Posted in Alan Bradley, Uncategorized

Placinta e dulce la sfarsit (seria Flavia de Luce, volumul 1) – Alan Bradley

Placinta e dulce la sfarsit - Alan BradleyDisponibil la: Editura TREI 

Colectia: Fiction Connection

Traducerea: Monica Vlad

Numar pagini: 408

 

Sinopsis:

Pregateste-te sa intalnesti un personaj insolit: Flavia de Luce, copilul-minune al literaturii politiste!

Imaginati-va un detectiv la 11 ani: Flavia de Luce, fetita minune indragostita de experimente chimice si experta in prepararea unor otravuri pe care le testeaza pe propriile ei surori rautacioase. Un copil indraznet si haios, care poseda un vocabular nelimitat si o cultura uimitoare, care-si baga nasul acolo unde nu trebuie si care reuseste sa vada problema acolo unde oamenii mari esueaza. Este irezistibila, cucereste inimile celor din jur, dar – atentie! – nu ezita sa otraveasca ceaiul celor care o supara! Anglia, vara anului 1950. Viata linistitului conac Buckshaw din Bishop’s Lacey este tulburata de cateva intamplari neobisnuite si, culmea ciudateniei, cadavrul unui necunoscut apare peste noapte in parcela cu castraveti a gradinii.

Cand stapanul casei, colonelul de Luce, este arestat ca suspect, fiica lui cea mica, Flavia, dornica sa-i dovedeasca nevinovatia, incepe sa cerceteze cazul cu perseverenta si talentul unui adevarat detectiv: interogheaza cu abilitate, studiaza arhive prafuite de ziare vechi, se strecoara in locuri nepermise, intocmes te liste de suspecti. Investigatiile ei minutioase o conduc in cele din urma pana in trecutul tumultuos al tatalui sau, pe vremea cand acesta era elev al colegiului Greyminster, intr-o poveste palpitanta cu magicieni, colectionari fanatici de timbre si sinucideri dubioase. Totul invartindu-se in jurul unei pretioase marci postale imprimate cu chipul Majestatii Sale Regina Victoria.

„Puneti laolalta in mintea unei fetite de 11 ani abilitatile deductive ale lui Sherlock Holmes, talentul pentru chimie al lui Marie Curie si zelul lui Dr. Jekyll – aceasta fetita se numeste Flavia de Luce si este eroina unei carti pline de mister, farmec si experimente. Dialogurile spumoase, umorul de buna calitate si personajele pitoresti continua sa te insoteasca multa vreme dupa ce ai pus cartea la loc, in raft.” – Discovery Channel

Parerea mea:

Flavia de Luce este copilul acela genial in pielea caruia ne-ar fi placut probabil tuturor sa fim atunci cand eram mici. Remarcabil de istet, capabil sa ii puna mai mereu pe adultii din jur in incurcatura, tratat cel mai adesea cu respect si admiratie de catre acestia, dand nas in nas cu aventura la fiecare pas si avand niste abilitati de detectiv care l-ar face invidios si pe Sherlock Holmes. Abilitati care, totodata, ar aduce mereu dreptatea pe oriunde ar fi nevoie de ele. Nu mai retin care lecturi din copilarie m-au facut sa visez astfel, insa stiu ca mereu mi-as fi dorit sa fiu exact asa cum este Flavia.

Sa spun ca mi-a placut povestea este putin spus. A fost genul acela de lectura care efectiv te bucura, pe care o citesti cu zambetul pe buze, chiar daca esti constient ca nu ai in fata chiar cea mai veridica poveste. Pentru ca, la drept vorbind, nici personajele si nici firul intamplarilor nu debordeaza de realism. Flavia nu este doar un mic geniu, dar are si o maturitate uimitoare pentru un copil de varsta ei. Relatia cu adultii din jur pare si ea incredibila: foarte rar este trasa la raspundere pentru poznele sale, iar ancheta pe care o desfasoara merge struna, adultii fiind pentru ea doar niste pioni pe care trebuie sa recunoastem ca ii cam asaza dupa cum isi doreste. Spre deosebire de tendinta din ultima vreme a autorilor, de a crea protagonisti cat mai obisnuiti, cu care cititorii sa se identifice pe tot parcursul cartii, Placinta e dulce la sfarsit ofera exact opusul: atat protagonista cat si evenimentele sunt formate numai din vise si dorinte imposibile. Si poate ca tocmai de aceea lectura este atat de fermecatoare. Totul este prezentat intr-un stil detasat, amuzant si pe alocuri ametitor. Asta pentru ca privim evenimentele prin ochii Flaviei, iar personalitatea ei deosebita asigura o atmosfera surprinzatoare. Exista doar doua-trei pasaje in care Flavia isi dezvaluie teama, in restul timpului conducandu-si misiunea cu entuziasm si seriozitate deopotriva. Desi constienta de situatia extrema in care se afla atat ea cat si cei dragi ei, protagonista reuseste sa isi pastreze obiectivitatea pe tot parcursul anchetei.

Personajele sunt destul de tipice, insa acest lucru nu deranjeaza: avem tatal vaduv, semi-absent, in ciuda prezentei sale permanente, surorile cu care Flavia este intr-o continua cursa a farselor, majordomul devotat pana la extreme si bucatareasa putin cam bagacioasa. Politistii trimisi sa ancheteze cazul nu sunt nici ei departe de portretul clasic, iar personajele negative au motivatii cat se poate de banale: imbogatire rapida si posibil si un strop de dorinta de razbunare. Insa autorul reuseste sa combine toate elementele povestii atat de frumos, incat nu ai cum sa te simti dezamagit sau iritat de cliseele utilizate.

Foarte interesante au fost dezvaluirile tatalui Flaviei despre adolescenta sa, despre intamplarea tragica petrecuta atunci si relatia sa cu personajele negative. Iar ceea ce mi-a placut enorm a fost faptul ca dupa acel moment, contrar asteptarilor, relatia tata-fiica nu are parte de o transformare incredibila, personajele pastrandu-si in continuare unele dintre trasaturile definitorii ale familiei de Luce: firea rezervata si ezitarea in a-si dezvalui prea mult sentimentele fata de cei dragi.

Am adorat romanul si il recomand cu foarte multa caldura atat cititorilor mai tineri, intrucat este intr-adevar genul acela de carte perfecta pentru a fi devorata in copilarie sau adolescenta, dar si cititorilor adulti, pentru emotiile pe care ti le trezeste, pentru faptul ca iti aminteste de primele carti parcurse si de modul fascinant in care acestea reuseau sa te faca sa visezi si sa te transporte in lumile imaginare create de autori.

Multumesc Editurii TREI pentru acest roman.

Bile albe:

Desi romanul contine si o multime de aspecte tipice, la care te astepti odata ce ai deschis o astfel de carte, intriga propriu-zisa nu face parte dintre acestea. Desigur, motivul real al crimei nu este pana la urma extrem de surprinzator, insa pana sa aflam asta avem parte de multe capitole in care nu putem decat sa facem presupuneri dupa presupuneri, doar pentru a vedea apoi cum fiecare dintre acestea sunt spulberate pe rand. Mai mult, pana spre final, nu stim concret ce se ascunde in spatele acestui motiv destul de vag, dorinta de mai mult. Iar ancheta ne rezerva destule surprize pentru a ne face sa nu lasam cartea din mana pana cand nu aflam tot adevarul.

Bile negre:

Asa cum am scris si mai devreme, romanul contine destule elemente ce pot fi incadrate la clisee: de la portretele personajelor, pana la modul in care actioneaza acestea. Din punctul meu de vedere, povestea este prea bine scrisa pentru ca asta sa mai conteze, insa trebuia sa mentionez totusi acest aspect, presupunand ca unii cititori ar putea sa il considere un minus al cartii.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Rosu ca sangele (seria Alba-ca-Zapada, volumul 1) – Salla Simukka

Spionaj la manastire – Rodica Ojog Brasoveanu

Posted in Renata Carageani

Micul Chagall – Renata Carageani

Micul Chagall - Renata CarageaniMicul Chagall – Renata Carageani

Disponibil la: Editura ALL

Colectia: Strada Fictiunii Contemporan – Literatura Politista

Numar pagini: 216

 

 

Sinopsis:

Grigore Kader este un comisar atipic, si asta nu doar pentru ca e mulatru. Iar cand unui comisar atipic i se repartizeaza un caz straniu evenimentele nu pot fi decat incitante. Un baiat arestat pentru crima reuseste sa-l convinga ca nu a fost el autorul, iar comisarul Kader si inspectorii lui pornesc in cautarea ucigasei.

Lucrurile sunt cat se poate de clare, portretul-robot este alcatuit si motivul crimei e deja bine cunoscut: furtul unei schite a lui Chagall. Si totusi, atunci cand toate femeile din cercul de cunostinte al victimei corespund portretului-robot, iar obiectul furat are o valoare derizorie, anchetatorii sunt pusi la grea incercare.

Parerea mea:

Desi de cele mai multe ori cand incep o carte scrisa de un autor roman contemporan am emotii, nestiind daca imi va placea sau nu, in cazul romanelor politiste lucrurile stau diferit. Lecturile de acest gen de pana acum mi-au creat un sentiment de siguranta si sunt convinsa inca de la inceput ca voi avea parte de o carte care nu ma va dezamagi. Despre autoarea romanului Micul Chagall stiam doar ca a scris Nono, roman despre care auzisem ca a fost primit foarte bine de public, insa cum nu l-am parcurs pe acesta, nu aveam idee la ce sa ma astept. Acum insa, dupa ce am terminat Micul Chagall, nu imi doresc decat sa citesc cat mai repede orice scriere a autoarei. Aproape ca nu am idee cand au zburat orele in timp ce lecturam romanul. Am senzatia ca l-am parcurs intr-o clipa, tinandu-mi respiratia sau ca nu am citit de fapt o carte, ci am… CONTINUAREA AICI.

Posted in Adam Blake

Codul blestemat – Adam Blake

Codul blestemat - Adam BlakeDisponibil la: Editura TREI

Colectia: Fiction Connection

Traducerea: Anca Milu-Vaidesegan

Numar pagini: 632

 

Sinopsis:

Lumea e pe cale sa se sfarseasca. Dar aventura abia acum incepe.

Pe apele Rinului curge sange… Turnurile Londrei se inclina pana la pamant… Un inger cu o sabie infricosatoare apare deasupra Ierusalimului… Curand un oras va cadea. Apocalipsa se apropie.

Codul blestemat este unul dintre cele mai bune thrillere conspirationiste din ultimii ani – un roman spectaculos despre coduri si indicii, paradis si infern, cu o eroina de neuitat.

Un intrus a furat de la British Museum o carte veche – lucrarea unui profet nebun care a prezis Apocalipsa. Niciuna dintre viziunile lui despre sfarsitul lumii nu s-a adeverit. Pana acum.
Unul dupa altul, semne si minuni imposibile zguduie lumea – dar sunt acestea miracole sau faptele intunecate ale unui om? Angajandu-se intr-o cursa pentru aflarea adevarului, Heather Kennedy, o fosta politista, si Leo Tillman, un fost mercenar, intalnesc singura persoana care le-ar putea descifra secretul profetiilor. Diema, o tanara de 19 ani.

Adam Blake este pseudonimul unui foarte cunoscut autor din Marea Britanie, ale carui carti s-au vandut in milioane de exemplare. Nimeni nu a reusit sa afle identitatea acestuia, desi s-au vehiculat cateva nume celebre. Adam Blake locuieste in Londra.

Parerea mea:

Inainte de a trece la recenzia propriu-zisa, trebuie mai intai sa incerc sa aflu daca aveti vreo idee legata de un aspect destul de suparator.

Am observat de la o vreme, ca multe dintre editurile romanesti au incetat sa mai mentioneze seriile din care fac parte cartile pe care le publica. Sigur, cititorii observa autorul iar uneori si copertele volumelor din aceeasi serie au o tema comuna, insa nu mi se pare de ajuns. Initial, ma gandeam ca este enervant acest lucru daca dintr-o serie de mai multe volume, vrei de exemplu sa iti iei doar unul sau doua in prima faza. Indiferent daca vorbim de shopping online sau normal, in librarii. Cum stii pe care trebuie sa le cumperi, daca nu apare nicaieri numele seriei si numarul respectivelor volume? Sigur, multi cititori pasionati verifica pe GoodReads. Dar cred ca procentul celor care nu o fac sau a celor care nici macar nu stiu de existenta acestui site este mult mai mare. Asadar, are cineva vreo idee? De ce nu apare clar pe coperta sau altundeva in carte titlul seriei si numarul volumului in cauza? 

Incepuse sa ma irite chestia asta de mai multa vreme, insa abia acum, cand am citit Codul blestemat, am devenit de-a dreptul suparata. De ce? Pentru ca, evident, romanul este de fapt cel de-al doilea volum al unei serii. Stiam ca a mai fost publicata o carte de acelasi autor acum cativa ani, insa cum nu se anunta pe nicaieri ca ar fi “inrudite” in vreun fel, nu m-am gandit ca ar fi cazul sa recitesc acum si descrierea aceluia, ca sa ma asigur daca nu cumva Codul blestemat este vreo continuare. In plus, daca nu citesti foarte atent descrierile celor doua volume, aproape ca poate sa iti si scape legatura dintre ele. Ei bine, Codul blestemat este de fapt o continuare a seriei care a inceput cu volumul Evanghelia dupa Iuda… Si chiar daca povestea se incadreaza in genul politist, unde seriile ofera de obicei cazuri separate si destul de diferite in fiecare volum, tot m-am simtit putin in aer in timp ce parcurgeam romanul. Pentru ca lipsesc fragmente din portretele protagonistilor, lipsesc bucati din gandurile lor, lipsesc amintiri si detalii la care se face referire pe tot parcursul cartii. In prima faza, ma gandeam ca poate lipsurile acelea pe care le sesizam or fi vreo tehnica a autorului de a ridica gradul de curiozitate al cititorului si ca urmeaza sa fie completate mai tarziu. Insa deja pe la jumatatea cartii, era evident ca ma inselam.

Oricum, trecand mai departe de acest aspect, trebuie sa va spun ca cele mai bine de 600 de pagini ale cartii au zburat fara sa imi dau seama. Autorul reuseste sa iti mentina pe tot parcursul cartii curiozitatea la cote inalte, alternand povestile personajelor si pastrand un echilibru intre momentele tensionate si cele mai lente. Asa ca, desi suspansul este in permanenta la un nivel ridicat, nu devine obositor si nu ajunge sa para prea mult.

Actiunea romanului este centrata in jurul unor investigatori care se trezesc in situatia de a opri o secta ciudata ce planuieste sa declanseze sfarsitul lumii. Aflam pe parcurs ca personajele principale nu sunt de fapt la prima intalnire cu secta respectiva si ca au o istorie comuna (relevata in primul volum al seriei). Protagonista, Heather Kennedy, nu m-a cucerit chiar asa cum ma asteptam. Nu mi s-a parut foarte speciala si nici nu intelegeam de ce este atat de deosebita in ochii celorlalte personaje. Evident, si acest aspect este legat de anumite intamplari din volumul 1, pentru ca se pare ca reputatia pe care si-a cladit-o eroina se bazeaza exact pe evenimentele respective din trecut. Mi-a placut intuitia ei si modul in care reuseste sa puna cap la cap piese aparent fara legatura ale puzzle-ului, insa nu mi s-a parut ca reprezinta exact genul acela de detectiv genial cu care suntem obisnuiti in majoritatea romanelor politiste. In schimb, Leo Tilman, fostul mercenar care lucreaza impreuna cu Heather reprezinta o poveste cu totul diferita. Tipul clasic de erou, exceptional din toate punctele de vedere, pregatit sa faca fata oricaror situatii, capabil sa dezlege orice mister si in acelasi timp, conducandu-si intreaga viata pe o drama familiala din trecut, Leo este de fapt adevaratul protagonist al cartii si in acelasi timp, si personajul pe care nu ai cum sa nu il indragesti. Iar Diema, misteriorul personaj aflat exact la limita dintre bine si rau, pe care nu stii daca sa o placi sau sa o detesti, dar pe care o vei admira cu siguranta, ii calca pe urme, concurand intr-un fel pentru atentia cititorului.

Extrem de interesanta mi s-a parut organizarea sectei cu care facem cunostinta in romanul lui Adam Blake. Desi starneste indignatea prin indoctrinarea membrilor sai si prin ideile si principiile pe care le adopta, modul de organizare si functionare este totusi unul impresionant. Mi-ar fi placut enorm sa aflu mai multe despre modalitatea prin care reusesc sa traiasca sub pamant, insa banuiesc ca aspectul acesta a fost acoperit in cartea dinainte. Chiar si asa, impartirea membrilor sectei in roluri specifice, educatia stricta si antrenamentul complex pe care le primesc si felul exemplar in care isi executa treburile sunt surprinzatoare.

Codul blestemat este o lectura care te tine in priza, care ofera o intriga fresh si foarte bine dezvoltata, iar personajele detin echilibrul perfect intre calitati si defecte pentru a deveni memorabile, pastrandu-si insa realismul.

Multumesc Editurii TREI pentru ca mi-a oferit acest roman pentru recenzie.

Bile albe:

– Scenariul original si modul ireprosabil in care autorul reuseste sa il dezvolte.

– Tot la plusuri mi se pare ca se incadreaza si faptul ca numele Adam Blake este de fapt un pseudonim al unui autor care inca nu si-a dezvaluit identitatea reala. Asa cum se mentioneaza si in descrierea de pe site-ul editurii, este vorba despre un autor foarte cunoscut, al carui nume adevarat inca nu a putut fi aflat. Cred ca este o strategie de marketing care da roade, pentru ca starneste fara indoiala interesul si curiozitatea cititorilor.

Bile negre:

Desi nu este legat de actiunea cartii, nu pot sa nu mentionez inca o data aici la minusuri faptul ca cititorul care alege la intamplare romanul de pe raftul librariei, nu este atentionat in nici un fel ca acesta este cel de-al doilea volum al seriei.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Vecinul (seria Detective D.D. Warren, volumul 3) – Lisa Gardner

Apelul mortilor – Ian Rankin

Posted in Joel Dicker

Adevarul despre cazul Harry Quebert – Joel Dicker

Adevarul despre cazul Harry Quebert - Joel DickerDisponibil la: Editura TREI

Colectia: Fiction Connection

Traducerea: Ana Antonescu

Numar pagini: 656

 

Sinopsis:

1975, New Hampshire: Nola Kellergan, o adolescenta in varsta de 15 ani, dispare fara urma. 33 de ani mai tarziu, scriitorul de succes Harry Quebert este acuzat de crima, atunci cand trupul fetei este descoperit in timpul unor sapaturi in gradina casei sale.

Tanarul Marcus Goldman, scriitor in pana de inspiratie, nu ezita sa plece la New Hampshire si sa inceapa propria ancheta pentru a-l ajuta pe Harry, mentorul si prietenul sau.

Acolo este depasit rapid de evenimente: investigatia intra in impas, iar Marcus incepe sa primeasca amenintari. Pentru a dovedi nevinovatia lui Harry si a-si salva cariera de scriitor, e absolut necesar sa raspunda la trei intrebari: cine a omorat-o pe Nola Kellergan? Ce s-a intamplat in New Hampshire in vara lui 1975? Si cum se scrie un roman de succes?

Exploatand un fapt divers, Joel Dicker a construit un thriller alert care este, in acelasi timp, un roman in roman, un studiu sociologic asupra Americii clasei de mijloc inainte de alegerea la presedintie a lui Barack Obama, ancheta unei crime si un curs de literatura.

Parerea mea:

Nu stiu la ce ma asteptam atunci cand am inceput cartea aceasta. Am vrut sa o citesc pentru ca auzisem numai pareri foarte entuziaste in ceea ce priveste povestea. Insa trebuie sa recunosc faptul ca in lipsa acestor recomandari, probabil nu m-as fi apucat de ea prea curand din simplul motiv ca sinopsisul nu ma fascinase asa cum o fac descrierile altor romane. Nu pot decat sa fiu recunoscatoare celor care au vorbit si scris atat de frumos despre romanul lui Joel Dicker, pentru ca ceea ce am descoperit citind Adevarul despre cazul Harry Quebert a fost o poveste care m-a lasat fara cuvinte. Simt ca mi-e aproape imposibil sa va spun ce carte uimitoare este opera lui Joel Dicker. Multe romane au nenumarate rasturnari de situatie. Multe povesti te poarta pe diferite piste false, multi autori iti ofera indicii inselatoare, pentru ca la final, sa te socheze cu dezvaluiri neasteptate. Insa Joel Dicker face aceste lucruri la un nivel pe care nu cred ca l-am mai intalnit demult. Am fost o marioneta in mainile autorului, am reactionat probabil exact asa cum isi dorea acesta, in timp ce tragea diferite sfori ale povestii.

Ce este interesant e ca nu banuiesti multa vreme modul in care va evolua romanul. Nu ma refer acum la evolutia intrigii, pe care este evident ca nu o poti suspecta – si nici nu trebuie, ci la modul in care tensiunea se cladeste rand cu rand, pagina cu pagina si la felul in care povestea iti intra treptat in suflet, cum te cuprinde aproape fara iti dai seama, pana cand reuseste sa te faca pe tine captiv in mijlocul ei. Cat despre desfasurarea evenimentelor, ce pot sa va spun este ca spre final, ma intrebam neincetat cum este posibil sa reusesti sa creezi un astfel de scenariu, atat de incalcit de-a lungul a sute de pagini, insa in acelasi timp, atat de clar si logic odata ce ajungi la final. Sunt atat de multi suspecti – toti la fel de posibili, atatea versiuni ale aceleiasi povesti, la fel de probabile, incat nu poti decat sa admiri talentul autorului de a se juca atat de des cu mintea ta. De fiecare data cand esti convins ca de data aceasta ai in fata adevarul, descoperi ca inca o data te-ai lasat pacalit, urmandu-l pe autor in timp ce te conducea pe o alta pista falsa.

Modul in care este scris romanul este si el la fel de original: pagini de jurnale, scrisori, interviuri, puncte de vedere diferite, rapoarte ale politiei, extrase din alte romane, fragmente din interogatorii, treceri de la o perspectiva la alta, de la trecut la prezent si inapoi, insertii din ziare, versiuni alternative ale intamplarilor, rescrieri usor modificate ale unor pagini dinainte sau chiar prezentarea lor identica, insa expusa acum intr-o lumina diferita, etc. Toate aceste moduri de prezentare se imbina in mod ingenios pentru a da nastere unui roman impresionant. Este in principal un roman politist, insa contine atatea fire secundare incat e greu sa il asezi intr-o singura categorie. Contine povesti de dragoste de genul acelora despre care chiar se spune ca sunt atat de uluitoare incat se intalnesc numai in carti, ofera povesti despre vinovatie, prietenie, iubire, constiinta, asteptare si izbavire. Are pasaje amuzante, replici tulburatoare, citate ce ar merita puse in rama. Cu mult inainte sa descoperi povestea reala si completa a personajelor, ai ocazia sa fii cucerit instant, uneori numai prin cate o replica ce iti umple sufletul. E imposibil sa nu indragesti unele personaje in momentul in care intalnesti cate o imagine de genul acesta, atat de induiosatoare, care iti dezvaluie latura intima a unor personaje care altfel, ar lasa impresia unor oameni foarte puternici.

Scenele din final, cele care dezvaluie in sfarsit adevarul despre cazul Harry Quebert sunt sfasietoare. Autorul ofera o poveste de dragoste si sacrificiu atat de profunda incat te va urmari probabil multa vreme si iti va fi imposibil sa nu compari iubirea din alte carti cu ceea ce ai gasit in romanul lui Joel Dicker.

Multumesc Editurii TREI pentru ca mi-au oferit acest roman fascinant pentru recenzie!

Bile albe:

Intriga, firele narative alternative, rasturnarile de situati surprinzatoare, personajele complexe si ireprosabil realizate, modul original in care este creat romanul.

Bile negre:

Singurul lucru ce nu mi-a placut a fost trecerea de la punctul de vedere al lui Marcus, la perspectiva unui narator omniscient. Diferenta mi s-a parut prea mare, intre atat de putinele adevaruri pe care le detine Marcus si multitudinea de detalii ale evenimentelor din trecut sau gandurile cele mai intime ale personajelor secundare care ne sunt prezentate printr-o voce narativa omniscienta. Mai mult, adesea aceste perspective nu sunt separate foarte clar, prin marcarea unui subcapitol nou de exemplu, ceea ce face ca trecerea de la una la alta sa produca o oarecare confuzie cititorului.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Chemarea cucului – Robert Galbraith

Fata disparuta – Gillian Flynn

Posted in Salla Simukka

Rosu ca sangele (seria Alba-ca-Zapada, volumul 1) – Salla Simukka

Rosu ca sangele (seria Alba-ca-Zapada, volumul 1) - Salla SimukkaDisponibil la: Editura TREI

Colectia: Young Fiction Connection

Traducerea: Sigrid Crasnean

Numar pagini: 232

 

Sinopsis:

Un thriller pentru adolescenti. Un succes international. Citeste primul volum al trilogiei Alba-ca-Zapada!

E cea mai grea iarna din ultimii ani; strazile din Tampere, Finlanda, sunt inghetate si acoperite de zapada. Si nimic nu contrasteaza mai tare cu albul zapezii decat sangele.

Lumikki Andersson, o adolescenta in varsta de 17 ani, locuieste singura si urmeaza cursurile unui liceu de arte. Si-a facut o regula din a nu se implica in lucruri ce nu o privesc. Totusi, aceasta regula este pusa la incercare in ziua in care Lumikki gaseste bancnote patate de sange in camera obscura a liceului. Dandu-si seama ca trei elevi de la liceul sau au un amestec in acest incident, Lumikki se trezeste prinsa in hatisul unei afaceri internationale cu droguri. Viata ii este pusa in pericol.

Acum si adolescentii au o Lisbeth Salander a lor!

Parerea mea:

Cred ca nimeni nu poate nega talentul autorilor nordici de a crea suspans si de a-si prinde cititorii in mrejele povestilor pe care le scriu. Salla Simukka nu face exceptie, desi romanul ei, Rosu ca sangele este unul pentru adolescenti, iesind deci din tiparele literaturii politiste scandinave cu care suntem obisnuiti.

Mi s-a parut foarte interesant mixul pe care il foloseste autoarea: pe de-o parte, utilizeaza elemente des intalnite in literatura de suspans nordica, insa pe de alta parte, traseaza o linie clara ce o diferentiaza de aceasta. Gandindu-ma la mai multe aspecte ale povestii, imi dau seama ca sunt tentata sa spun acelasi lucru despre fiecare: ca intr-un fel, seamana cu alte romane scrise de autori scandinavi dar ca in acelasi timp, parca sunt totusi foarte diferite. Sa o luam pe rand. In general, acest tip de literatura nu ma captiveaza total de la primele 2-3 capitole, desi elementul care declanseaza actiunea este prezentat inca de la inceput. La fel s-a intamplat si in cazul de fata. Dar totodata, faptul ca in aceasta carte personajele centrale sunt niste adolescenti, mi-a trezit interesul mai mult ca de obicei. Iar odata ce atentia mi-a fost acaparata, nu am mai lasat cartea din mana si nu am realizat cand au trecut orele pana cand am ajuns la ultima pagina. O alta dovada a acestui aspect ingenios legat de amestecul de elemente originale cu altele tipice este insasi protagonista. Daca de obicei dam peste politisti, detectivi, avocati sau ziaristi care investigheaza anumite cazuri, de data aceasta avem de-a face cu o eroina aflata inca la liceu, care ajunge sa fie prinsa intr-un complot fara sa vrea. Personaj cum nu se poate mai diferit asadar fata de gama de protagonisti preferati de obicei in acest gen literar. Insa in mod surprinzator, am regasit trasaturile eroilor din alte povesti in personalitatea lui Lumikki Andersson. La fel ca majoritatea acestor protagonisti clasici, eroina Sallei Simukka este o fire singuratica, misterioasa, destul de sarcastica si distanta. Cu o inteligenta peste medie, cu abilitati uimitoare de camuflare, de adaptare la situatii noi si de infruntare a primejdiilor (castigate insa in circumstante nu foarte fericite), Lumikki reuseste sa descurce itele unui mister mult mai complex decat se banuia la inceput. Ceea ce sta totusi la baza personalitatii protagonistei este o drama, asa cum se intampla adesea in cazul personajelor care investigheaza cazurile suspecte cu atat de mult succes. Daca pana acum eram obisnuiti cu drame ce tineau de familii destramate, crime in cadrul familiilor, pierderea vreunui coleg intr-o infruntare cu raufacatorii sau alte lucruri similare, de data aceasta descoperim ca ceea ce a modelat caracterul eroinei este un sir lung de ani traiti sub spectrul terorii.

Mi-a placut modul in care se imbina povestea unor adolescenti rasfatati cu aspectele intunecate ale societatii si cum protagonista reuseste sa faca trecerea dintr-o zona in alta atat de subtil. Autoarea ilustreaza cu abilitate atat scenele din viata de zi cu zi a liceenilor, cat si tablourile din lumea drogurilor, a traficantilor, a criminalilor, a politistilor corupti, etc. In plus, impleteste firele narative din trecut si prezent si mentine astfel un ritm alert, oferind cititorului flash-uri din trecutul personajelor si pastrand pana spre final nu doar un singur mister, ci mai multe taine ce trebuie descoperite. Am fost surprinsa de asemenea de realismul cu care au fost construite personajele secundare, adica cei trei adolescenti implicati in acelasi complot in care se trezeste si Lumikki . Desi la prima vedere pot parea cliseice, personaje-tip ce nu au cum sa iti rezerve vreo surpriza, in scurt timp incep sa ti se dezvaluie intr-un mod diferit, facandu-te sa intelegi ca invelisul acela cliseic nu era decat o masca, iar ceea ce se ascunde sub ea e diferit.

Rosu ca sangele este una dintre acele carti capabile sa cucereasca in egala masura publicul tanar ca si pe cel adult. Are toate elementele unui thriller bun, insa majoritatea scenelor sunt mai soft decat in alte romane similare, mai putin sangeroase sau socante. Romance-ul isi face simtita prezenta vag, insa intr-o maniera originala, deloc siropoasa si total iesita din tipare. Povestea contine destul de multe elemente atractive pentru ca adolescentii sa fie captivati de ea, iar intriga este indeajuns de inteligent construita incat sa provoace si un cititor adult, iubitor de literatura politista, suspans si rasturnari de situatie neasteptate.

Multumesc Editurii TREI pentru sansa de a citi acest roman.

Bile albe:

Atmosfera tipica literaturii nordice, un fir narativ surprinzator si o tensiune continua, care te face din ce in ce mai curios sa descoperi adevarurile ascunse, pe masura ce avansezi cu lectura.

Bile negre:

Desi surprinzatoare dintr-un anumit punct de vedere, identitatea Ursului Polar mi s-a parut ca nu a avut totusi efectul spectaculos pe care il anticipam. Imi imaginam ca va fi cineva cunoscut si probabil din acest motiv am fost vag dezamagita ca nu am aflat prea multe de fapt, in ciuda dezvaluirilor facute cu privire la acest personaj.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Fete stralucitoare – Lauren Beukes

Angelologia (seria Angelologia, volumul 1) – Danielle Trussoni