roman clasic – My Weekly Book

Morometii (volumul 1) – Marin Preda

Posted on 4 June 201630 May 2016 by roxtao

Morometii (volumul 1) – Marin Preda

Disponibil la: Carturesti

Colectia: Contemporani

Numar pagini: 704 (volumele 1 + 2)

Sinopsis:

„Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu. Acest sentiment a ramas stabil si profund pentru toata viata, si de aceea cruzimea, cat si josnicia, omorurile si spanzurarile intalnite des la Rebreanu si Sadoveanu si existente, de altfel, si in viata taranilor nu si-au mai gasit loc si in lumea mea scaldata in lumina eterna a zilei de vara. In realitate, in amintire imi zac fapte de violenta fara masura si chipuri intunecoase, infernale, dar pana acum nu le-am gasit un sens… Poate ca nici nu au!?“ – Marin Preda

„Tatal real pe care il invoca in fragmentul citat mai inainte este, desigur, un simbol al acestei lumi scaldate in lumina eterna a zilei de vara, dar Ilie Moromete, varianta lui din roman, este creatia fictiunii epice, este un veritabil erou de roman. Nu stiu si, pana la urma, nici nu intereseaza aproape deloc daca scriitorul a pornit de la un prototip sau l-a inventat pur si simplu. Importanta, cu adevarat, este doar veridicitatea lui literara. Si la acest capitol lucrurile sunt clare in Morometii I-II: Ilie Moromete este un personaj memorabil, un personaj care a coborat din carte in viata cu identitatea data de Marin Preda. Asa se intampla de regula cu personajele din marile romane ale literaturii…“ – Eugen Simion

Parerea mea:

Nu stiu daca exista vreo carte pe care sa o iubesc mai tare decat iubesc romanul lui Marin Preda. Ani la rand, de fiecare data cand am fost intrebata care este cartea mea preferata, am raspuns ca nu pot alege una singura. Cred ca evitam sa spun „Morometii” pentru ca aveam impresia ca ador volumul intr-atat de mult doar datorita unor coincidente fericite: poate varsta la care am citit-o, combinata cu pasiunea pentru genul acesta de carti pe care o dezvoltasem in acea perioada si cu influenta ulterioara a celorlaltor opere ale autorului. Pentru ca da, Morometii a fost cartea care m-a facut sa devorez in doar cateva saptamani toate celelalte volume ale autorului pe care am reusit sa le gasesc la biblioteca publica. Unde mai pui ca exact pasiunea pentru Marin Preda mi-a adus una dintre cele mai bune prietene ever 🙂 Imi era teama ca daca as reciti in prezent Morometii nu mi-ar mai lasa aceleasi impresii si ca in aceste conditii, nu pot declara raspicat ca acest volum este my all time favourite.

Nici nu stiu ce m-a determinat sa recitesc acum romanul, mai ales ca, avand in vedere teancurile de carti noi care mi se aglomereaza langa pat, nu prea obisnuiesc sa citesc a doua oara o lectura deja parcursa. Stiu doar ca intr-o noapte, pur si simplu a trebuit ATUNCI sa o citesc. Atunci, pe loc, obligatoriu! And so I did…

Iar ceea ce pot spune este ca nici acum nu imi dau seama daca prima oara, acum mai bine de 10 ani sau daca de data aceasta, in prezent, am citit cu mai mult drag cartea. Trei lucruri mi-au devenit clare insa chiar de la primele pagini:

Este la fel de frumoasa minunata, profunda si in acelasi timp, incredibil de amuzanta precum mi-o aminteam;
E totodata si mai trista, poate pentru ca in ignoranta adolescentei trecusem mai superficial peste anumite aspecte pe care atunci probabil ca nu aveam cum sa le inteleg;
Dumnezeule, imi amintesc replici intregi din carte, cuvant cu cuvant! Cred ca daca ar fi sa adun toate fragmentele disparate pe care mi le amintesc, as aduna probabil un sfert de volum. Nu cred ca mai exista vreun roman care sa ma fi impresionat intr-atat.

Stiu ca, fiind lectura obligatorie pentru Bacalaureat, majoritatea elevilor fortati sa o parcurga au detestat-o cu inversunare. Nu pot intelege nici acum, la fel cum nu intelegeam nici cand eram eu in liceu cum este posibil acest lucru. Niciodata, dar niciodata nu am intalnit un personaj mai desavarsit decat Ilie Moromete. Cu o personalitate fascinanta, complexa, Moromete este in acelasi timp incredibil de sarcastic si induiosator de inocent. Influenta pe care o are asupra celor din jurul sau, fie ei membrii ai familiei sau vecini din sat, se transfera in totalitate si asupra cititorului. Nu inteleg cum ai putea ramane rece la replicile ironice, la umorul delicios, la trairile cutremuratoare datorate trecerii la un sistem absurd si necunoscut, total diferit de ceea ce satenii cunosteau pana atunci, la faptul ca protagonistul e practic fortat sa se confrunte cu niste probleme pe care nu numai ca nu le intelege, dar care il socheaza de-a dreptul, rapindu-i parca o parte din personalitatea fermecatoare pe masura ce se intetesc.

In mod neasteptat, am avut acum parte si de o surpriza, cu toate ca nu credeam ca ar fi posibil asa ceva din moment ce oricum ma indragostisem de cartea aceasta de prima data. Mai exact, surpriza a venit din partea unuia dintre personajele secundare: Tugurlan. Imi aminteam destul de neclar povestea sa si retinusem ca era un personaj destul de controversat, invaluit parca intr-o aura negativa. La fel l-am vazut si acum initial, insa treptat, actiunile si gandurile lui mi-au aparut intr-o lumina cu totul noua. Personalitatea lui se modifica in mod categoric iar acest lucru il surprinde si pe el la fel de tare pe cat il uimeste si pe cititor. Iar profunzimile pe care le ating meditatiile si implicit, si gesturile sale aproape ca il asaza pe locul doi in topul personajelor din acest volum – evident, dupa Moromete – desi ceea ce creste in sufletul lui este de o natura cu totul diferita fata de ceea ce exista in Moromete. Nu fac o comparatie intre cei doi, pentru ca e evident ca sunt caractere diferite, ci vreau doar sa subliniez cat de placut surprinsa am ramas de transformarea lui Tugurlan.

La polul opus se afla, neindoielnic, Paraschiv si Guica. Rar intalnesti personaje mai meschine, mai pline de rautate si mai inchise la minte. Cu atat mai mult cu cat rautatea lor il are ca tinta pe Moromete caruia cu greu ai putea sa ii gasesti vreo vina sau sa il banuiesti de intentii rele. Incerc sa ii inteleg negativismul surorii sale, Guica, presupunand ca visele sale au fost spulberate de dorinta normala a lui Moromete de a-si reface viata, de a avea un trai si o familie normala. Stiu ca si in viata reala exista oameni care pornind de la un fapt minor dezvolta in timp frustrari din ce in ce mai ample si, in loc sa incerce sa revina pe linia de plutire prefera sa se afunde in nefericire, dand vina pe cei din jurul lor si nerecunoscandu-si propriile slabiciuni sau defecte. Insa asa cum nici in realitate nu reusesc sa pricep si sa accept astfel de comportamente, si in ceea ce o priveste pe Guica sau pe Paraschiv sunt la fel de contrariata furioasa.

Poate ca in comparatie cu alte carti si mai ales cu cele contemporane, Morometii nu are acelasi tip de actiune care sa te tina cu sufletul la gura. Si pot doar sa banuiesc ca acesta este si motivul pentru care multa lume nu e deloc incantata de roman. Autorul nu mizeaza deloc pe suspans, dar din punctul meu de vedere, reuseste cu succes sa te poarte prin toate emotiile posibile. Exista atat de multe momente amuzante, exista fragmente care te lasa cu ochii in lacrimi, exista pasaje pe care le citesti cu respiratia taiata, care te tulbura asa cum nu credeai ca e posibil, in care simti efectiv absolut toate emotiile personajelor. Intamplarea cu serbarea scolara este unul dintre cele mai clare exemple. Rar am mai intalnit vreun moment atat de desavarsit scris, care sa iti faramiteze sufletul in mii de bucatele pe care sa le si lipeasca la loc in acelasi timp.

Asa cum spuneam, firul narativ nu este unul extrem de incalcit. Morometii este practic o mostra a stilului de viata din satul romanesc al secolului trecut, un tablou care surprinde intr-o perioada de doar cateva luni, veacuri intregi. Intelegi relatiile complicate care pecetluiau familia, prieteniile si dusmaniile, relatii care, desi pot parea simple, sunt de fapt poate mai complicate decat cele din prezent. Nu stiu cum sa explic cat de clare devin odata cu parcurgerea romanului, lucruri pe care poate pana la aceasta lectura nu le-ai intelege vis-a-vis de viata de familie si relatiile cu ceilalti membrii ai comunitatii. Tocmai pentru ca multe dintre acestea sunt atat de diferite de cele din prezent, contravin total modurilor in care abordam noi in ziua de astazi relatiile cu cei din jur. Insa cumva, in timp ce citesti cartea, intelegi totul. „De ce” si „cum” is gasesc raspunsul fara niciun efort.

La fel de imposibil imi e si sa gasesc cuvinte pentru a vi-l descrie pe Ilie Moromete mai clar de cat am facut-o in fragmentele de mai sus. Ma frustreaza faptul ca nu va pot demonstra cat de desavarsit e construit, tocmai pentru ca gandindu-ma la el, in sufletul si mintea mea totul e atat de limpede, de evident. Insa am senzatia ca de fiecare data cand iubesti o carte atat de mult si un personaj te cucereste intr-o asemenea masura, tocmai preaplinul acela din inima ta te face sa iti pierzi cuvintele si abilitatea de a te exprima cat de cat coerent. Un fel de „love is blind” aplicat in relatie cu cartile 🙂

Sunt sigura ca recenzia mea nu ar putea convinge pe cineva care a citit deja cartea si nu a indragit-o sa isi schimbe acum parerea. Mi-ar placea insa ca, in viitor, daca ajungeti cumva sa o cititi pentru prima data, sa o faceti cu mintea deschisa, incercand poate sa uitati ca este o lectura obligatorie pe care va forteaza profesorii sa o parcurgeti. Stiu si ca multe dintre cartile obligatorii sunt intr-adevar prea putin sau deloc captivante. Dar mi-e imposibil sa plasez Morometii in acea categorie. Este evident ca cititorii de azi se vor regasi cu greu sau deloc in povestea lui Marin Preda, pentru ca nu, nu este o lectura atemporala ci dimpotriva, este foarte clar una fixata in trecut, un tablou al vietii de acum aproape o suta de ani. Insa cu toate acestea, cred sincer ca este un roman exemplar, pe care il parcurgi ba cu zambetul pe buze, sau chiar razand la anumite pasaje, ba cu ochii in lacrimi, miscat de toate emotiile pe care autorul reuseste atat de bine sa te faca sa le experimentezi odata cu personajele sale.

Kurt Vonnegut

Abatorul cinci – Kurt Vonnegut

Posted on 9 April 20164 April 2016 by roxtao

Disponibil la: Diverta

Colectia: Carti Cult

Traducerea: Rodica Mihaila

Numar pagini: 200

Sinopsis:

Vonnegut scrie cu ironie si umor, de cele mai multe ori negru, o cronica atipica a unuia dintre cele mai ingrozitoare momente din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial: bombardarea Dresdei de catre britanici si americani, in urma careia au murit o suta treizeci si cinci de mii de oameni, aproape de doua ori mai mult ca numarul celor ucisi de bomba atomica de la Hiroshima.

Romanul lui Vonnegut, devenit un clasic american, imbina realismul cu SF-ul si atrage cititorul intr-o lume incredibila, in care se amesteca bombardamente, calatorii in timp, prizonieri de razboi, extraterestri de pe planeta inventata Tralfamadore, peste toate plutind mirosul aducator de moarte al iperitei.

Parerea mea:

De multa vreme aveam in wish-list romanul lui Kurt Vonnegut si trebuie sa recunosc ca primul lucru care mi-a atras atentia a fost chiar titlul acestuia. Sigur, Abatorul cinci apare probabil in toate listele cu X carti de citit obligatoriu intr-o viata, insa este evident faptul ca este destul de greu sa reusesti sa le parcurgi pe toate acele X carti. Si atunci, dintre ele se remarca doar cateva pe care iti doresti cu adevarat sa le citesti. La accentuarea dorintei mele a contribuit si faptul ca este o carte despre razboi, mai ales ca in ultimul an am dezvoltat o adevarata obsesie pentru perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Partea interesanta este ca a trecut deja o saptamana de cand am terminat cartea si inca nu am o idee clara despre cum mi s-a parut. Este… este fara indoiala o carte despre razboi atipica. Nu stiam la ce sa ma astept atunci cand am inceput-o, nu citisem nicio recenzie si nici nu discutasem cu nimeni despre ea in amanunt. Intr-un fel, ai senzatia ca razboiul este mai degraba atmosfera si nu subiectul insusi al cartii. Desi obiectiv vorbind, fiecare cuvant din roman este despre experienta razboiului. Intamplarile sunt adesea narate cu un umor absurd, ceea ce poate parea ciudat, insa in acelasi timp, daca stai sa analizezi putin lucrurile, realizezi ca este un mod perfect de a scrie despre aceasta tema. Asa cum mentioneaza si autorul la inceput: „nu este nimic inteligent de spus despre un masacru.” Si intr-adevar, cum altfel este razboiul – orice razboi, daca nu absurd? Si ce alternative are cineva care a supravietuit unor experiente atat de terifiante? Fie sa se scufunde in amintiri infioratoare si sa isi petreaca restul vietii in depresie, fie accepand absurdul a ceea ce a trait si incercand sa dea uitarii intensitatea, sa minimizeze ceea ce a vazut, sa se concentreze pe orice altceva. Pentru ca de uitat cu adevarat si in totalitate, nu ai cum sa uiti. Poti doar sa te prefaci, sa incerci, sa iti indrepti atentia spre orice alte aspecte ale vietii, sa faci tot posibilul sa nu innebunesti rememorand totul.

Kurt Vonnegut isi poarta protagonistul prin salturi temporale, prin amintiri reale si altele imaginare, dintr-o lume inexistenta. Pe Billy Pilgrim il urmaresti in prezent, apoi il urmezi in trecut, dupa care pasesti cu el pe planeta inventata Tralfamadore, populata de fiinte extraterestre care fac experiente pe oameni. Apoi din nou in trecut, din nou in prezent si tot asa. Un haos temporal din care totusi impletesti singur firul logic si din care se desluseste tot mai clar si mai hiperbolizat imaginea bombelor aruncate asupra unui oras german, Dresda.

In mod ciudat, evenimentul acesta central este totusi narat propriu-zis in doar cateva pagini, lasandu-ti senzatia ca e doar o parte minora a povestii, desi intreaga carte este practic un tribut adus acestui episod. Si exact acest lucru il constituie probabil cel mai important aspect al romanului. Faptul ca detaliile spun cu adevarat povestea. Nu casatoria protagonistului, nu calatoriile sale pe planeta extraterestra (desi conversatiile cu locuitorii de pe Tralfamadore aduc cea mai mare aglomerare de idei cu tenta filosofica, de concepte care definesc logica sau dimpotriva, ridicolul mentalitatilor omenirii), nu succesul in afaceri, nu certurile cu fiica lui sau cu colegul de salon din spital. Ci imaginea orasului gol, lipsit de viata, cu mii de cadavre ascunse sub ruine, crematoriul care a devenit Dresda, drumurile chinuitoare, prizonierii de razboi care pasesc ca niste zombii, a celor care incearca sa aduca o nota de normalitate in traiul absurd din prizonierat, a putinilor supravietuitori care nu au cum sa faca fata dezastrului si sunt nevoiti sa incendieze cladirile incarcate de trupuri fara viata, a soldatului ucis chiar inaintea eliberarii, pedepsit pentru un motiv absolut ridicol in contextul respectiv.

„Asa merg lucrurile” devine motto-ul cartii, ironic dar atat de real si pregnant, repetat iar si iar si iar, obsedant, pana cand devine insuportabil. Si totodata, singurul mod in care poti accepta ceva atat de cumplit, in care poti trai cu ideea ca oamenii pot face astfel de lucruri altor oameni. Sau cu amintirea acelor imagini, daca ai fost acolo sa le traiesti.

Romanul nu este unul tipic nici cand vine vorba de stil. Primul capitol al cartii iti lasa impresia ca este de fapt un „cuvant inainte” al autorului, iar mai tarziu, apar insertii neasteptate in care acesta iti spune ca el era de fapt un personaj episodic, caruia altfel nu i-ai fi acordat probabil nicio importanta, cu atat mai mult ca nici scenele in care isi face aparitia nu sunt memorabile: „Acela eram eu. Eu eram acela. Acela era autorul acestei carti.”

De personaje nu te atasezi, insa tot detaliile fac diferenta si atunci cand vine vorba despre acestea. Un gest, un cuvand, o cadere, o izbucnire – toate aceste clipe transforma niste scene episodice in niste imagini care iti injunghie mintea, care iti lasa urme adanci, care te fac sa revii din nou si din nou cu gandul la ele chiar si atunci cand deja ai mai parcurs nenumarate pagini.

Dupa ce am citit cartea, mergand pe pagina de Goodreads a acesteia, am zarit cateva comentarii ale unor cititori care spuneau ca romanul nu este de fapt despre razboi. Am avut senzatia ca acei cititori nu au citit aceeasi carte ca si mine. Pentru ca, asa cum spuneam mai sus, fiecare cuvant devine un instrument de a creiona razboiul. Absurd, cu un umor amar, ironic, neobisnuit, satiric, aproape neserios, da, Abatorul cinci este oricum altfel decat un roman obisnuit care vorbeste despre acest subiect. Insa nimic nu este mai clar decat faptul ca este o carte despre razboi. Cititi-o. Nu stiu daca poate ajunge cartea preferata a cuiva. Tocmai datorita stilului atipic, mai ales daca este prima carte citita a acestui autor sau daca inainte nu ati mai incercat stilul absurd, satiric. Dar este o lectura care iti ramane in minte, o experienta unica si interesanta.

Iar daca ati parcurs deja romanul, va astept aici cu impresii. Mi-ar placea sa descopar parerile voastre, mai ales ca, asa cum am mentionat si la inceput, nici acum nu mi-am clarificat in totalitate sentimentele fata de aceasta carte.

Multumesc Diverta pentru ca mi-a oferit sansa de a parcurge in sfarsit Abatorul cinci.

Bile albe:

Modul fascinant in care autorul ofera povestea prin detalii, alegand sa trateze alte aspecte cu mai multa dedicare, lasandu-te sa iti „asamblezi” firul principal singur, din mici piese imbinate discret in intregul puzzle.

Truman Capote

Mic dejun la Tiffany – Truman Capote

Posted on 12 November 2014 by roxtao

Disponibil la: Libris

Colectia: Literatura straina

Traducerea: Constantin Popescu

Numar pagini: 192

Sinopsis:

Cartea a cunoscut o ecranizare celebra in 1961, cu Audrey Hepburn in rolul principal.

Mic dejun la Tiffany este povestea unui scriitor care isi aminteste ca a cunoscut-o in urma cu cincisprezece ani, pe cind locuia intr-un vechi apartament din New York, pe Holly Golightly, o fata excentrica si misterioasa, care locuia in aceeasi cladire.

In scurt timp, scriitorul aspirant de atunci si fata aceasta ciudata, pe a carei carte de vizita era scris „calatoare”, devin prieteni apropiati, iar opiniile si modul de viata neconventional, precum si lucrurile neobisnuite pe care le afla despre trecutul si aventurile prin care a trecut vecina sa ajung sa-l fascineze tot mai mult. Firul narativ simplu, liniar al microromanului ii permite lui Capote sa-si rafineze stilul caracteristic minimalist, intr-o forma vie si proaspata, care i-a adus un succes masiv la critica si public.

„Cartea lui Truman Capote poate fi citita ca o variatiune a povestii Cenusaresei: destinul unei tinere ale carei aspiratii o ajuta sa treaca printr-o adolescenta tulbure, dar care nu-i aduc si fericire pina la adinci batrineti. Este, cu alte cuvinte, o imagine a formarii, care sugereaza oricarei cititoare – si, de ce nu, oricarui cititor – ca orice schimbare de sine, orice scop, oricit de greu de atins, e la indemina oricui, chiar cind totul pare imposibil.” – The Guardian

Parerea mea:

Ma indoiesc ca exista cineva care sa nu fi auzit de Mic dejun la Tiffany, fie pentru ca romanul este unul aflat pe toate listele de carti importante, ce merita citite la un moment dat in viata, fie pentru ca au vazut la un moment dat ecranizarea cu acelasi nume sau macar secvente din aceasta, fie pentru ca imaginea actritei Audrey Hepburn in rolul protagonistei Holly Golightly este probabil una dintre cele mai cunoscute instantanee.

Cand am primit aceasta carte, am fost surprinsa sa descopar cat de subtire este de fapt. La ecoul pe care l-a avut de-a lungul vremii, m-as fi asteptat la un numar mai mare de pagini. Am fost cu atat mai curioasa acum sa aflu cum se poate ascunde o poveste atat de cunoscuta in mai putin de 200 de pagini.

Pe cartea de vizita a protagonistei scrie “Holly Golightly. Calatoare”. Cred, mai degraba, ca ar fi trebuit sa scrie “Holly Golightly. Visatoare”. Pentru ca eroina este un personaj cu totul iesit din comun, capabil sa isi construiasca propriul univers ideal si mai mult, sa traiasca in el, fara sa se sinchiseasca de lumea reala, de reguli, barfe si norme. In plus, este atat de autentica incat reuseste sa ii „indoaie” si pe cei din jur, sa ii atraga, cel putin pentru o vreme, la limita dintre universul lor si al ei si sa le insufle din nebunia ei indeajuns cat sa le dea peste cap viata. Am senzatia ca un astfel de om nu ar putea exista cu adevarat. Ca suntem atat de prinsi in aceleasi aspiratii si vise incat, desi sustinem ca suntem unici si speciali, nu ne deosebim de fapt unii de altii.

Si totusi, din cand in cand mai apar astfel de povesti despre fiinte imposibile, care sfideaza tot ceea ce este general acceptat, care reusesc sa traiasca numai in prezent, sa se bucure de fiecare moment fara teama zilei de maine, a consecintelor, a viitorului. Care se pot rupe in orice moment de confortul unei situatii ideale, doar pentru ca realizeaza brusc ca se pot pierde pe ele insele ramanand. Care nu incearca din rasputeri sa transforme orice loc in care poposesc in “acasa”, ci au convingerea ca acel “acasa” le va gasi cand se asteapta mai putin. Care trec prin viata dansand, fara sa se lege de oameni si locuri. Care isi iau zborul cand te astepti mai putin din unicul motiv ca au aripi. Nu stiu daca astfel de fiinte exista cu adevarat sau doar in imaginatia unor scriitori. Urmaresc de cativa ani un blog al unei “Holly Golightly”: Gladiola. Imi place sa cred ca ceea ce scrie acolo este real desi, desigur, nu am cum sa aflu vreodata. Dar imi place atat de mult ideea existentei unor astfel de oameni incat, si in cazul in care cineva ar demonstra ca autoarea blogului este o persoana in totalitate diferita de identitatea pe care si-a creat-o, cred ca as prefera sa ignor adevarul si sa continui sa cred minciuna. Pentru ca personajele precum Holly Golightly nu iti ofera doar mirare si intrebari, ci si vise si curaj.

Exact asa cum ii influenteaza pe cei din jurul ei, protagonista poate schimba ceva si in sufletul cititorilor. Ne legam adesea de lucruri, situatii, persoane sau locuri care in ciuda iluziei ca ne multumesc, ne leaga aripile, ne ratacesc pe noi insine si ne indeparteaza de fericire. Iar o poveste precum cea a lui Holly poate fi uneori exact cheia ce descuie poarta unei inchisori in care ne-am intemnitat singuri, poate fi indiciul care ne va conduce pe calea regasirii proprii.

Aspectele care m-au nemultumit la Mic dejun la Tiffany sunt exact cele care o apropie pe eroina de imaginea unei persoane obisnuite. Exista doua momente in care Holly pare sa se transforme in… oricare dintre noi. Unul care iti strange inima din cauza mediocritatii iar altul sfasietor, spre final, care iti rupe sufletul in doua. Ce mi-a placut insa este faptul ca misterul se pastreaza in jurul protagonistei, continuand sa o inconjoare chiar si dupa ce personajul narator a pierdut orice urma a ei.

Romanul nu are deloc o actiune alerta, ci e format in special din episoade care sporesc fascinatia personajului narator fata de Holly. Acesta ajunge sa o cunoasca datorita faptului ca locuiesc in aceeasi cladire, fiind apoi martor la diferite scene din viata protagonistei. Intre cei doi se naste o prietenie frumoasa, fara accente romantice, in ciuda faptului ca la un moment dat el se indragosteste de Holly. Firul narativ este intr-un fel intrerupt, nu exista mereu o continuitate intre cadre, nu mereu exista explicatii pentru modul in care s-a ajuns la unele situatii. Insa in acelasi timp, nici nu ai senzatia ca acest lucru ar fi deranjant. Personajele secundare sunt doar vag conturate si chiar si in cazul lor, ceea ce percepi este mai degraba emotia care le conduce si nu personalitatea lor. Am senzatia ca totul, atat evenimentele ce au loc cat si portretele personajelor secundare sunt puse pe foaie in acel mod doar pentru a contura cat mai puternic imaginea lui Holly si efectele pe care prezenta ei le are declanseaza in cei pe care ii intalneste si nu neaparat pentru a da nastere unei povesti continue, cu inceput si sfarsit.

Multumesc Libris – librarie online pentru sansa de a citi acest roman. Mi s-a parut o lectura fresh, relaxanta, dar si indeajuns de profunda in acelasi timp, scurta, dar care reuseste sa iti patrunda in suflet mult mai mult decat ai crede, fara ca tu sa realizezi asta la momentul respectiv. Gasiti volumul atat in romana, in colectia de carti online, cat si in limba originala, in colectia de carti in engleza.

Bile albe:

Desi nu ai crede ca povestea iti poate rezerva vreo surpriza, la un moment dat esti pus exact in fata unei dezvaluiri socante, care iti ofera deodata un unghi diferit din care poti privi lucrurile.

Bile negre:

Desigur, Holly este un personaj extrem, asa ca probabil multi dintre cititori nu vor reusi deloc sa o placa. Dimpotriva. Unii ar putea sa ii deteste acea trasatura care, privita prin ochii unora ar putea fi tradusa drept superficialitate si de asemenea, sa urasca modul in care ii paraseste pe cei care o indragesc, sfasiindu-le inimile. Personal, cred ca magia personajului este accentuata tocmai de nesiguranta aceasta care o inconjoara indubitabil. Dar perceptia acestui aspect depinde de fiecare cititor in parte.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Ratiune si simtire – Jane Austen

Oamenii eternitatii nu se tem niciodata – Shani Boianjiu

J.D. Salinger

De veghe in lanul de secara – J.D. Salinger

Posted on 23 September 201429 October 2014 by roxtao

Disponibil la: Targul Cartii

Colectia: Biblioteca Polirom

Traducerea: Catinca Ralea si Lucian Bratu

Numar pagini: 258

Sinopsis:

Romanul publicat in 1951 i-a adus autorului un renume universal. Putine carti din literatura secolului trecut s-au bucurat de o asemenea atentie, atit din partea criticii, cit si, cu mult mai important, din partea publicului. Scris la persoana I, din perspectiva unui pusti de 17 ani, „De veghe in lanul de secara” a devenit emblematic pentru toti adolescentii revoltati de ipocrizia lumii adultilor.

Holden Cauldfield – personaj din aceeasi categorie cu Huckleberry Finn – lupta pentru propria identitate intr-o lume care depersonalizeaza, uniformizeaza, distruge inocenta specifica fiintei umane. Armele sale sint simple: o sinceritate debordanta, dublata de un extraordinar simt al umorului, de la prima si pana la ultima pagina a cartii.

Parerea mea:

Exista cateva carti must read la care pur si simplu nu am reusit sa ajung de-a lungul anilor. De fiecare data cand imi amintesc de ele sau cand se discuta despre ele, ma simt ingrozitor pentru faptul ca inca nu le-am citit si imi tot propun sa remediez situatia. Prin urmare, din cand in cand, printre toate aparitiile noi si tentante pe care ma grabesc sa le parcurg, incerc sa mai strecor si cate unul dintre romanele acestea.

De veghe in lanul de secara este una dintre cartile din acea lista, asa ca m-am bucurat mult cand am dat de ea pe site-ul Targul Cartii. Ceea ce regret este ca nu am citit-o la vremea la care ar fi trebuit. Sunt convinsa ca daca as fi lecturat-o in adolescenta, ar fi fost genul de carte pe care sa o ador. Citind-o acum insa, am reusit sa inteleg perspectiva protagonistului, sa imi amintesc ca aveam momente in care, intr-o oarecare masura, gandeam destul de similar anumite aspecte, insa in acelasi timp, lectura nu a reprezentat o placere, asa cum ar fi fost probabil daca as fi parcurs-o acum zece ani de exemplu.

Romanul nu are deloc o actiune alerta, ci se concentreaza mai degraba pe mentalitatea si caracterul protagonistului, dezvaluindu-ni-l treptat pe Holden Cauldfield prin ceea ce gandeste el despre tot ce se petrece in jurul sau. Dat afara a nu stiu cata oara din scoala, Holden se hotaraste sa nu plece imediat acasa, ci sa mai astepte cateva zile pana sa le dea vestea parintilor sai. Urmeaza asadar cateva zile in care Holden incearca sa isi umple timpul intalnindu-se cu vechi amici, actuala iubita si fosti profesori, furisandu-se sa isi vada surioara, facandu-si cunostinte noi si cochetand cu gandul fugii de acasa pentru a trai intr-un loc izolat de lume.

Ce mi-a placut este faptul ca, desi la prima vedere ai fi tentat sa il consideri pe Holden un rebel, descoperi in scurt timp ca el nu este deloc asa. Problemele sale cu scoala si cu cei din jur nu provin dintr-un temperament salbatic, din dorinta de a iesi in evidenta sau de a epata. Dimpotriva. Analizandu-se cu obiectivitate, protagonistul isi recunoaste lasitatea, modul in care isi ascunde temerile in spatele unor replici sarcastice, firea toleranta chiar si fata de cei care poate nu ar merita sa fie acceptati atat de usor, dispozitia de a-si petrece timpul chiar si alaturi de oameni pe care nu ii place.

Mai mult, Holden este cel mai adesea condus de o tristete covarsitoare fata de tot ce il inconjoara. Nu am simtit nicio clipa vreun strop de autocompatimire, desi poate ca si-ar fi gasit locul, avand in vedere drama din trecut ce l-a marcat cu siguranta pe protagonist, ci doar o compasiune nesfarsita pentru lumea din jur. Iar acesta a fost unul dintre aspectele in care m-am regasit cel mai mult. Imi amintesc din adolescenta aceeasi tristete determinata de lume, de viata, la modul general. Nu neaparat de situatii tragice, ci doar de mersul lumii: de batranii care au fost oameni in putere si acum se vad afectati de neputinta, de cainii de pe strada care dorm iarna in zapada, de oameni naivi pacaliti de cine stie ce ticalosi dispusi sa calce pe cadavre pentru imbogatire, de vreun soricel incleiat pe o nenorocita de capcana cu lipici, de un tata care a fost jignit fara intentie de cuvintele copilului sau, etc. Situatii triste, dar in acelasi timp marunte si banale, lipsite de dramatism. Aveam momente in care intreaga viata (repet, la modul general, nu neaparat a mea), intreaga lume, mi se pareau incarcate de tristete, lipsite de echilibru, ca si cum fericirea si bucuriile nu ar avea vreodata cum sa compenseze mahnirea si… griurile care acopereau totul. Tinand cont de modul in care se incheie romanul De veghe in lanul de secara, nu stiu exact ce spune despre mine faptul ca m-am regasit exact in cea mai pregnanta emotie pe care o experimenteaza Holden 🙂

Totusi, nu l-am privit ca suferind de o depresie crunta, ci consider ca imposibilitatea lui de a se adapta la lumea din jur este doar ceva mai exagerata decat cea tipica oricarui adolescent. Iar aceasta accentuare se datoreaza probabil pierderii suferite in urma cu ceva timp, mai ales ca persoana care a disparut din viata sa pare sa fie asezata in mintea lui Holden pe un piedestal. Tristetea fata de… tot, din sufletul lui Holden se combina in acelasi timp insa si cu un dezgust fata de oamenii pe care ii intalneste. Din nou, si in privinta aceasta am empatizat cu protagonistul intr-o oarecare masura. Putini sunt cei pe care Holden ii gaseste suportabili si mai putini cei pe care ii indrageste sincer. Totusi, in mod surprinzator, le „iarta” usor defectele si de cele mai multe ori, le cauta compania. De fapt, singuratatea il impinge sa isi doreasca tovarasia oricarei persoane, oricat de dezagreabila. Doar fata de surioara sa mai mica Holden are o profunda afectiune si tot ea este cea care reuseste sa il mentina cumva in interiorul unor limite, sa nu il lase sa isi duca la indeplinire planurile de evadare.

L-am inteles partial pe Holden, dar nu l-am privit ca pe un personaj remarcabil, ci doar ca pe oglindire destul de fidela a oricarui adolescent obisnuit. Si cred ca tocmai acest aspect face ca romanul sa fi devenit atat de faimos, pentru ca din 1951, de cand a fost publicat, nenumarate generatii de adolescenti au avut ocazia sa se regaseasca in acest personaj.

Din punct de vedere al actiunii insa, romanul a fost dezamagitor. Nu exista o intriga propriu-zisa, nu se intampla mare lucru iar ceea ce se intampla este mai degraba plictisitor, repetitiv sau chiar enervant. Banuiesc totusi ca intentia autorului a fost exact aceea de a scoate in evidenta personalitatea lui Holden si de aceea a optat pentru un fir narativ atat de putin dezvoltat. Daca aceasta a fost ideea, o inteleg, dar din pacate, nu am putut sa trec peste ea cu usurinta. Am avut perioade in adolescenta cand citeam multa filosofie si tot felul de romane cu actiune foarte lenta, asa ca probabil pe atunci nu m-ar fi deranjat ritmul din De veghe in lanul de secara. Acum insa, a fost obositor de-a dreptul sa trec printr-o poveste cu o intriga aproape inexistenta. Cred ca genul acela de impresii mixte, „love-hate” defineste cel mai bine modul in care am perceput aceasta carte.

Multumesc Targul Cartii pentru sansa de a citi acest roman.

Bile albe:

Capacitatea autorului de a crea un personaj care trece peste limitele timpului si care ofera atator generatii de cititori sansa de a se regasi in trairile protagonistului.

Bile negre:

Pe langa lipsa actiunii despre care am pomenit deja, au existat cateva repetitii care m-au scos din sarite asa cum putine carti au reusit sa o faca. Probabil autorul si-a modelat stilul astfel incat sa se potriveasca pe cat posibil exprimarii unui adolescent, insa exista cateva formulari care se repeta parca pe fiecare pagina! Exagerez putin, evident, insa chiar ajunsesem sa consider insuportabile expresii precum „zau”, „sau mai stiu eu ce”, „daca vreti sa stiti” sau „si asa mai departe”.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Proscrisii – S. E. Hinton

Jurnalul unui adolescent timid – Stephen Chbosky

Jane Austen

Ratiune si simtire – Jane Austen

Posted on 22 April 201429 October 2014 by roxtao

Disponibil la: Corint

Colectia: Clasici ai literaturii universale

Traducerea: Lidia Gradinaru

Numar pagini: 320

Sinopsis:

„Ironia lui Jane Austen e insotita de o intuitie desavarsita. Nici un alt scriitor nu a folosit cu mai multa abilitate simtul valorilor umane.” – Virginia Woolf

„[…]cata gingasie in zugravirea sentimentelor! Nici un demon superior nu o bantuie pe Jane Austen; in schimb, o intelegere a altuia, niciodata gresita, niciodata slabita. Partea de satira e excelenta si dintre cele mai fin nuantate. Totul se desfasoara in dialoguri, iar acestea sunt cat se poate de bune. Unele capitole sunt de o arta desavarsita.” – Andre Gide

„Structura romanului, in sine, reprezinta o incercare de dezvaluire si dezvoltare a caracterelor lui Elinor si Marianne, puse in fata unor dileme si enigme care trebuie rezolvate.” – Joseph Wiesenfarth

Parerea mea:

Citisem Mandrie si Prejudecata prin liceu si imi aminteam ca mi-a placut destul de mult. Cum in ultima vreme pare ca ma tot „lovesc” de numele autoarei, eram curioasa sa vad daca si alte carti scrise de ea ma vor cuceri. Desi nu mi-a displacut, Ratiune si simtire cu siguranta nu se numara printre lecturile mele favorite. Nu am nici un fel de idei preconcepute cu privire la romanele clasice, pe unele le-am adorat, in timp ce altele nu m-au… CONTINUAREA AICI.