile prea putin importante in comparatie cu reusitele si s-a axat spre final in special peste acestea din urma. As fi preferat o relatare mai echilibrata intrucat metoda folosita risca sa iti piarda interesul la un moment dat. Insist insa, nu pentru ca ceea ce se povesteste nu ar fi captivant, ci doar pentru ca este intr-o oarecare masura prea liniar, prea lipsit de asperitati.

Urmatorul capitol prezinta trecerea de la rolul de primar la cel de membru important al politicii „mari” si ascensiunea rapida in cadrul partidului. Am vazut pe Internet cateva articole ale unor jurnalisti politici ce remarcasera modul diplomat in care Iohannis trateaza schimbarile din cadrul partidului la care a aderat. Pentru cititorii care pana acum nu au avut nici cea mai vaga urma de interes pentru subiectul politica, acest capitol va fi vazut probabil ca necesar, insa ma indoiesc ca va trezi vreo curiozitate majora.

Ultima parte a cartii traseaza in linii largi planul de actiune al viitorului presedinte, modul in care Iohannis intelege rolul acestuia in conducerea tarii, aspectele pe care le considera prioritare. Pentru cei care i-au urmarit declaratiile de-a lungul campaniei electorale, aceste aspecte nu vor reprezenta neaparat noutati. Ce mi se pare interesant este ca Iohannis nu se arunca la promisiuni pe care cel mai probabil nu ar putea sa le tina. Contrar parerii generale, presedintele tarii nu poate schimba un stat doar pocnind din degete, oricat de bune ar fi intentiile sale si oricata vointa ar avea. Pur si simplu, legea nu ii permite o libertate de miscare foarte mare. Orice candidat la presedintie cunoaste limitarile pozitiei pe care spera sa o ocupe si ar fi aberant sa promita alegatorilor lucruri pe care stie ca va fi imposibil sa le indeplineasca.

Am citit volumul din curiozitate, pentru a afla mai multe despre cel care ne va fi presedinte in urmatorii 5 ani si pentru ca realizarile sale privitoare la orasul pe care l-a condus timp de 14 ani mi s-au parut demne de interes. Mi-a placut sa descopar acelasi stil direct, aproape sec, pe care il abordeaza si in discutiile publice, aceeasi discretie si acelasi dispret pentru circ, pentru scandal si senzational pe care il adopta majoritatea politicienilor. Desigur, interesul meu a fost mai mare si pentru ca este prima data cand am senzatia ca suntem in sfarsit pe drumul cel bun ca tara, insa cum politica este un subiect ce da nastere uneori unor adevarate razboaie, prefer sa ma limitez la a prezenta cartea pe cat de obiectiv pot.

Asa cum spuneam la inceput, cei care isi inchipuie ca vor gasi in acest volum indeajuns material pentru barfe si pentru tot felul de povesti senzationale, vor fi cumplit de dezamagiti inca de la primele pagini. V-o recomand strict pentru a va convinge ca imposibilul poate deveni posibil cat timp oamenii care se dedica unui scop o fac din suflet, cu o vointa de neclintit, fara a fi dispusi la compromisuri. Desigur, meritul pentru stadiul in care a ajuns Sibiul nu ii poate fi atribuit in totalitate doar primarului, ci evident, si echipei care i-a stat aproape in toti anii. Insa pana si a reusi sa iti formezi o echipa capabila este o abilitate care le lipseste multor politicieni.

Si in final, pentru ca suntem totusi pe un blog despre carti, va las cu un citat care mie mi-a adus zambetul pe buze:

pas cu pas - k.iohannis

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Intre acte – Radu Beligan

SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate – Jan Willem Bos

Publicat în Cornel Dragoi, Elisabeta Rizea

Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara urmata de marturia lui Cornel Dragoi – Elisabeta Rizea, Cornel Dragoi

Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara urmata de marturia lui Cornel Dragoi - Elisabeta Rizea, Cornel DragoiRelatari culese si editate de Irina Nicolau si Theodor Nitu

Disponibil la: Libris 

Colectia: Biografii, Memorii, Jurnale

Numar pagini: 188

 

Sinopsis:

ELISABETA RIZEA (1912-2003) s-a nascut in comuna Domnesti din judetul Arges. A sprijinit activ grupul de rezistenta anticomunista Arsenescu-Arnautoiu din Muntii Fagarasului. A fost arestata si torturata de autoritatile comuniste in 1952 si 1961, fiind condamnata la 12 ani de inchisoare. Viata ei, povestita de ea insasi in interviul luat de Irina Nicolau, este marturia darzeniei unei eroine a luptei anticomuniste din Romania.

***

„Trei zile daca mai traiesc, dar vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea, spune Elisabeta Rizea. 

S-a limpezit oare lumea? Mai degraba s-a ales. De o parte a ei, regizorii ororii si supraveghetorii ei, astazi morti, disparuti, stiuti, nestiuti, ascunsi, protejati. Apoi cei care au smuls dintii si gingiile cu clestele de cuie: Oprea si Carnu, si Marin, si Zamfirescu, si Vladicut Tanase; si Mecu, si lordache, si Apavaloaie, si Maromet, si Ivanica. Si multi altii care traiesc printre noi dintr-o pensie de patruzeci de ani pusi in slujba torturii. 

De cealalta parte a lumii multi morti (zeci de mii? sute de mii?), cunoscuti si necunoscuti, cam tot ce a avut mai bun locul acesta si care au trebuit exterminati pentru a face sa triumfe legea banditilor; si putinii ramasi in viata, Elisabeta Rizea sau Cornel Dragoi, care au mai putut vorbi si care continua sa astepte cele trei zile in care ar urma sa triumfe legea oamenilor pentru ca lumea sa se poata limpezi…“ – Gabriel Liiceanu, Prefata la o spovedanie

Parerea mea:

Atunci cand cauti carti si marturii despre regimurile totalitare, Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara apare imediat in lista de recomandari pe care le primesti. Cand am primit aceasta carte, credeam ca voi da peste o poveste similara cu cea a Anitei Nandris-Cudla, mai ales tinand seama de faptul ca ambele volume reprezinta memoriile unor taranci condamnate la infern de niste sisteme absurde. Mi-e imposibil sa nu compar cele doua carti, desi in amintirile Elisabetei Rizea am descoperit o poveste total diferita, o lupta de alt gen, dar la fel de impresionanta.

Volumul de fata nareaza inceputurile comunismului romanesc si lupta crancena a unor grupuri de oameni de la sate impotriva acestuia si impotriva influentelor sovietice. In anii ’40, comunismul se intindea cu o energie devastatoare prin toate zonele tarii, din orasele mari si pana in cele mai izolate sate. Pamanturile, casele, animalele si in general, intreaga agoniseala a individului deveneau brusc bunuri ale statului. Oamenii incepeau sa fie supravegheati, libertatea lor ingradita. Limbajul se modifica fortat. Oranduirea sociala era deodata rasturnata cu susul in jos, impotriva firii si a logicii. Elisabeta Rizea si Cornel Dragoi vorbesc despre modul in care toti intelectualii satelor din judetele sudice au format grupari de rebeli, care au dus o lupta indelungata impotriva comunismului. Preoti, invatatori, doctori, studenti, uneori chiar si militari – indiferent de orientarea politica de pana atunci, toti au fost uniti in lupta pentru libertate. Haituiti de catre securitate, gruparile de partizani s-au ascuns in munti, formand cel din urma avanpost al rezistentei impotriva comunismului. Insa pentru a supravietui, au avut nevoie de ajutorul celor ramasi in sate. Iar astfel de oameni simpli au platit cu decenii de batai, persecutii si inchisoare pana si cel mai neinsemnat ajutor oferit partizanilor din munti. Elisabeta Rizea si finul sau, Cornel Dragoi au fost astfel de oameni pe care anii de chin nu i-au impiedicat sa mai riste, sa se mai sacrifice si sa mai creada in libertate, chiar daca aceasta parea din ce in ce mai indepartata.

M-a surprins legatura care se forma intre oameni in vremurile acelea. Cu cata generozitate se intindea o mana de ajutor in ciuda constiintei ca in clipa urmatoare securistii ar putea darama usa, cu cata usurinta se dadeau informatii false, pentru a-i proteja pe cei urmariti, cu cat altruism se indurau bataile, chinurile, sacrificiile. Desigur ca existau informatori si tradatori, pentru ca exact pe asta se intemeia regimul: pe teroare si neincredere, pe o panza de paianjen formata din presiunea ce apasa umerii tuturor, pe constinta faptului ca daca tu nu colaborezi, razbunarea si pedepsele se vor intoarce asupra copiilor nevinovati, a parintilor in varsta, a fratilor si prietenilor cei mai apropiati. Bineinteles ca multi cedau, vanzandu-i pe cei care nu faceau parte din cercul lor de oameni dragi. Prin urmare, este cu atat mai impresionant curajul celor care riscau si cel mai adesea pierdeau totul pentru o cauza. Acelasi aspect se intalneste si in cadrul inchisorilor. Ambii naratori au petrecut ani buni in puscarii, insa nu si-au pierdut umanitatea, la fel cum nu au facut-o multi alti prizonieri. Existau tradatori, dar existau si oameni care iti acordau sprijin neconditionat, uneori chiar fara sa te cunoasca, care indurau pedepse crunte pentru a-ti oferi o clipa de confort sau liniste, pentru a-ti usura suferinta daca vedeau ca aveai un moment de slabiciune.

Spre deosebire de memoriile Anitei Nandris-Cudla, in povestile Elisabetei Rizea si a lui Cornel Dragoi, stilul este parca ceva mai sec, mai rece, mai putin liric. Ambele carti au pastrat exact limbajul din vremurile trecute, de la tara, al celor ce povestesc, fara a corecta forma invechita sau uneori gresita a cuvintelor sau dezacordurile care apar pe alocuri. Farmecul si realismul povestilor sunt cu atat mai accentuate. Cred ca diferenta de perceptie provine din faptul ca graiul moldovenesc al Anitei Nandris-Cudla este mai dulce, mai grav, in timp ce vorba Elisabetei Rizea si a lui Cornel Dragoi este mai apriga, mai alerta. Te atinge putin mai greu din acest motiv, insa exista din loc in loc cate o expresie care iti rupe sufletul, in care se varsa tot amarul strans de-a lungul anilor de chin. In doua-trei cuvinte percepi teama coplesitoare inradacinata adanc in sufletele povestitorilor, ura profunda fata de un sistem distrugator, revolta impotriva atator decenii de nedreptati si crime.

Un alt aspect pe care trebuie sa il mentionez este acela ca in aceasta carte apar nenumarate nume, pentru ca ceea ce citesti nu este povestea unui singur om sau a unei singure familii, ci a unor sate intregi si a tuturor locuitorilor acestora care au fost implicati in lupta impotriva comunismului. Prima jumatate a cartii este reprezentata de istorisirile Elisabetei Rizea, care pot fi ceva mai incalcite exact din cauza faptului ca e dificil sa retii toti oamenii ale caror nume sunt mentionate si sa intelegi rolurile tuturor. Insa in cea de-a doua jumatate a volumului, Cornel Dragoi este cel care isi nareaza amintirile, iar explicatiile sale sunt mai complete, oferindu-ti mai multa intelegere nu doar asupra intamplarilor prin care a trecut el, ci si asupra evenimentelor povestite de Elisabeta Rizea. Cele doua povesti se completeaza perfect, conturandu-se ca un intreg si accentuandu-se una pe cealalta.

Multumesc Libris – librarie online, pentru sansa de a citi aceasta carte. Am descoperit lucruri despre care nu aveam nici cea mai vaga idee, iar imaginea Romaniei din secolul trecut din mintea mea s-a mai intregit cu inca o piesa din ceea ce este un puzzle urias si tulburator. Pe site-ul Libris puteti gasi atat carti online in romana, cat si o colectie vasta de carti in engleza, toate cu transport gratuit.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

Am fost medic la Auschwitz – Dr. Nyiszli Miklos

Publicat în Solomon Northup

12 ani de sclavie – Solomon Northup

12 ani de sclavie - Solomon NorthupDisponibil la: Libris

Colectia:  Biografii, Memorii, Jurnale

Traducerea: Mihai Dan Pavelescu

Numar pagini: 224

 

Sinopsis:

Povestea lui Solomon Northup, cetatean al statului New York, rapit in Washington City in 1841 si salvat in 1853, de pe o plantatie de bumbac de langa Raul Rosu, in statul Louisiana.

12 ani de sclavie este poate cea mai importanta relatare despre sclavie scrisa vreodata, readusa in atentia publicului prin filmul omonim, regizat de Steve McQueen si castigator a numeroase premii. 

Northup prezinta detaliile vietii din statele sclavagiste americane si confera personalitate si profunzime oamenilor pe care i-a cunoscut, deopotriva sclavi si stapani de sclavi.

Solomon Northup a fost negru, nascut om liber in statul New York, unde a fost educat si a devenit un violonist iscusit. Atras in Washington cu promisiunea angajarii ca muzicant intr-un spectacol, el a fost drogat si s-a trezit intr-un tarc pentru sclavi, de unde a fost vandut in Sud si a trait 12 ani ca sclav. Evenimentele relatate de el sunt coplesitoare: cumpararea sclavilor, biciuirile, vanatoarea cu caini a fugarilor, siluirea femeilor care atrageau ochii stapanilor si truda necontenita. 

Povestea lui Solomon este de suferinta si disperare intensa; el exprima foarte elocvent tot ce a vazut si a simtit pe pielea lui si tot ce nu mai putea sa uite vreodata, oricat de mult si-ar fi dorit.

Parerea mea:

Nu reusesc sa inteleg de ce, insa aceasta carte m-a impresionat mai putin decat ma asteptam sa o faca. Sunt foarte constienta de dramatismul romanului, cu atat mai mult cu cat este vorba despre o poveste reala si de asemenea, de implicatiile si nedreptatea sclaviei. Si obiectiv vorbind, am apreciat modul in care autorul isi povesteste viata precum si faptul ca incearca adesea sa nu judece prea aspru comportamentul proprietarilor de sclavi pe care i-a intalnit. Cu toate acestea, ceva m-a facut parca sa raman la distanta, sa nu ma simt implicata, sa nu trec prin toate emotiile pe care m-as fi asteptat sa le experimentez. Cum altfel nu reusesc sa imi explic aceasta senzatie, nu pot decat sa imi imaginez ca poate stilul nu a fost unul care sa mi se potriveasca, desi nici nu pot spune ca am remarcat sa fi avut ceva foarte deosebit.

Solomon Northup, un om de culoare, s-a nascut liber si pana la varsta de 30 de ani, si-a trait viata obisnuita alaturi de sotie si copii. Momentul in care accepta insa un job temporar in alt oras este cel in care, fara sa stie, isi semneaza condamnarea la mai mult de un deceniu de infern. Rapit si vandut ca sclav intr-o America in care majoritatea albilor ii considerau sincer pe cei cu pielea inchisa la culoare doar niste animale usor mai evoluate, Solomon isi incepe viata de sclav, trecand rand pe rand in posesia mai multor proprietari. Din pacate, are noroc doar de un singur stapan plin de bunatate, restul fiind niste bestii de o cruzime greu de imaginat. Este de la sine inteles ca viata in captivitate traita de Solomon este infioratoare. In functie de experienta cu astfel de carti, cititorii vor fi mai mult sau mai putin socati sa afle prin ce a trecut protagonistul. Biciuirile zilnice, agresiunile verbale si fizice, pedepsele de tot felul, groaza prezenta zi de zi in sufletele sclavilor, batjocora, munca pana la epuizare, toate acestea sunt prezente pe tot parcursul cartii. Pe langa experientele lui Solomon, avem ocazia sa descoperim indeaproape si povestile tovarasilor sai de suferinta, una mai cutremuratoare decat alta. Desi stim cu totii ca astfel de lucruri se intamplau frecvent, este imposibil sa nu ai momente in care sa iti vina greu sa crezi ca oamenii pot fi in halul acesta de violenti si nemilosi, ca mii de oameni albi considerau ca este perfect normal sa se comporte asa, sa gaseasca placere in chinurile traite de sclavi.

Poate ca cel mai trist aspect este descoperirea faptului ca la un moment dat, orice urma de vointa, de viata si de speranta este strivita pur si simplu din sufletele acestor victime ale sclaviei. Dupa un anumit numar de ani traiti intr-un chin continuu, devin doar niste suflete pustii, niste roboti obisnuiti numai cu nefericirea si cu spaima. Probabil este un fel de mecanism de aparare, poate ca acesta este singurul mod in care pot continua zi de zi, an de an, sa traiasca in acele conditii.

Mi-a placut mult faptul ca autorul ridica la  un moment dat problema sclaviei din punctul de vedere al proprietarilor de sclavi, argumentand ca indiferent de caracterul acestora, traind intr-un astfel de mediu, vor ajunge iremediabil sa priveasca sclavii ca pe niste animale. Daca din copilarie au fost martori doar unui singur mod de a-i trata pe negri, vor deveni si ei niste stapani cruzi in momentul in care vor fi la randul lor proprietari de sclavi, se vor distra provocandu-le acestora chinuri ingrozitoare si nu vor avea capacitatea de a-i privi ca pe niste fiinte umane. Tind sa ii dau doar partial dreptate autorului, intrucat personal, nu gasesc nicio justificare unui astfel de comportament nici macar fata de un animal. Nu imi pot imagina cum cineva ar gasi ca este normal sa isi trateze astfel cainele, calul sau orice alta vietate din gospodarie, asa ca nu pot accepta pe deplin aceasta explicatie a atitudinii proprietarilor de sclavi.

Am senzatia ca fiecare epoca a adus cate o tendinta din aceasta ingrozitoare care demonstreaza ca indiferent cat ar evolua, rasa umana este una plina de cruzime, mai distrugatoare si mai teribila decat orice specie existenta.

Povestea lui Solomon se incheie intr-un mod dulce amar pentru el, intrucat isi recapata libertatea, insa anii petrecuti in sclavie si amintirile a ceea ce a vazut si a trait de-a lungul lor nu pot fi sterse. Insa pentru zeci de mii de sclavi, povestile nu au happy-end. Mai mult, prezentul ne confirma faptul ca istoria se repeta, pentru ca exista astazi nenumarate reportaje din tarile sarace, in special din Africa si Asia in care sclavia continua sa existe, desi se ascunde acum sub alte denumiri.

Multumesc Librislibrarie online, pentru sansa de a citi aceasta carte. Daca va doriti sa o cititi, o gasiti pe site-ul librariei, atat in colectia de carti online in romana cat si in categoria de carti in engleza.

Bile albe:

Obiectivitatea si omenia pe care autorul reuseste sa si-o pastreze, desi intamplarile rememorate ar justifica o judecata oricat de aspra atat a sistemului, cat si a stapanilor de sclavi pe care i-a intalnit.

Bile negre:

Asa cum spuneam la inceput, ceva m-a facut sa fiu mai putin captivata de poveste decat imi imaginam ca voi fi, mai ales tinand cont de impactul pe care cartea l-a avut asupra altor cititori. Totusi, cum nu pot gasi o explicatie pentru asta, ar fi nedrept sa consider asta un minus. Asa ca singurul aspect despre care pot spune ca mi-a displacut a fost numarul destul de mare de personaje. Au aparut pe parcursul cartii o multime de personaje prea putin importante, dar care erau descrise de parca ar fi urmat sa joace un rol extrem de semnificativ. Iar asta a facut ca mai tarziu, sa nu mai incerc sa retin numele personajelor si in momentul in care chiar se iveau personaje importante, sa nu sesizez acest lucru. M-am trezit astfel de cateva ori nevoita sa rasfoiesc volumul pentru a-mi da seama cine e cine, cand a aparut si ce rol joaca.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

Jurnalul albastru – James A. Levine