Publicat în D.H. Lawrence

Amantul doamnei Chatterley – D.H. Lawrence

Amantul doamnei Chatterley - D.H. LawrenceDisponibil la: Litera

Colectia: Carte de Buzunar

Traducerea: Antoaneta Ralian

Numar pagini: 320

*

Sinopsis:

„Niciodata, parca, nu dorise mai mult o femeie. Iar ea, inaltata in bratele lui, ii zari scanteierea ochilor dilatati. Ii strangea cu furie trupul la pieptul lui. si ea isi spunea: «Da! Am sa-i cedez! Da! Am sa-i cedez!»”

In Anglia anilor 1920, Constance, tanara doamna Chatterley, duce o viata monotona alaturi de un sot infirm si incapabil de a avea o viata de cuplu normala. Indiferenta barbatului si neimplinirea sexuala o imping pe Constance intr-o legatura amoroasa cu paznicul de vanatoare al domeniului, in bratele caruia isi gaseste fericirea. Poate cea mai celebra scriere a lui Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, roman clasic al iubirii patimase, eliberata de orice prejudecati, portretizeaza puterea regeneratoare a senzualitatii – o afirmare a vietii si o sansa la fericire.

Parerea mea:

Fara a putea spune ca m-a plictisit, romanul lui D.H. Lawrence m-a facut sa il citesc parca fara nicio motivatie, cu pauze mari intre reprizele de lectura, cu alte carti intercalate in toate saptamanile in care am tot evitat sa continui la modul serios volumul. Eram si nu eram curioasa in acelasi… CONTINUAREA AICI.

Reclame
Publicat în Kurt Vonnegut

Abatorul cinci – Kurt Vonnegut

Abatorul cinci - Kurt VonnegutDisponibil la: Diverta 

Colectia: Carti Cult

Traducerea: Rodica Mihaila

Numar pagini: 200

*

Sinopsis:

Vonnegut scrie cu ironie si umor, de cele mai multe ori negru, o cronica atipica a unuia dintre cele mai ingrozitoare momente din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial: bombardarea Dresdei de catre britanici si americani, in urma careia au murit o suta treizeci si cinci de mii de oameni, aproape de doua ori mai mult ca numarul celor ucisi de bomba atomica de la Hiroshima.

Romanul lui Vonnegut, devenit un clasic american, imbina realismul cu SF-ul si atrage cititorul intr-o lume incredibila, in care se amesteca bombardamente, calatorii in timp, prizonieri de razboi, extraterestri de pe planeta inventata Tralfamadore, peste toate plutind mirosul aducator de moarte al iperitei.

Parerea mea:

De multa vreme aveam in wish-list romanul lui Kurt Vonnegut si trebuie sa recunosc ca primul lucru care mi-a atras atentia a fost chiar titlul acestuia. Sigur, Abatorul cinci apare probabil in toate listele cu X carti de citit obligatoriu intr-o viata, insa este evident faptul ca este destul de greu sa reusesti sa le parcurgi pe toate acele X carti. Si atunci, dintre ele se remarca doar cateva pe care iti doresti cu adevarat sa le citesti. La accentuarea dorintei mele a contribuit si faptul ca este o carte despre razboi, mai ales ca in ultimul an am dezvoltat o adevarata obsesie pentru perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Partea interesanta este ca a trecut deja o saptamana de cand am terminat cartea si inca nu am o idee clara despre cum mi s-a parut. Este… este fara indoiala o carte despre razboi atipica. Nu stiam la ce sa ma astept atunci cand am inceput-o, nu citisem nicio recenzie si nici nu discutasem cu nimeni despre ea in amanunt. Intr-un fel, ai senzatia ca razboiul este mai degraba atmosfera si nu subiectul insusi al cartii. Desi obiectiv vorbind, fiecare cuvant din roman este despre experienta razboiului. Intamplarile sunt adesea narate cu un umor absurd, ceea ce poate parea ciudat, insa in acelasi timp, daca stai sa analizezi putin lucrurile, realizezi ca este un mod perfect de a scrie despre aceasta tema. Asa cum mentioneaza si autorul la inceput: „nu este nimic inteligent de spus despre un masacru.” Si intr-adevar, cum altfel este razboiul – orice razboi, daca nu absurd? Si ce alternative are cineva care a supravietuit unor experiente atat de terifiante? Fie sa se scufunde in amintiri infioratoare si sa isi petreaca restul vietii in depresie, fie accepand absurdul a ceea ce a trait si incercand sa dea uitarii intensitatea, sa minimizeze ceea ce a vazut, sa se concentreze pe orice altceva. Pentru ca de uitat cu adevarat si in totalitate, nu ai cum sa uiti. Poti doar sa te prefaci, sa incerci, sa iti indrepti atentia spre orice alte aspecte ale vietii, sa faci tot posibilul sa nu innebunesti rememorand totul.

Kurt Vonnegut isi poarta protagonistul prin salturi temporale, prin amintiri reale si altele imaginare, dintr-o lume inexistenta. Pe Billy Pilgrim il urmaresti in prezent, apoi il urmezi in trecut, dupa care pasesti cu el pe planeta inventata Tralfamadore, populata de fiinte extraterestre care fac experiente pe oameni. Apoi din nou in trecut, din nou in prezent si tot asa. Un haos temporal din care totusi impletesti singur firul logic si din care se desluseste tot mai clar si mai hiperbolizat imaginea bombelor aruncate asupra unui oras german, Dresda.

In mod ciudat, evenimentul acesta central este totusi narat propriu-zis in doar cateva pagini, lasandu-ti senzatia ca e doar o parte minora a povestii, desi intreaga carte este practic un tribut adus acestui episod. Si exact acest lucru il constituie probabil cel mai important aspect al romanului. Faptul ca detaliile spun cu adevarat povestea. Nu casatoria protagonistului, nu calatoriile sale pe planeta extraterestra (desi conversatiile cu locuitorii de pe Tralfamadore aduc cea mai mare aglomerare de idei cu tenta filosofica, de concepte care definesc logica sau dimpotriva, ridicolul mentalitatilor omenirii), nu succesul in afaceri, nu certurile cu fiica lui sau cu colegul de salon din spital. Ci imaginea orasului gol, lipsit de viata, cu mii de cadavre ascunse sub ruine, crematoriul care a devenit Dresda, drumurile chinuitoare, prizonierii de razboi care pasesc ca niste zombii, a celor care incearca sa aduca o nota de normalitate in traiul absurd din prizonierat, a putinilor supravietuitori care nu au cum sa faca fata dezastrului si sunt nevoiti sa incendieze cladirile incarcate de trupuri fara viata, a soldatului ucis chiar inaintea eliberarii, pedepsit pentru un motiv absolut ridicol in contextul respectiv.

Asa merg lucrurile” devine motto-ul cartii, ironic dar atat de real si pregnant, repetat iar si iar si iar, obsedant, pana cand devine insuportabil. Si totodata, singurul mod in care poti accepta ceva atat de cumplit, in care poti trai cu ideea ca oamenii pot face astfel de lucruri altor oameni. Sau cu amintirea acelor imagini, daca ai fost acolo sa le traiesti.

Romanul nu este unul tipic nici cand vine vorba de stil. Primul capitol al cartii iti lasa impresia ca este de fapt un „cuvant inainte” al autorului, iar mai tarziu, apar insertii neasteptate in care acesta iti spune ca el era de fapt un personaj episodic, caruia altfel nu i-ai fi acordat probabil nicio importanta, cu atat mai mult ca nici scenele in care isi face aparitia nu sunt memorabile: „Acela eram eu. Eu eram acela. Acela era autorul acestei carti.

De personaje nu te atasezi, insa tot detaliile fac diferenta si atunci cand vine vorba despre acestea. Un gest, un cuvand, o cadere, o izbucnire – toate aceste clipe transforma niste scene episodice in niste imagini care iti injunghie mintea, care iti lasa urme adanci, care te fac sa revii din nou si din nou cu gandul la ele chiar si atunci cand deja ai mai parcurs nenumarate pagini.

Dupa ce am citit cartea, mergand pe pagina de Goodreads a acesteia, am zarit cateva comentarii ale unor cititori care spuneau ca romanul nu este de fapt despre razboi. Am avut senzatia ca acei cititori nu au citit aceeasi carte ca si mine. Pentru ca, asa cum spuneam mai sus, fiecare cuvant devine un instrument de a creiona razboiul. Absurd, cu un umor amar, ironic, neobisnuit, satiric, aproape neserios, da, Abatorul cinci este oricum altfel decat un roman obisnuit care vorbeste despre acest subiect. Insa nimic nu este mai clar decat faptul ca este o carte despre razboi. Cititi-o. Nu stiu daca poate ajunge cartea preferata a cuiva. Tocmai datorita stilului atipic, mai ales daca este prima carte citita a acestui autor sau daca inainte nu ati mai incercat stilul absurd, satiric. Dar este o lectura care iti ramane in minte, o experienta unica si interesanta.

Iar daca ati parcurs deja romanul, va astept aici cu impresii. Mi-ar placea sa descopar parerile voastre, mai ales ca, asa cum am mentionat si la inceput, nici acum nu mi-am clarificat in totalitate sentimentele fata de aceasta carte.

Multumesc Diverta pentru ca mi-a oferit sansa de a parcurge in sfarsit Abatorul cinci.

Bile albe:

Modul fascinant in care autorul ofera povestea prin detalii, alegand sa trateze alte aspecte cu mai multa dedicare, lasandu-te sa iti „asamblezi” firul principal singur, din mici piese imbinate discret in intregul puzzle.

Publicat în Lois Lowry

Darul lui Jonas – Lois Lowry

Darul lui Jonas - Lois LowryDisponibil la: Editura Arthur

Colectia: Carti ilustrate & Young Art

Traducerea: Radu Paraschivescu

Numar pagini: 208

*

Sinopsis:

Lumea in care traieste Jonas pare a fi una perfecta. Totul e sub control. Frica, suferinta si razboiul au disparut. Nimeni nu are de facut vreo alegere. Fiecarei persoanei i s-a desemnat un rol in cadrul comunitatii, iar conducatorii ei iau toate deciziile, fara a face vreo greseala. Dar destinul si misiunea lui Jonas vor fi diferite de ale celorlalti.

Parerea mea:

Darul lui Jonas este una dintre distopiile clasice care a ramas in permanenta in atentia publicului de-a lungul timpului. Ecranizarea din 2014 a readus cartea in lumina reflectoarelor si am profitat de lansarea volumului si in Romania a-l citi in sfarsit.

Dintre distopiile scrise cu multe decenii in urma, Darul lui Jonas mi s-a parut cea mai apropiata de cartile de acest gen publicate in ultimii cativa ani. Poate si pentru ca are ca protagonist un adolescent si nici nu este la fel de intunecata precum O mie noua sute optzeci si patru sau Minunata lume noua de exemplu. Am regasit totusi elemente comune cu cele din acestea, cum ar fi copiii creati la comanda si crescuti pana la o anumita varsta intr-un mediu controlat de autoritati. De asemenea, am fost surprinsa sa descopar si aspecte aproape identice cu cele din distopiile recente care… CONTINUAREA AICI.

Publicat în Truman Capote

Mic dejun la Tiffany – Truman Capote

Mic dejun la Tiffany - Truman CapoteDisponibil la: Libris

Colectia: Literatura straina

Traducerea: Constantin Popescu

Numar pagini: 192

 

Sinopsis:

Cartea a cunoscut o ecranizare celebra in 1961, cu Audrey Hepburn in rolul principal.

Mic dejun la Tiffany este povestea unui scriitor care isi aminteste ca a cunoscut-o in urma cu cincisprezece ani, pe cind locuia intr-un vechi apartament din New York, pe Holly Golightly, o fata excentrica si misteri­oasa, care locuia in aceeasi cladire.

In scurt timp, scri­itorul aspirant de atunci si fata aceasta ciudata, pe a carei carte de vizita era scris „calatoare”, devin prie­teni apropiati, iar opiniile si modul de viata neconven­tional, precum si lucrurile neobisnuite pe care le afla despre trecutul si aventurile prin care a trecut vecina sa ajung sa-l fascineze tot mai mult. Firul narativ simplu, liniar al microromanului ii permite lui Capote sa-si rafineze stilul caracteristic minimalist, intr-o forma vie si proaspata, care i-a adus un succes masiv la cri­tica si public.

„Cartea lui Truman Capote poate fi citita ca o variatiune a povestii Cenusaresei: destinul unei tinere ale carei aspiratii o ajuta sa treaca printr-o adolescenta tulbure, dar care nu-i aduc si fericire pina la adinci batrineti. Este, cu alte cuvinte, o imagine a formarii, care sugereaza oricarei cititoare – si, de ce nu, oricarui cititor – ca orice schimbare de sine, orice scop, oricit de greu de atins, e la indemina oricui, chiar cind totul pare imposibil.” – The Guardian

Parerea mea:

Ma indoiesc ca exista cineva care sa nu fi auzit de Mic dejun la Tiffany, fie pentru ca romanul este unul aflat pe toate listele de carti importante, ce merita citite la un moment dat in viata, fie pentru ca au vazut la un moment dat ecranizarea cu acelasi nume sau macar secvente din aceasta, fie pentru ca imaginea actritei Audrey Hepburn in rolul protagonistei Holly Golightly este probabil una dintre cele mai cunoscute instantanee.

Cand am primit aceasta carte, am fost surprinsa sa descopar cat de subtire este de fapt. La ecoul pe care l-a avut de-a lungul vremii, m-as fi asteptat la un numar mai mare de pagini. Am fost cu atat mai curioasa acum sa aflu cum se poate ascunde o poveste atat de cunoscuta in mai putin de 200 de pagini.

Pe cartea de vizita a protagonistei scrie „Holly Golightly. Calatoare”. Cred, mai degraba, ca ar fi trebuit sa scrie „Holly Golightly. Visatoare”. Pentru ca eroina este un personaj cu totul iesit din comun, capabil sa isi construiasca propriul univers ideal si mai mult, sa traiasca in el, fara sa se sinchiseasca de lumea reala, de reguli, barfe si norme. In plus, este atat de autentica incat reuseste sa ii „indoaie” si pe cei din jur, sa ii atraga, cel putin pentru o vreme, la limita dintre universul lor si al ei si sa le insufle din nebunia ei indeajuns cat sa le dea peste cap viata. Am senzatia ca un astfel de om nu ar putea exista cu adevarat. Ca suntem atat de prinsi in aceleasi aspiratii si vise incat, desi sustinem ca suntem unici si speciali, nu ne deosebim de fapt unii de altii.

Si totusi, din cand in cand mai apar astfel de povesti despre fiinte imposibile, care sfideaza tot ceea ce este general acceptat, care reusesc sa traiasca numai in prezent, sa se bucure de fiecare moment fara teama zilei de maine, a consecintelor, a viitorului. Care se pot rupe in orice moment de confortul unei situatii ideale, doar pentru ca realizeaza brusc ca se pot pierde pe ele insele ramanand. Care nu incearca din rasputeri sa transforme orice loc in care poposesc in „acasa”, ci au convingerea ca acel „acasa” le va gasi cand se asteapta mai putin. Care trec prin viata dansand, fara sa se lege de oameni si locuri. Care isi iau zborul cand te astepti mai putin din unicul motiv ca au aripi. Nu stiu daca astfel de fiinte exista cu adevarat sau doar in imaginatia unor scriitori. Urmaresc de cativa ani un blog al unei „Holly Golightly”: Gladiola. Imi place sa cred ca ceea ce scrie acolo este real desi, desigur, nu am cum sa aflu vreodata. Dar imi place atat de mult ideea existentei unor astfel de oameni incat, si in cazul in care cineva ar demonstra ca autoarea blogului este o persoana in totalitate diferita de identitatea pe care si-a creat-o, cred ca as prefera sa ignor adevarul si sa continui sa cred minciuna. Pentru ca personajele precum Holly Golightly nu iti ofera doar mirare si intrebari, ci si vise si curaj.

Exact asa cum ii influenteaza pe cei din jurul ei, protagonista poate schimba ceva si in sufletul cititorilor. Ne legam adesea de lucruri, situatii, persoane sau locuri care in ciuda iluziei ca ne multumesc, ne leaga aripile, ne ratacesc pe noi insine si ne indeparteaza de fericire. Iar o poveste precum cea a lui Holly poate fi uneori exact cheia ce descuie poarta unei inchisori in care ne-am intemnitat singuri, poate fi indiciul care ne va conduce pe calea regasirii proprii.

Aspectele care m-au nemultumit la Mic dejun la Tiffany sunt exact cele care o apropie pe eroina de imaginea unei persoane obisnuite. Exista doua momente in care Holly pare sa se transforme in… oricare dintre noi. Unul care iti strange inima din cauza mediocritatii iar altul sfasietor, spre final, care iti rupe sufletul in doua. Ce mi-a placut insa este faptul ca misterul se pastreaza in jurul protagonistei, continuand sa o inconjoare chiar si dupa ce personajul narator a pierdut orice urma a ei.

Romanul nu are deloc o actiune alerta, ci e format in special din episoade care sporesc fascinatia personajului narator fata de Holly. Acesta ajunge sa o cunoasca datorita faptului ca locuiesc in aceeasi cladire, fiind apoi martor la diferite scene din viata protagonistei. Intre cei doi se naste o prietenie frumoasa, fara accente romantice, in ciuda faptului ca la un moment dat el se indragosteste de Holly. Firul narativ este intr-un fel intrerupt, nu exista mereu o continuitate intre cadre, nu mereu exista explicatii pentru modul in care s-a ajuns la unele situatii. Insa in acelasi timp, nici nu ai senzatia ca acest lucru ar fi deranjant. Personajele secundare sunt doar vag conturate si chiar si in cazul lor, ceea ce percepi este mai degraba emotia care le conduce si nu personalitatea lor. Am senzatia ca totul, atat evenimentele ce au loc cat si portretele personajelor secundare sunt puse pe foaie in acel mod doar pentru a contura cat mai puternic imaginea lui Holly si efectele pe care prezenta ei le are declanseaza in cei pe care ii intalneste si nu neaparat pentru a da nastere unei povesti continue, cu inceput si sfarsit.

Multumesc Librislibrarie online pentru sansa de a citi acest roman. Mi s-a parut o lectura fresh, relaxanta, dar si indeajuns de profunda in acelasi timp, scurta, dar care reuseste sa iti patrunda in suflet mult mai mult decat ai crede, fara ca tu sa realizezi asta la momentul respectiv. Gasiti volumul atat in romana, in colectia de carti online, cat si in limba originala, in colectia de carti in engleza.

Bile albe:

Desi nu ai crede ca povestea iti poate rezerva vreo surpriza, la un moment dat esti pus exact in fata unei dezvaluiri socante, care iti ofera deodata un unghi diferit din care poti privi lucrurile.

Bile negre:

Desigur, Holly este un personaj extrem, asa ca probabil multi dintre cititori nu vor reusi deloc sa o placa. Dimpotriva. Unii ar putea sa ii deteste acea trasatura care, privita prin ochii unora ar putea fi tradusa drept superficialitate si de asemenea, sa urasca modul in care ii paraseste pe cei care o indragesc, sfasiindu-le inimile. Personal, cred ca magia personajului este accentuata tocmai de nesiguranta aceasta care o inconjoara indubitabil. Dar perceptia acestui aspect depinde de fiecare cititor in parte.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Ratiune si simtire – Jane Austen

Oamenii eternitatii nu se tem niciodata – Shani Boianjiu

Publicat în J.D. Salinger

De veghe in lanul de secara – J.D. Salinger

De veghe in lanul de secara - J.D. SalingerDisponibil la: Targul Cartii

Colectia: Biblioteca Polirom

Traducerea: Catinca Ralea si Lucian Bratu

Numar pagini: 258

 

Sinopsis:

Romanul publicat in 1951 i-a adus autorului un renume universal. Putine carti din literatura secolului trecut s-au bucurat de o asemenea atentie, atit din partea criticii, cit si, cu mult mai important, din partea publicului. Scris la persoana I, din perspectiva unui pusti de 17 ani, „De veghe in lanul de secara” a devenit emblematic pentru toti adolescentii revoltati de ipocrizia lumii adultilor.

Holden Cauldfield – personaj din aceeasi categorie cu Huckleberry Finn – lupta pentru propria identitate intr-o lume care depersonalizeaza, uniformizeaza, distruge inocenta specifica fiintei umane. Armele sale sint simple: o sinceritate debordanta, dublata de un extraordinar simt al umorului, de la prima si pana la ultima pagina a cartii.

Parerea mea:

Exista cateva carti must read la care pur si simplu nu am reusit sa ajung de-a lungul anilor. De fiecare data cand imi amintesc de ele sau cand se discuta despre ele, ma simt ingrozitor pentru faptul ca inca nu le-am citit si imi tot propun sa remediez situatia. Prin urmare, din cand in cand, printre toate aparitiile noi si tentante pe care ma grabesc sa le parcurg, incerc sa mai strecor si cate unul dintre romanele acestea.

De veghe in lanul de secara este una dintre cartile din acea lista, asa ca m-am bucurat mult cand am dat de ea pe site-ul Targul Cartii. Ceea ce regret este ca nu am citit-o la vremea la care ar fi trebuit. Sunt convinsa ca daca as fi lecturat-o in adolescenta, ar fi fost genul de carte pe care sa o ador. Citind-o acum insa, am reusit sa inteleg perspectiva protagonistului, sa imi amintesc ca aveam momente in care, intr-o oarecare masura, gandeam destul de similar anumite aspecte, insa  in acelasi timp, lectura nu a reprezentat o placere, asa cum ar fi fost probabil daca as fi parcurs-o acum zece ani de exemplu.

Romanul nu are deloc o actiune alerta, ci se concentreaza mai degraba pe mentalitatea si caracterul protagonistului, dezvaluindu-ni-l treptat pe Holden Cauldfield prin ceea ce gandeste el despre tot ce se petrece in jurul sau. Dat afara a nu stiu cata oara din scoala, Holden se hotaraste sa nu plece imediat acasa, ci sa mai astepte cateva zile pana sa le dea vestea parintilor sai. Urmeaza asadar cateva zile in care Holden incearca sa isi umple timpul intalnindu-se cu vechi amici, actuala iubita si fosti profesori, furisandu-se sa isi vada surioara, facandu-si cunostinte noi si cochetand cu gandul fugii de acasa pentru a trai intr-un loc izolat de lume.

Ce mi-a placut este faptul ca, desi la prima vedere ai fi tentat sa il consideri pe Holden un rebel, descoperi in scurt timp ca el nu este deloc asa. Problemele sale cu scoala si cu cei din jur nu provin dintr-un temperament salbatic, din dorinta de a iesi in evidenta sau de a epata. Dimpotriva. Analizandu-se cu obiectivitate, protagonistul isi recunoaste lasitatea, modul in care isi ascunde temerile in spatele unor replici sarcastice, firea toleranta chiar si fata de cei care poate nu ar merita sa fie acceptati atat de usor, dispozitia de a-si petrece timpul chiar si alaturi de oameni pe care nu ii place.

Mai mult, Holden este cel mai adesea condus de o tristete covarsitoare fata de tot ce il inconjoara. Nu am simtit nicio clipa vreun strop de autocompatimire, desi poate ca si-ar fi gasit locul, avand in vedere drama din trecut ce l-a marcat cu siguranta pe protagonist, ci doar o compasiune nesfarsita pentru lumea din jur. Iar acesta a fost unul dintre aspectele in care m-am regasit cel mai mult. Imi amintesc din adolescenta aceeasi tristete determinata de lume, de viata, la modul general. Nu neaparat de situatii tragice, ci doar de mersul lumii: de batranii care au fost oameni in putere si acum se vad afectati de neputinta, de cainii de pe strada care dorm iarna in zapada, de oameni naivi pacaliti de cine stie ce ticalosi dispusi sa calce pe cadavre pentru imbogatire, de vreun soricel incleiat pe o nenorocita de capcana cu lipici, de un tata care a fost jignit fara intentie de cuvintele copilului sau, etc. Situatii triste, dar in acelasi timp marunte si banale, lipsite de dramatism. Aveam momente in care intreaga viata (repet, la modul general, nu neaparat a mea), intreaga lume, mi se pareau incarcate de tristete, lipsite de echilibru, ca si cum fericirea si bucuriile nu ar avea vreodata cum sa compenseze mahnirea si… griurile care acopereau totul. Tinand cont de modul in care se incheie romanul De veghe in lanul de secara, nu stiu exact ce spune despre mine faptul ca m-am regasit exact in cea mai pregnanta emotie pe care o experimenteaza Holden 🙂

Totusi, nu l-am privit ca suferind de o depresie crunta, ci consider ca imposibilitatea lui de a se adapta la lumea din jur este doar ceva mai exagerata decat cea tipica oricarui adolescent. Iar aceasta accentuare se datoreaza probabil pierderii suferite in urma cu ceva timp, mai ales ca persoana care a disparut din viata sa pare sa fie asezata in mintea lui Holden pe un piedestal. Tristetea fata de… tot, din sufletul lui Holden se combina in acelasi timp insa si cu un dezgust fata de oamenii pe care ii intalneste. Din nou, si in privinta aceasta am empatizat cu protagonistul intr-o oarecare masura. Putini sunt cei pe care Holden ii gaseste suportabili si mai putini cei pe care ii indrageste sincer. Totusi, in mod surprinzator, le „iarta” usor defectele si de cele mai multe ori, le cauta compania. De fapt, singuratatea il impinge sa isi doreasca tovarasia oricarei persoane, oricat de dezagreabila. Doar fata de surioara sa mai mica Holden are o profunda afectiune si tot ea este cea care reuseste sa il mentina cumva in interiorul unor limite, sa nu il lase sa isi duca la indeplinire planurile de evadare.

L-am inteles partial pe Holden, dar nu l-am privit ca pe un personaj remarcabil, ci doar ca pe oglindire destul de fidela a oricarui adolescent obisnuit. Si cred ca tocmai acest aspect face ca romanul sa fi devenit atat de faimos, pentru ca din 1951, de cand a fost publicat, nenumarate generatii de adolescenti au avut ocazia sa se regaseasca in acest personaj.

Din punct de vedere al actiunii insa, romanul a fost dezamagitor. Nu exista o intriga propriu-zisa, nu se intampla mare lucru iar ceea ce se intampla este mai degraba plictisitor, repetitiv sau chiar enervant. Banuiesc totusi ca intentia autorului a fost exact aceea de a scoate in evidenta personalitatea lui Holden si de aceea a optat pentru un fir narativ atat de putin dezvoltat. Daca aceasta a fost ideea, o inteleg, dar din pacate, nu am putut sa trec peste ea cu usurinta. Am avut perioade in adolescenta cand citeam multa filosofie si tot felul de romane cu actiune foarte lenta, asa ca probabil pe atunci nu m-ar fi deranjat ritmul din De veghe in lanul de secara. Acum insa, a fost obositor de-a dreptul sa trec printr-o poveste cu o intriga aproape inexistenta. Cred ca genul acela de impresii mixte, „love-hate” defineste cel mai bine modul in care am perceput aceasta carte.

Multumesc Targul Cartii pentru sansa de a citi acest roman.

Bile albe:

Capacitatea autorului de a crea un personaj care trece peste limitele timpului si care ofera atator generatii de cititori sansa de a se regasi in trairile protagonistului.

Bile negre:

Pe langa lipsa actiunii despre care am pomenit deja, au existat cateva repetitii care m-au scos din sarite asa cum putine carti au reusit sa o faca. Probabil autorul si-a modelat stilul astfel incat sa se potriveasca pe cat posibil exprimarii unui adolescent, insa exista cateva formulari care se repeta parca pe fiecare pagina! Exagerez putin, evident, insa chiar ajunsesem sa consider insuportabile expresii precum „zau”, „sau mai stiu eu ce”, „daca vreti sa stiti” sau „si asa mai departe”.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Proscrisii – S. E. Hinton

Jurnalul unui adolescent timid – Stephen Chbosky