Posted in Anita Nandris-Cudla

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

20 de ani in Siberia. Amintiri din viata - Anita Nandris-Cudla20 de ani in Siberia. Amintiri din viata – Anita Nandris-Cudla

Disponibil la: Targul Cartii

Colectia: Biografii si Memorialistica

Numar pagini: 238

 

Sinopsis :

Veti citi cartea unei taranci, Anita Nandris, nascuta intr-o familie de romani din nordul Bucovinei. 13.000 de romani din acest tinut au trait, in iunie 1941, groaza deportarii. Au fost dusi dincolo de Cercul Polar, intr-un univers al ostilitatii, unde timp de 20 de ani nimic in afara iubirii si a credintei nu le-a fost sprijin.

Desi abia stiutoare de carte, intoarsa acasa Anita si-a scris povestea ca dintr-o suflare, fara ezitari, cu aceeasi siguranta cu care si-a trait si viata. Povestea acestei supravietuiri, scrisa cu un instinct care uimeste, cu un firesc al gesturilor esentiale, are toate sansele sa devina o carte de exceptie.

„Prin cate poate trece o fiinta ominiasca fara sa-si dea siama…“ – sunt primele cuvinte pe care le scrie, intorcandu-se reflexiv asupra trecutului si asupra destinului unui neam caruia simte ca-i apartine.

„…20 de ani in Siberia – o asez printre cele mai fantastice carti care s-au scris in tara noastra. In fata ei multe carti, multi scriitori si multi eroi literari palesc. Dupa primul soc si cea dintai nedumerire a cititorului, chiar si a unui erudit academician, poate dupa un numar de ani in care uimirea se va fi asezat, deodata cineva va pricepe si va ridica aceasta carte – a Anitei cu trei clase primare si suflet cat o istorie nationala, de o autenticitate «stilistica» geniala – si le va aseza, fiinta si cartea, la umarul marilor nostri marturisitori ai sufletului romanesc.“ – Stefan J. FAY

„Cartea e o revelatie si s-ar cere primita ca atare. Nu doar privitor la soarta deportatilor romani in Gulagul sovietic povestirea Anitei Nandris-Cudla aduce o marturie esentiala, dar si pentru reconstituirea staturii taranului bucovinean: o statura net aristocratica, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncasera nu numai in trecut, ci, s-ar spune, aproape in legenda. Or, iata ca, odata cu Anita Nandris-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou.

Dupa o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastra ca neam ar trebui sa dispara. 

Cartea aceasta, care nu numai ca se cere neaparat citita, dar ar merita sa fie asezata, prin biblioteci, intr-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine.“ – Monica LOVINESCU

Parerea mea:

Acum cateva saptamani, urcandu-ma in masina, am ascultat la radio un fragment ce parea a fi extras dintr-o poveste veche, dramatica, ce mi-a atras imediat atentia. A trebuit sa cobor inainte ca acea povestire sa se fi incheiat, iar mai tarziu cand am deschis din nou radioul, deja se terminase, astfel incat nu am mai putut afla ce anume ascultasem. Zilele trecute, plimbandu-ma pe site-ul Targul Cartii, printre primele titluri care mi-au atras atentia de cum am intrat pe site, era 20 de ani in Siberia. Caut repede pe Google mai multe informatii despre carte si surpriza, gasesc exact fragmentul pe care il auzisem la radio. Descrierea editurii imi trezise oricum interesul, insa coincidenta aceasta a fost un semn clar ca trebuie neaparat sa citesc memoriile Anitei Nandris-Cudla. Daca doriti sa parcurgeti acele cateva pagini despre care vorbeam, le gasiti AICI.

Citind sinopsisul, aflati deja despre ce este cartea, asa ca nu are rost sa va mai fac rezumatul. Ceea ce trebuie totusi sa va spun este un anumit aspect al istoriei pe care este posibil ca unii sa nu il cunoasteti. Exact asa cum se mentioneaza si in notele de la finalul acestui roman, despre Holocaust, despre  milioanele de evrei rapiti pur si simplu din viata lor si aruncati in infernul lui Hitler stie toata lumea. Insa mult mai putini oameni stiu ca in aceleasi decenii a mai existat un tiran responsabil probabil de un numar mult mai mare de prizonieri si morti: Stalin. Iar daca Hitler isi concentra atentia in special asupra evreilor, Stalin avea o paleta mult mai larga din care sa isi selecteze victimele: ucrainieni, polonezi, romani, tatari, lituanieni, estonieni, etc. Chiar si rusi sadea. Milioane de oameni, din mai toate tarile europene au fost ridicati in miez de noapte de fortele ruse, aruncati in camioane doar cu ce aveau pe ei, despartiti de familii si transportati ca vitele, in conditii mizere, in necunoscut. Cei mai multi au fost dusi in Siberia, dincolo de Cercul Polar, unde pana atunci nu pasise picior de om, hraniti doar cu apa si cateva sute de grame de paine pe zi si pusi la munca silnica. Fara explicatii, fara motive, fara informatii, fara vreo speranta de salvare. Iar daca va intrebati care este motivul, iata-l: erau dusmani ai sistemului, al Uniunii Sovietice. Da, bebelusi de 1-2 ani, batrani, bolnavi, adolescenti, mame neputincioase, tarani, gospodari, oraseni, profesori, toti erau dusmani ai regimului si amenintau siguranta si integritatea acestuia. Sate intregi de oameni au ramas goale in doar cateva nopti, milioane de oameni s-au trezit fara nici o avertizare si fara nici o vina pe drumul spre iad. Iar putinii care au supravietuit deceniilor de sclavie din Siberia si s-au intors in locurile natale si-au gasit casele ocupate de rusi si au fost fortati sa o ia din nou de la inceput, pentru ca nici atunci nu li s-a facut dreptate. Infernul inca nu se incheiase, regimurile si-au schimbat doar denumirile, asa ca generatii intregi au tacut, de teama consecintelor. Si in mod ciudat, aceasta parte a istoriei este inca in mare parte pastrata in umbra, desi ar trebui sa fie la fel de cunoscuta si condamnata ca si nazismul. Probabil si pentru ca Uniunea Sovietica a rezistat pana in 1991, avand timp asadar sa influenteze informatiile in favoarea sa, sa ascunda ce era de ascuns si sa isi sublinieze doar presupusele merite (cum ar fi asumarea rolului de „salvator al Europei”, desi de-a lungul anilor Stalin colaborase de nenumarate ori cu Hitler).

Pentru curiosi, iata un documentar nu foarte lung, subtitrat in romana, despre aceasta latura a Uniunii Sovietice: The Soviet Story (multumesc, Cori!) Eu una l-am vizionat cu respiratia taiata, mai ales ca nu stiusem aproape nimic din informatiile acestea. Pentru ca da… orele de istorie insemnau doar siruri de ani si aliante care iti aruncau interesul pentru istorie undeva pe fundul oceanului.

Povestea Anitei, o taranca basarabeanca de langa Cernauti, regiune ce a fost aproape mereu folosita ca moneda de schimb intre imperiile ce isi disputau suprematia asupra Europei este si ea una dintre povestile a milioane de prizonieri ai Uniunii Sovietice. Desi preocuparile Anitei si ale familiei sale nu depaseau sfera activitatilor gospodaresti, intr-o noapte, bolsevicii le-au dat buzna in casa si i-au aruncat in transportul groazei. Anita si cei trei copii de o parte, sotul sau de alta. Destinatia necunoscuta lor pe atunci avea sa fie Siberia, unde urmau sa isi petreaca urmatorii 20 de ani trecand prin chinuri si incercari cumplite.

Istorisirea Anitei este cutremuratoare. Nu ai cum sa o definesti altfel, nu poti sa nu te simti socat si oripilat de sadismul cu care milioane de oameni au fost dezradacinati, aruncati in infern si tratati fara dram de omenie timp de atatia ani. Nu stiu ce as putea sa spun despre cruzimea firii umane, pentru ca odata ce citesti sinopsisul cartii, devine evident ca ceea ce vei gasi intre pagini te va lasa fara cuvinte.

Asa ca altele sunt aspectele asupra carora as vrea sa insist. In primul rand, am fost surprinsa sa descopar in cartea Anitei o lipsa totala a rautatii victimelor. In alte carti ce trateaza aceasta perioada neagra a istoriei, am dat peste rememorarile unor intamplari socante, datorate rautatii oamenilor care ar fi trebuit sa fie in aceeasi tabara. Poate ca Anita a avut noroc sa se afle in toti anii aceia doar intre niste oameni pe care disperarea nu i-a inasprit sau poate ca pur si simplu firea sa demna si blanda a facut-o sa nu bage de seama rautatile si sa le treaca sub tacere. Cu exceptia unui singur episod in care doua persoane se dovedesc a fi niste fiinte josnice, restul povestii aduce in atentie numai solidaritatea si sprijinul dintre prizonieri, ceea ce poate sugera ca pana si cel mai infiorator rau ajunge intr-un fel sau altul sa fie echilibrat de un bine nemarginit si neasteptat.

Trecand acum la un alt aspect al cartii ce mi se pare deosebit de important, trebuie sa va spun ca aceste memorii au fost redactare in cel mai pur limbaj moldovenesc. Chiar exista o nota a editurii la final in care se motiveaza alegerea de a nu aduce decat modificari minime manuscrisului primit. Poate ca parcurgand primele randuri, cititorul va fi debusolat. Insa treptat, incepe sa se contureze in mintea ta o voce din trecut care iti povesteste viata Anitei. Nu cred ca am mai spus asta vreodata aici pe blog, insa eu am crescut in Suceava, in Radauti (exact acolo sunt inmormantati unii dintre fratii Anitei, precum si mama acestora). Asa ca in copilarie si adolescenta, cand imi vizitam rudele mai in varsta de la tara, din satele de pe langa orasul meu, auzeam exact graiul acesta bucovinean. Si mai degraba decat sa spun ca am citit acest roman, ar trebui sa spun ca l-am ascultat. Pentru ca lecturand un text scris in intregime in acest stil, este imposibil sa iti mai auzi propria voce in minte. Ceea ce se contureaza si incepi sa asculti este exact vocea Anitei, cu tonul bland, cu regionalismele si arhaismele care iti par acum la fel de naturale precum limbajul pe care il auzi in viata de zi cu zi.

Sunt de-a dreptul socata ca un astfel de roman este atat de putin cunoscut. Nu inteleg cum este posibil sa nu fie macar mentionat in treacat in anii de scoala, cum se poate sa nu se afle pe nicio lista de lecturi suplimentare, cum de niciun profesor de romana sau de istorie nu face vreodata referire la o astfel de opera. Totul mi s-a parut uimitor: povestea, tonul, stilul, firea Anitei si a membrilor familiei sale, totul. Este aproape incredibil ce fel de oameni au fost Anita, fratii si copiii sai. Te-ai astepta ca o astfel de condamnare sa transforme oamenii fie in bestii, fie in carpe. Insa in ciuda a tot ceea ce li se intampla, ei reusesc nu doar sa isi pastreze caracterele admirabile, dar sa devina si mai buni, mai intelepti, mai muncitori, mai plini de speranta, mai…oameni. Iar Anita, de-a lungul deceniilor de sclavie, nu condamna nicio clipa pe cineva pentru tot ceea ce a suferit, ci pur si simplu trage aer in piept si se apuca din nou si din nou sa isi construiasca viata si viitorul ei si copiilor sai cum poate ea mai bine. Poate ca mai impresionante chiar decat descrierea infernului trait de-a lungul a 20 de ani sunt chiar portretele protagonistilor, modul in care acestia au ales sa isi traiasca aceasta lunga captivitate, desi ar fi fost poate mai usor sa renunte, sa se inraiasca, sa isi piarda speranta si umanitatea.

Primul instinct a fost sa scriu in incheiere ca recomand romanul tuturor, indiferent de varsta, de preferintele literare, de curiozitatea fata de istoria secolului trecut. Insa nu stiu daca aceasta formulare este cea mai buna, pentru ca am senzatia ca este genul de carte pe care trebuie sa o citesti la momentul potrivit pentru a o aprecia asa cum trebuie… Ok, ok, sincer? Daca as putea, v-as obliga pe toti sa o cititi 🙂 Dar in acelasi timp, mi-ar fi teama ca o recomandare prea insistenta ar putea sa va faca sa nu apreciati cartea asa cum merita. Asa ca, cititi-o atunci cand simtiti ca este momentul pentru ea. Va promit ca merita!

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Printre tonuri cenusii – Ruta Sepetys

Am fost medic la Auschwitz – Dr. Nyiszli Miklos

 

Posted in Dr. Nyiszli Miklos

Am fost medic la Auschwitz – Dr. Nyiszli Miklos

Am fost medic la Auschwitz - Dr. Nyiszli MiklosAm fost medic la Auschwitz. Morti fara morminte. Laboratorul si crematoriile doctorului Mengele

Dr. Nyiszli Miklos

Editura Aquila’93

Numar pagini: 255

 

Sinopsis:

Pagini de autentica istorie contemporana ce evoca drama zguduitoare a milioanelor de oameni nefericiti, smulsi din casele si din sanul familiilor lor in numele unui vis demential de realizare a „rasei pure”.

Adevarul despre infernul doctorului Mengele, depozitia unui medic, martor ocular al evenimentelor, dr. Nyiszli Miklos din Oradea.

***

Nyiszli Miklos isi incepe cartea cu aceste randuri, sugrumate de emotie: „Subsemnatul Nyiszli Miklos, medic, fost detinut in lagarul de concentrare de la Auschwitz, tatuat cu numarul A 8450, am scris -fara patima, fara nicio exagerare, evitand orice efecte de stil si respectand intocmai adevarul – aceasta carte despre cele mai intunecate pagini din istoria omenirii, intrucat mi-a fost dat sa fiu martor ocular si sa traiesc sub amenintarea crematoriilor si a rugurilor de la Auschwitz, ale caror flacari au mistuit milioane de barbati, femei si copii.”

Dr. Nyiszli Miklos, medic si numai datorita imprejurarilor scriitor, este autorul unor insemnari care se bucura astazi de circulatie mondiala, fiind traduse si publicate in mai multe limbi: franceza,engleza, germana, italiana, romana. Valoarea acestor insemnari nu provine din calitatea lor literara, la care dupa insasi marturia sa, autorul nu a aspirat. Nyiszli Miklos nu a urmarit transpunerea artistica a experientei sale tragice in lagarul de la Auschwitz, ci relatarea nuda a unor fapte al caror martor ocular a fost, relatare care constituie un puternic act demascator al ororilor comise de nazisti in lagarele de concentrare de pe teritoriul celui de-al treilea Reich.

Datorita autenticitatii lor, insemnarile doctorului Nyiszli Mikols au constituit parte integranta a materialului acuzarii la procesul criminalilor de razboi de la Nürnberg. 

In imprejurarile in care procesul unora dintre criminalii de razboi continua, iar al altora – al doctorului Mengele, de pilda, la care se refera in primul rand autorul acestui jurnal – nici n-a inceput,cartea lui Nyiszli Miklos ramane de o actualitate acuta.

Unul dintre numerosii comentatori ai acestei carti, scriitorul comunist Pierre Daix, o numea intr-un articol publicat in Les lettres françaises, unul dintre cele mai zguduitoare acte de acuzare ale secolului in care traim.

Parerea mea:

Fara sa exagerez, pot sa spun ca am avut romanul acesta in wish list de mai bine de 10-12 ani. Imi vorbise de el o persoana apropiata care il citise in copilarie si in mintea careia povestea ramasese probabil extrem de bine fixata, de aici si convingerea (mi se pare ciudat sa spun “entuziasm” in cazul acesta) cu care mi l-a prezentat. Si odata ce am reusit in sfarsit sa il citesc, l-as recomanda cu aceeasi insistenta oricui.

In ultima vreme am devenit extrem de obsedata curioasa sa descopar cat mai multe despre deceniile scurse de la cel de-al Doilea Razboi Mondial incoace. Este fascinant (intr-un mod morbid) sa vezi de ce este in stare omenirea, cum o lume intreaga a asistat la decenii intregi de teroare fara sa faca nimic, cum milioane de crime au fost acceptate fara nici un semn de impotrivire si cum zeci de mii de oameni au participat activ la macelarirea acelor “dusmani”. Si contrar a ceea ce cred multi oameni, Germania nazista nu a fost singurul perecutor. Uniunea Sovietica a ucis aproape la fel de multi oameni, in moduri extrem de asemanatoare – nu din motive de rasa, ci doar pentru ca erau considerati inamici ai sistemului ( o poveste care descrie aceste evenimente este Printre tonuri cenusii) iar multe alte state totalitare au istorii sangeroase, foarte asemanatoare, chiar daca la scara mai mica.

In orice caz, asa cum sugereaza si titlul, memoriile doctorului Nyiszli Miklos fac referire la persecutiile si masacrele facute de nazisti. Auschwitz a fost cel mai mare lagar de exterminare nazist, unde au fost ucisi milioane de evrei. Datorita pregatirii si experientei sale, Dr. Nyiszli Miklos ajunge sa fie ales de catre doctorul Mengele – cel care conducea practic lagarul de la Auschwitz pentru a efectua autopsii ce urmau sa demonstreze superioritatea rasei germane fata de celelalte popoare. La scurt timp dupa eliberare, Dr. Nyiszli Miklos scrie aceste memorii – singura opera literara ce a fost acceptata ca marturie in procesele impotriva celor pusi sub acuzare pentru crimele din acea perioada.

Este dificil sa recenzezi o astfel de carte. In primul rand pentru ca este imposibil sa recenzezi realitatea. Povestile prezentate nu sunt creatia autorului, asa ca nu poti aprecia imaginatia sau originalitatea scriitorului. In al doilea rand, asa cum se mentioneaza si la  inceputul volumului, evenimentele sunt narate fara inflorituri, fara artificii stilistice sau incercari de a face opera mai atragatoare pentru cititori. Intr-un fel, scriitura pare aproape impersonala, de parca autorul ar fi optat pentru aceasta lipsa a emotiilor pentru a-si pastra sanatatea mintala dupa toate ororile la care a fost martor. Totul este prezentat clinic, obiectiv, descrierile sunt utilizate la minim si au ca scop doar expunerea cat mai exacta a cadrului si a intamplarilor care au avut loc. Insa cartea nu este nici o clipa plictisitoare sau seaca. Se citeste cu rapiditate, iar singurele lucruri care ar putea determina unii cititori sa isi incetineasca lectura sunt magnitudinea evenimentelor sau emotiile care se ivesc odata ce incepi sa descoperi cruzimea cu care au fost tratate milioanele de victime.

Nu o sa va spun mai multe despre tratamentele indurate de prizonieri, pentru ca un volum enorm de informatii se gaseste la o simpla cautare pe Google a termenului „Auschwitz”, iar ceea ce prezinta romanul sunt exact acele date, in detaliu. Lagarul a fost pur si simplu un abator, un complex de crematorii si camere de gazare, un loc al masacrelor si terorii, din care singura iesire era prin moarte. Povestile sunt atat de infioratoare incat daca le auzi pentru prima data, ai putea crede ca nu sunt reale. Ca este imposibil ca asa ceva sa se fi intamplat cu adevarat. Ca nu se poate sa se fi permis asa ceva. Dar s-au intamplat, iar povestile, oricat de ingrozitoare, sunt reale. Sper ca la un moment dat, sa fiti curiosi sa le descoperiti.

Insa aspectul care mi-a atras atentia in mod special si la care voiam sa ajung este gandirea persecutorilor. Probabil unul dintre lucrurile care iti vin in minte atunci cand descoperi infernul in care au trait si au murit atatea milioane de oameni este modul in care alte zeci sau sute de mii de persoane s-au transformat in monstrii. Cum este posibil ca atatea trupe, armate sau de securitate, sa devina aparatori si practicanti indarjiti al unor regimuri atat de ingrozitoare? Cum este posibil ca nu doar sa permita, dar sa mai si aplice fervent tratamente atat de inumane? Cum ajungeau atatia oameni sa isi piarda si ultimele urme de omenie?

Desi nu ofera neaparat un raspuns direct acestor intrebari, descrie indeajuns de detaliat sistemul de organizare incat sa ajungi sa iti faci o idee cu privire la aceste aspecte. In primul rand, informatia era inteligent impartita. Fiecare grup, incepand de la autoritati, pana la soldatii care pazeau lagarele si pana la cei care lucrau in interiorul crematoriilor stia cate un fragment de informatie, un amestec de adevar si minciuna. Pe masura ce te apropiai de centrul lagarului, adevarul era din ce in ce mai concentrat. Desigur, nu ar trebui sa ne amagim ca ideea principala nu era cunoscuta, insa foarte multe dintre experimentele care aveau loc erau ascunse fata de cei din exterior si chiar si fata de cei care pazeau intrarile in lagar.

In al doilea rand, presiunea asupra oamenilor – a celor din pozitii relativ favorizate prin comparatia cu victimele – era enorma. In momentul in care un intreg sistem functioneaza intr-un anumit fel, orice urma de revolta este suprimata. Cu atat mai mult cu cat o posibila revolutie nu ar reusi sa destabilizeze aproape deloc sistemul. Cei care lucrau in epicentrul lagarului, adica in crematorii sau in asa zisele spitale, erau si ei selectati dintre prizonieri si condamnati inca din momentul in care au pasit la Auscwitz. Refuzul de a coopera s-ar fi soldat nu neaparat cu pedeapsa sau moartea lor, ci mai ales a celor dragi sau a altor oameni nevinovati din jurul lor. Dar mai mult, micile avantaje de care se bucurau odata asezati pe acele pozitii erau un stimulent suficient pentru multi dintre acei oameni.

In ceea ce ii priveste pe soldati, lucrurile stau diferit. Pentru ca in armata, regulile nu se pun la indoiala. Ordinele nu se refuza, indiferent in ce constau ele. Nici acum, in prezent, insa cu atat mai putin in acei ani in care regimurile totalitare dominau Europa. Cea mai mica urma de insubordonare ducea la excluderea din armata, din viata sociala, la pedepse asupra vinovatului precum si asupra membrilor familiei acestora.

Cu siguranta existau si monstrii adevarati, oameni care gaseau placere in a-i persecuta pe cei mai slabi, in a distruge, a umili, a tortura si a ucide. Insa cred ca cei mai multi dintre cei care erau martori sau participanti la acele fapte oribile isi pastrau mintile intregi bazandu-se pe scuze subrede, amagitoare, pe eschivarea din fata realitatii si aruncarea responsabilitatii pe cei din jur. Stiti experimentele Stanford si Milgram (acesta din urma chiar a fost realizat special pentru a intelege cum oamenii pot participa la anumite tratamente ingrozitoare, precum Holocaustul)? In urma acestora, s-a descoperit ca in momentul in care oamenii primesc un ordin ce pare relativ oficial, sunt in stare de lucruri mult mai grave decat in mod normal, tocmai pentru ca au senzatia ca responsabilitatea nu mai este a lor. Mai mult, asumarea unor roluri, oricat de oribile, devine de fapt mai rapida si mai usoara decat te-ai astepta, mai ales in momentul in acest lucru antreneaza toata lumea ta, toate persoanele din jur si tu ai reprezenta o exceptie doar daca ai refuza.

In functie de informatiile pe care le aveti despre Holocaust, romanul va fi mai mult sau mai putin socant. In orice caz, fie ca ati mai citit astfel de carti, fie ca nu, va recomand cu tarie cartea, mai ales ca valoarea ei este recunoscuta si intarita tocmai prin acceptarea ei ca proba in procesele de la Nürnberg referitoare la crimele din acea perioada.

Bile albe:

Poate ca alti cititori s-ar astepta la un ton mai empatic, la o avalansa de emotii puternice transmise de autor, tinand cont de povestile de groaza care sunt prezentate. Insa din punctul meu de vedere, tocmai stilul acesta rece ales de Dr. Nyiszli Miklos ofera un mare plus. Obiectivitatea cu care sunt narate evenimentele iti permite sa le judeci clar, la rece, sa intelegi cu adevarat gravitatea lucrurilor care s-au intamplat si accentueaza parca si mai mult emotiile pe care le vei experimenta tu, ca cititor.

Bile negre:

Singurul aspect care m-a dezamagit este acela ca autorul evita sa abordeze subiectul experimentelor realizate la Auschwitz pe oameni in viata. Este un fapt binecunoscut ca s-au facut o multime de studii cutremuratoare nu doar pe cadavre, ci si pe nenumarate persoane care inca traiau. Iar rolul pe care il avea Dr. Nyiszli Miklos i-a permis cu siguranta cel putin sa aiba cunostinta de aceste lucruri. Faptul ca aceasta tema nu este deloc atinsa ma face sa presupun ca amintirile erau prea ingrozitoare, indiferent daca Dr. Nyiszli Miklos a fost doar martor al experimentelor sau daca a fost fortat sa participe activ la ele.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Jurnalul albastru – James A. Levine

Printre tonuri cenusii – Ruta Sepetys

Posted in Jan Willem Bos

SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate – Jan Willem Bos

SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate - Jan Willem BosDisponibil la: Editura TREI 

Colectia: In afara colectiilor

Traducerea: Alexandra Livia Stoicescu

Numar pagini: 232

 

Sinopsis:

Cartea ofera, prin intermediul unei povesti personale, o analiza percutanta si lipsita de incrancenare a uneia dintre cele mai intunecate perioade din istoria noastra.

Jan Willem Bos este traducatorul in limba olandeza a peste 15 autori romani, printre care Mircea Cartarescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu si Urmuz. A studiat limba si literatura romana la Universitatea din Amsterdam. In timpul studentiei, a facut mai multe vizite in Romania. In perioada 1978-1979 primeste o bursa din partea statului roman pe baza acordului cultural care exista intre Romania si Olanda. In timpul acestei specializari, locuieste la caminele din Grozavesti, fiind coleg de camera cu Steinar Lone, un cunoscut traducator norvegian de literatura romana.

Intre 1982 si 1984, Jan Willem Bos revine in Romania in calitate de lector de olandeza la Universitatea din Bucuresti.

Considerat un potential element ostil la adresa regimului comunist, este luat in vizor de catre masinaria diabolica a Securitatii, iar toate activitatile sale sunt atent monitorizate. 

In 2007, Jan Willem Bos depune o cerere prin care solicita sa-si vada dosarul intocmit de politia secreta si, un an mai tarziu, intra in posesia acestui document care acopera peste un deceniu si reflecta paranoia unui regim criminal.

A aflat ca este urmarit de la un foarte bun prieten al sau pe care l-a cunoscut in prima calatorie in Romania, in 1974. In 1979, prietenul sau a fost cooptat de Securitate pentru a da o serie de note informative despre studentul olandez venit la specializare. Cei doi au convenit sa accepte cererea Securitatii, insa informatiile respective erau lipsite de orice fel de continut. Extrasele din dosare frizeaza adesea absurdul, reveland paranoia si megalomania regimului Ceausescu.

Parerea mea:

Exista carti in care te scufunzi, in care te pierzi, care fac sa dispara totul din jur si pe care, in mod sigur le adoram cu totii. Insa exista in acelasi timp si carti care iti fac creierul sa zbarnaie, care printr-o singura propozitie te arunca intr-o valtoare de ganduri. Citesti un rand si apoi nu stii cum sa afli cat mai repede raspunsuri la zecile de intrebari pe care acele cuvinte le-au declansat: pe cine sa suni mai repede, cine ar putea sa iti ofere informatii cat mai complete, pe ce site sa te uiti mai urgent, pe care dintre intrebari sa iti concentrezi prima data atentia. Primele pagini ale romanului SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate au facut exact acest lucru: mi-au creat o lista de intrebari, curiozitati, ganduri si presupuneri care m-au invadat in doar cateva minute cu o viteza si intensitate total neasteptate.

Jan Willem Bos, autorul romanului, si-a petrecut o perioada destul de indelungata de timp in Romania comunista, atat in perioada in care regimul parea sa se afle in perioada sa de glorie, cat si in anii in care declinul era din ce in ce mai accentuat. Tinand cont de aversiunea sistemului fata de strainii care intrau in tara, este de la sine inteles ca Securitatea l-a avut in vizor pe tot parcursul sederilor sale in tara. Odata ce Romania a devenit stat democratic si o serie de aspecte politice, organizatorice si sociale au inceput in sfarsit sa fie clarificate (mult mai lent si mai dificil decat ar fi fost normal!), dosarele fostei Securitati despre oamenii pe care ii monitorizase au devenit accesibile acestora la cerere. Astfel, in urma obtinerii dosarului sau, autorul creeaza acest roman.

Prima jumatate a cartii este un rezumat al comunismului romanesc, de la inceputuri si pana aproape in prezent. De ce nu doar pana in ’89? Pentru ca tentaculele fostului regim s-au intins pe o perioada de multi ani dupa sfarsitul oficial iar oameni din varful sistemului comunist nu au cazut odata cu acesta. Dimpotriva, au stiut sa profite de evenimentele platite cu sange de populatie si s-au instalat tot mai confortabil pe scaunul puterii. Am adorat aceasta istorie a comunismului! Este concisa dar foarte bine explicata si expune cele mai importante momente ale acelor decenii. Evident, exista zeci de povesti care au fost mentionate doar in treacat, insa scopul acestei parti a cartii este acela de a oferi o privire de ansamblu doar si nu de a intra in detalii. Pentru curiosii care isi doresc sa afle cat mai multe amanunte despre acea perioada, exista nenumarate alte carti in care sunt povestite detaliat mult mai multe evenimente. O parte dintre cartile de referinta sunt mentionate si in notele de la finalul volumului lui Jan Willem Bos.

Abia cea de-a doua parte a cartii reprezinta de fapt povestea anilor petrecuti de autor in Romania. Iar concluzia la care ajungi pe masura ce citesti este ca de multe ori, actiunile Securitatii erau deopotriva infricosatoare si ilare. Si atat nota amuzanta cat si cea care iti da fiori sunt declansate de aceleasi lucruri: de ridicolul situatiilor, de modul atat de eronat si exagerat in care erau interpretate actiuni absolut banale, de felul in care zeci de oameni intrau intr-un lant de o absurditate uluitoare cu maxima seriozitate, ca si cum nu ar fi fost nimic in neregula cu acest proces aberant ce avea loc la scara nationala.

Posibil ca, intr-adevar, sa fi avut loc din cand in cand si actiuni de spionaj sau terorism in acele vremuri tulburi. Insa modul in care Partidul transforma un student, turist sau diplomat strain obisnuit intr-un posibil dusman al poporului, felul in care ii metamorfoza orice actiune intr-una dubioasa si in care il suspecta de intentii necinstite este fara indoiala lipsit de logica. Cu atat mai mult cu cat Romania avea pe atunci atitudini foarte contrastante fata de strainii care vizitau tara. Pe de o parte dorea un numar cat mai mare de vizitatori din alte state, atat pentru pentru beneficiile materiale cat si evident, din ratiuni de mandrie. Iar pe de alta parte, aceiasi straini erau priviti cu suspiciune, iar ideea ca acestia sa nu isi doreasca decat un concediu placut, studii de calitate (pentru ca da, se pare ca odata, Romania chiar oferea asa ceva) sau o cariera implinita era inacceptabila. Potrivit mentalitatii promovate pe atunci, absolut fiecare strain ce pasea pe pamantul romanesc voia raul tarii noastre, culegea informatii pentru a denigra mai apoi Romania in presa internationala sau presta actiuni de spionaj economic, militar, stiintific sau industrial.

Mi-a placut modul destul de impartial in care autorul prezinta viata sa din Romania, cu doar cateva urme fine de ironie vis-a-vis de absurdul unor situatii. Insa in general, expune obiectiv trecutul, evaluand corect atat lucrurile ce meritau a fi apreciate cat si pe cele care depaseau limitele, ajungand uneori sa sfideze ridicolul. Descoperind evolutia sistemului comunist, iti dai seama ca poate ca cei care il regreta astazi, nu gresesc intru totul. Intr-adevar, pentru noi, cei care ne-am trait aproape intreaga viata intr-o tara mai mult sau mai putin democratica, este dificil sa intelegem ca unele aspecte ale comunismului ar fi putut sa nu fie deranjante. Insa pentru oamenii care s-au nascut si au trait decenii intregi in comunism, lucrurile arata altfel. In primul rand, pentru ca un termen de comparatie nu prea exista, asa ca viata pe care o traiau era singura asupra careia aveau cunostinta. Evident, cu mici exceptii, pentru ca mai existau si categorii de oameni care puteau calatori in afara tarii. Chiar si in SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate exista o scena care ilustreaza foarte sugestiv acest lucru: modul in care anumite libertati garantate in alte tari erau privite cu suspiciune de catre romanii care ajungeau sa le afle si in general, considerate, la propriu, imposibile. In al doilea rand, parerile pozitive referitoare la fostul regim pot fi generate si de faptul ca persoanele care au trait de-a lungul acelor decenii, au cunoscut si partile bune ale regimului. Adevaratul declin a avut loc abia spre final, aproximativ in ultimul deceniu, atunci cand lucrurile au inceput sa degenereze intr-un ritm ametitor.

Trebuie sa recunosc ca unul dintre motivele pentru care am devorat romanul este ca in ultima vreme, am facut aproape o obsesie pentru perioada scursa de la cel de-al Doilea Razboi Mondial pana prin anii ’90 si mai ales pentru regimurile totalitare. Desi am tot auzit de-a lungul vremii povesti care de care mai diverse, atat despre Romania secolului XX, cat si despre restul tarilor europene si le-am considerat mereu interesante (nu, nu vorbesc despre insiruirile de ani si aliante de la orele de istorie), abia in ultima vreme am devenit cu adevarat interesata sa descopar cat mai multe despre acea perioada. Asadar, nu stiu cum as fi apreciat romanul in mod normal, intr-un moment in care poate subiectul nu m-ar fi facut la fel de curioasa si nici nu am idee daca citindu-l, il veti gasi la fel de captivant ca si mine. Dar daca sunteti curiosi sa descoperiti o istorie compacta si bine scrisa a Romaniei deceniilor trecute, precum si o serie de povesti privitoare la modul de functionare al legendarei Securitati, incercati-l!

Multumesc mult Editurii TREI pentru ca mi-a oferit acest roman.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Printre tonuri cenusii – Ruta Sepetys

Jurnalul Zlatei – Zlata Filipovic

Posted in Melissa P.

Jurnalul erotic al unei adolescente de 16 ani – Melissa P.

Jurnalul erotic al unei adolescente de 16 ani - Melissa P.Disponibil la: Editura TREI

Colectia: Eroscop

Traducerea: Alexandra-Maria Chescu

Numar pagini: 160

 

Sinopsis:

“Melissa P. este Lolita noului mileniu. O carte scrisa intr-un limbaj mult mai elegant si coerent decat s-ar fi putut cineva astepta de la o adolescenta…” – Corriere Della Sera

Saisprezece ani, un jurnal, descoperirea unei lumi noi si diferite: propriul corp de adolescenta, calatoria in cautarea sinelui prin intermediul sexului, dorinta de a prinde cu putere acel sentiment ce nu poate fi cuprins: iubirea. Apoi, iluzia ca l-a gasit in multe paturi, in multe trupuri, in case necunoscute, alaturi de niste barbati care nu o iubesc, experimentand excesul sexual sub toate formele.

Liric si tulburator, dur si romantic,Jurnalul erotic al unei adolescente de 16 ani este cel mai surprinzator debut literar italian din ultimii ani.

„In cartea mea vorbesc despre cum este sa cresti intr-o societate plina de pericole. Este de necrezut ca romanul meu a fost considerat scandalos!” – Melissa P.

Originara din atat de puritana Sicilie,Melissa Panarello, acum in varsta de 20 de ani, a socat opinia publica, descriindu-si cu o precizie clinica experimentele sexuale.

Peste 2 milioane si jumatate de exemplare vandute!

Parerea mea:

Auzisem de romanul Melissei P. in urma cu cativa ani, iar ceea ce m-a facut cu adevarat curioasa in legatura cu el au fost controversele pe care le-a iscat. Pentru ca Jurnalul erotic al unei adolescente de 16 ani nu este o carte scrisa din imaginatie, ci a fost prezentat ca fiind de fapt jurnalul real al autoarei, din perioada adolescentei acesteia si publicat la doar cativa ani diferenta. Iar experientele ei sexuale sunt oricum numai obisnuite nu, pentru o tanara care atunci cand a inceput sa tina un jurnal era inca virgina.

Ceea ce surprinde insa in primul rand nu sunt neaparat intamplarile prin care trece ci mai ales stilul in care le percepe si le prezinta. Melissa pare sa se deosebeasca de alte adolescente prin stilul rece, aproape dezinteresat in care se priveste pe ea, pe cei din jur si chiar si viata. Drumul pe care il alege nu pare neaparat dictat de pasiune, de rebeliune sau de dorinte adolescentine. Este mai mult vorba despre o curiozitate rece, analitica, in ciuda faptului ca sub aceasta, motivatia expusa de protagonista este cautarea dragostei. La 16 ani, cautarea este probabil principalul obiectiv. Cautarea sinelui, a sensurilor vietii, al intelesurilor lumii, a limitelor, a iubirii. Diferit in cazul Melissei este modul in care ea desfasoara aceste cautari, pentru ca ea paseste in zone pe care multe persoane nu le ating nici macar atunci cand devin adulti, cu atat mai putin la varsta de 16 ani. Mi-a placut faptul ca romanul este plin de contradictii, exact asa cum sunt gandurile tipice adolescentei. Desi o fire puternica, distanta, Melissa duce mereu lupte cu ea insasi. Este adesea scarbita de ceea ce face, insa in acelasi timp continua sa testeze limite, curiozitatea aruncand-o la extreme tot mai mari. Are momente in care pare sa se pedepseasca, dar continua chiar si atunci sa se descopere cu un sentiment de fascinatie pura. Are senzatia ca incepe sa se piarda pe ea insasi, dar nu inceteaza nici o clipa sa se iubeasca. Mai mult, se creeaza si un alt tip de contrast intre personalitatea reala a protagonistei si ceea ce se povesteste, din cauza modului in care anumite idei preconcepute inradacinate fara sa vrei te fac sa iti imaginezi o tanara implicata intr-o astfel de poveste. Te astepti poate la o protagonista salbatica, scapata de sub control, lipsita de capacitatea de a distinge intre bine si rau, imbatata de indragosteli superficiale si pe cale de a se pierde pentru totdeauna, irosind tot ce e bun in ea pe aceasta cale aleasa. Descoperi insa, cu surprindere, o adolescenta inteligenta, calma, obiectiva, nici o clipa indusa in eroare de sperante desarte sau vise iluzorii, o adolescenta care nu isi scapa din maini destinul, a carei viata continua in ritmul normal, aspectele diferite ale vietii sale ramanand separate, fara sa se influenteze unele pe altele. Si totul este prezentat intr-un stil elegant si cumva distant, dar care reuseste totusi sa expuna exemplar transformarile prin care trece, emotiile pe care le simte si starile care o curprind in diferite stadii ale schimbarilor sale.

Trecand acum la intamplarile propriu-zise de care are parte, trebuie sa recunosc ca nu pot scapa de impresia ca acestea au fost usor inflorite. Sunt parca prea multe coincidente, iar faptul ca de la un punct, Melissa ia contact numai cu persoane iesite din tipare mi s-a parut prea putin probabil. Totusi, faptul ca ea insasi cauta in nenumarate randuri astfel de oameni ma face sa am indoieli, sa nu stiu cum sa privesc ceea ce am citit, tocmai pentru ca ofera o explicatie foarte plauzibila pentru ceea ce am scris mai devreme. Asa ca pare la fel de posibil ca autoarea sa fi exagerat anumite aspecte, cum este si sa nu o fi facut, expunand purul adevar.

Personal, nu inteleg neaparat revolta publicului care s-a grabit sa o catalogheze pe autoare sau cartea sa. Insa asta tine probabil de fiecare cititor in parte. Mie mi se pare ca aproape nimic nu este condamnabil cat timp libertatea fiecarei persoane nu o incalca pe cea a altora. Suntem diferiti, asa ca nu e normal sa judecam lumea luandu-ne pe noi insine ca punct de reper. Fiecare isi descopera sinele si drumul in viata prin metodele proprii, asa ca nu gasesc alegerile Melissei ca fiind condamnabile. Ca nu mi se potrivesc mie, e partea a doua. Ca sunt intr-adevar iesite din comun, socante poate pentru unii sau diferite de alegerile majoritatii, e altceva. Insa nu le privesc ca pe ceva demn de dispret, dezonorant sau revoltator. Privind dincolo de calea aleasa, intreaga poveste este o cautare la fel ca toate cautarile.

Multumesc mult editurii Trei pentru ocazia de a citi aceasta carte. Mi-o doream de multa vreme si am fost chiar mai placut surprinsa decat m-as fi asteptat.

Bile albe:

Stilul rece si analitic in care sunt privite toate experientele parcurse de catre protagonista si amalgamul de ganduri atat de contrastante.

Bile negre:

Multi adolescenti isi mint parintii. Unii o fac destul de credibil, insa multi realizeaza abia peste ani ca parintii doar ii lasau sa aiba impresia ca ii credeau, fara ca intr-adevar sa o faca, cat timp minciunile acopereau ceva destul de nevinovat. Ceea ce mi s-a parut foarte ciudat si este in acelasi timp si un alt motiv pentru care am vaga senzatie ca unele intamplari au fost putin “infrumusetate” e lipsa de reactie a parintilor Melissei. La inceput lucrurile pe care protagonista le face ar fi putut fi ascunse cu usurinta si se pastrau inca in sfera normalitatii general acceptate, asa ca nu m-a surprins faptul ca parintii sai nu reactioneaza in nici un fel. Insa din acelasi moment in care totul incepe sa se mute pe un nivel diferit, se intampla ceva ciudat. Melissa ofera impresia ca ea nici macar nu se mai straduieste sa pastreze vreo aparenta, intrucat parintii sai sunt oricum total lipsiti de cel mai vag interes fata de viata fiicei lor.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Povestea lui O – Pauline Reage

nymphette_dark99 – Cristina Nemerovschi

Posted in Radu Beligan

Intre acte – Radu Beligan

Intre acte - Radu BeliganDisponibil la: Editura ALL

Colectia: Literatura romana

Data aparitie: 28.05.2013

Numar pagini: 344

Sinopsis:

Cu o cariera de 75 de ani si o notorietate indiscutabila in lumea teatrala internationala, Radu Beligan poate fi considerat, fara indoiala, un caz unic in istoria teatrului. Insa originalitatea sa nu e data doar de aceste recorduri, ci mai degraba de viziunea patrunzatoare (care ii permite sa emita judecati esentiale privitoare la fenomenul teatral) si de o calitate care pentru multi s-ar putea sa fie o reala surpriza: aceea de intelectual si om de cultura, capabil sa emita un discurs foarte valoros privitor la intregul peisaj cultural european.

Intre acte este o culegere de insemnari, cugetari, rememorari si comemorari care constituie tot atatea documente ale istoriei si filosofiei teatrului. Fie ca istoriseste o anecdota, fie ca povesteste o intalnire cu Salvador Dali sau cu Eugen Ionescu, fie ca alcatuieste tablouri succinte si graitoare ale monstrilor sacri ai scenei romanesti, fie ca face subtile analize conceptuale ale fenomenului teatral, Radu Beligan ramane inconfundabil.

 Si poate ca nu exista o confirmare mai buna a acestui verdict (chiar daca in acest volum veti gasi astfel de confirmari din partea unor personalitati ale culturii universale) decat candida interpelare pe care ne-o dezvaluie autorul: „Un tiganus de vreo zece ani se apropie de mine in targ la Bolintin: «Nu esti dumneata artistul ala care a jucat in filmele alea?»“

Parerea mea:

Intre acte nu este un roman in adevaratul sens al cuvantului, nu are o poveste construita pe un fir epic, ci este o colectie de observatii – asupra teatrului si a lumii in general, de intamplari din viata lui Radu Beligan si de istorioare culese de acesta de-a lungul vremii. O scriere eleganta, calda, adesea incarcata de nuante filosofice dar surprinzator de usor de urmarit in acelasi… CONTINUAREA AICI.