Tag: carti adolescenti

Posted in Andrei Trifanescu

Specimenul (seria Invadatorii, volumul 1) – Andrei Trifanescu

Posted on by roxtao

Specimenul (seria Invadatorii, volumul 1) - Andrei TrifanescuDisponibil la: Herg Benet

Colectia: Cartile Arven

Data aparitie: iunie 2014

Numar pagini: 402

 

Sinopsis:

Cartea 1 din seria Invadatorii

Nu avem amintiri. O lume a fost construita special pentru noi. Aici, suntem pioni intr-un joc fatal, pe care trebuie sa-l castigam daca vrem sa ramanem in viata. Impotrivindu-se regulilor coordonatorilor, unul dintre noi a fost ucis cu brutalitate… dar s-a intors. Si nimic n-a mai fost la fel.

Extrasi si adusi in lumea reala, ii intalnim pe cei care au pus la cale totul. Suntem pregatiti insa pentru a privi noua realitate? Pamantul nu mai este nimic altceva decat o planeta stearpa, otravita si invadata.

Esti gata de confruntare? Ne vei fi alaturi in razboiul ce ne va elibera? Specimenele te asteapta! Grabeste-te, inainte ca invadatorii sa se trezeasca!

Prea tarziu… Sunt deja printre noi.

Parerea mea:

Romanul lui Andrei Trifanescu mi-a starnit interesul in primul rand pentru ca eram la curent cu activitatea de blogger a acestuia si, in al doilea rand, pentru ca publicarea unui volum la doar 18 ani mi se pare o reusita demna de admiratie. Ceea ce a pornit de la Alex ca o invitatie pentru cativa bloggeri de a recenza Specimenul s-a transformat intr-unul dintre cele mai interesante si, zic eu, eficiente proiecte de lectura in care am fost implicata. 1 an. 52 de saptamani, 52 de bloguri, 52 de recenzii. Si cum tocmai am ajuns si la saptamana mea, sa trecem la treaba 🙂

Probabil orice distopie va aparea de acum incolo si va contine un grup de “jucatori” aruncati intr-un mediu artificial va fi comparat automat cu Jocurile Foamei sau Captiv in Labirint (filmul tocmai a aparut in toamna aceasta), asa ca nu este de mirare ca unii cititori vor face o astfel de comparatie si cand vine vorba de Specimenul. Din punctul meu de vedere, orice asemanari se opresc aici: la faptul ca volumul apartine genului distopic si la crearea unui cadru artificial, controlat, in care vor fi aruncati niste oameni si fortati sa lupte pentru supravietuire. Mai departe, povestile se diferentiaza atat de mult, incat mi se pare ciudat sa le mai bagi in aceeasi oala.

Primul lucru care mi-a atras atentia a fost faptul ca naratiunea este la persoana intai si ca avem ocazia de a privi lucrurile din perspectiva mai multor personaje, nu doar a eroului. Protagonistul este Specimenul 39, insa povestea se deschide cu un capitol scris din perspectiva unui personaj secundar iar mai tarziu, vom privi adesea si prin ochii unui alt Specimen.

Prima parte a volumului consta in perioada in care Specimenele se afla pe o insula izolata, incercand sa isi asigure supravietuirea, sa isi recapete amintirile la care nu au acces si sa desluseasca motivele pentru care se afla in acea situatie. O parte din explicatii le afla abia mai tarziu, cand sunt extrasi de pe insula, insa vestile pe care le aud nu sunt deloc imbucuratoare si nici complete. Iar provocarile, departe de a se fi sfarsit, se anunta a fi chiar mai dese si mai terifiante. Pe deasupra, lucrurile nu merg deloc asa cum ar trebui, iar Specimenul 39 se trezeste pasind intr-un infern fara iesire.

Un lucru asupra caruia as vrea sa ma opresc este legat de amintirile personajelor. Am observat ca unii cititori sunt nemultumiti de ideea ca Specimenele nu au amintiri, insa in acelasi timp, nu au nicio dificultate in a sti ce este fiecare obiect pe care il vad, cum functioneaza anumite lucruri si ce actiuni trebuie sa intreprinda in diferite momente. Din punctul meu de vedere, nu exista insa nicio contradictie. Evident, Specimenele nu au cum sa aiba amintiri proprii, deoarece au fost create special pentru acest proiect. Pe de alta parte insa, era imposibil ca mintile lor sa fie goale, mai ales tinand seama de scopul aparitiei lor. Asa ca logic ar fi ca o gama larga de cunostinte sa le fi fost „implantate” de catre coordonatorii proiectului. Altfel, am putea la fel de bine sa ne intrebam de ce stiu sa vorbeasca, sa mearga si in general, de ce creierele lor nu sunt in acelasi stadiu ca cel al unui bebelus. Din punctul meu de vedere, se subintelege ca ei au primit toate cunostintele necesare. Era imposibil ca Specimenele sa fie trimise pe insula fara cunostinte sau doar cu cele de baza, cand se presupune ca ele sunt persoanele ce vor salva lumea. Singurele pe care nu le stiu sunt legate de propria identitate, pentru ca.. nu prea au una. Nu au un trecut propriu, o viata care sa le fi lasat amintiri, etc. E ca si cum ar fi niste robotei care au fost programati sa stie tot ce trebuie pentru a indeplini un rol.

Desi cadrele se modifica in permanenta, de la insula plina de primejdii, la laboratoarele ciudate, la realitatea descurajanta sau la tinuturile inghetate, gradul de suspans nu scade nicio clipa. Evident, suntem inconjurati de emotii foarte diferite in fiecare dintre aceste scene, insa evolutia lucrurilor este atat de imprevizibila incat interesul ti se pastreaza mereu la cote ridicate. De fapt, exact abilitatea autorului de a te surprinde continuu, de a nu te lasa sa ghicesti niciodata evolutia povestii este probabil cel mai mare atu al cartii. In momentul in care incepi sa citesti, ai adesea senzatia ca esti pe un taram cunoscut si ca deja iti poti imagina ce se va intampla mai departe. Insa exact cand esti mai convins de acest lucru, firul narativ face o rotire la 180 de grade, spulberandu-ti toate presupunerile si transportandu-te in necunoscut.

Nemultumirile mele se leaga de doua aspecte. Primul este acela al dragostei la prima vedere. In primul caz as fi trecut destul de usor peste acest lucru, tinand cont de conditiile in care se afla personajele. Poate ca este chiar de inteles ca sprijinul si sperantele pe care le gasesc fiecare dintre protagonisti in celalalt duc la infiriparea atat de rapida a relatiei lor. Ambii sunt singuri, speriati, fara amintiri, expusi constant pericolelor, asa ca devine dificil sa ii judeci pentru ca se aruna practic unul in bratele celuilalt. Insa in momentul in care acest lucru se intampla a doua oara, deja acest aspect devine extrem de neplacut. Cu atat mai mult cu cat situatia este una dramatica iar din cauza aceasta procesul de indragostire rapida nu e doar enervant ci de-a dreptul revoltator si iti schimba total parerea despre protagonist.

Cel de-al doilea minus al cartii se leaga de data aceasta de munca de editare care a fost facuta asupra volumului. Si nu ma refer neaparat la greselile de tipar sau exprimare. Din recenziile pe care le-am citit pana acum, am observat ca majoritatea cititorilor au remarcat o multime de astfel de greseli. Personal, nu am sesizat prea multe, insa pun acest lucru mai degraba pe seama faptului ca de obicei, daca o poveste ma captiveaza, nu mai observ aproape nicio greseala in text. Cand spun editare asadar, ma refer la modificarile care ar fi trebuit aduse textului. In cea de-a doua parte a cartii, au existat nenumarate aspecte care nu pareau logice sau care nu se legau intre ele. Pornind de la reactiile nenaturale ale personajelor in multe momente cheie si pana la explicatiile subrede ale modului in care lumea a ajuns in situatia in care se afla. Pana la un moment dat, tot speram ca lucrurile acestea vor fi clarificate in urmatoarele capitole, insa apropiindu-ma tot mai mult de final, am inteles ca nu este cazul. Imi imaginez ca in mintea celui care creeaza o poveste, aceasta este extrem de clara. Iar in momentul in care o pune pe hartie, in procesul de selectie a lucrurilor care trebuie spuse, in organizarea detaliilor si in aranjarea evenimentelor, este inevitabil sa nu apara anumite pasaje care autorului ii vor suna perfect (pentru ca, bineinteles, el stie exact ce vrea sa exprime) dar care la cititor vor ajunge intr-un mod diferit, mai putin clar. Iar aici ar trebui in mod normal sa intervina mana editorilor. Sa inlesneasca parcurgerea acelor capitole, sa sesizeze neclaritatile, sa propuna usoare modificari, sa priveasca povestea prin ochii unui cititor. Ei bine, exact aici mi s-a parut ca s-a dat gres. Exista prea multe astfel de pagini in care ai senzatia ca iti scapa ceva, ca ai sarit peste cateva randuri, ca ceva nu se leaga, etc.

In ciuda acestor puncte mai slabe, seria are un potential enorm, iar faptul ca primul volum reuseste sa iti mentina curiozitatea pe tot parcursul lecturii este un indiciu clar ca povestea merita citita. Si daca nu v-am convins inca sa ii dati o sansa, trebuie sa stiti ca finalul aduce inca o rasturnare de situatie, de data aceasta mai importanta probabil decat toate celelalte din intregul volum. Lucrurile par acum mai neclare ca niciodata, iar tot ceea ce aveai impresia ca ai aflat se dovedeste a fi acum pus sub semnul intrebarii. Si din nou, in acelasi stil in care ne-a obisnuit deja autorul, te trezesti ca habar nu ai in ce mod ar putea evolua povestea dupa o astfel de surpriza.

Bile albe:

Scenariul interesant si abilitatea scriitorului de a te surprinde constant si de a mentine tensiunea la cel mai inalt nivel.

Bile negre:

(2x)Love at first sight si editarea slaba despre care am vorbit mai sus.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Disparuti (seria Disparuti, volumul 1) – Michael Grant

Silozul – Hugh Howey

 

Posted in John Green

De 19 ori Katherine – John Green

Posted on by roxtao

De 19 ori Katherine - John GreenDisponibil la: Editura TREI 

Colectia: Young Fiction

Traducerea: Shauki Al-Gareeb

Numar pagini: 304

 

Sinopsis:

K-5 spunea ca baietii sunt badarani.
K-10 voia doar o relatie de prietenie.
K-18 i-a dat papucii intr-un e-mail.
K-19 i-a frant inima.
Colin, un „fost copil-minune” pasionat de anagrame, pleaca impreuna cu prietenul sau Hassan intr-o calatorie departe de casa pentru a-si uita toate dezamagirile in dragoste. Cu 10.000 de dolari in buzunar si un mistret pe urmele sale, Colin vrea sa demonstreze Teorema Fundamentala a Previzibilitatii Katherinelor care, spera el, va prezice viitorul tuturor relatiilor. Iubirea, prietenia si umorul sunt ingredientele picante ale acestui roman spumos, ingenios construit, despre cum te poti reinventa.

„Imaginati-va o sala de operatii la inceputul unei interventii dificile, dar indelung pregatite, si veti gasi ceva din atmosfera cartii lui John Green: atentia la detalii, precizia stilului, acuitatea observatiilor.” – New York Times Book Review

„Dupa Cautand-o pe Alaska, romanul cu care a castigat Michael L. Printz Award, John Green vine cu o noua poveste subtila si inteligent scrisa. Umorul nebun emana de pretutindeni, de la discutiile intre adolescenti la observatiile erudite.” – teenreads.com

„Katherine I a fost fiica meditatorului meu, Krazy Keith si, intr-o seara la mine acasa, mi-a cerut sa fiu prietenul ei, si eu am acceptat, iar apoi, dupa doua minute si treizeci de secunde, mi-a dat papucii, ceea ce la inceput a parut amuzant, dar acum, privind in urma, e posibil ca acele doua minute si treizeci de secunde sa fi fost cea mai importanta perioada din viata mea.”

Parerea mea:

Eram obisnuita ca romanele lui John Green sa ma lase cu ochii in lacrimi, asa ca De 19 ori Katherine a fost o adevarata surpriza din punctul acesta de vedere. Fara rasturnari majore de situatie, fara momente dramatice, fara disparitii subite si momente tensionate ce dau nastere unei avalanse de emotii intense. Romanul este o lectura relaxanta, usoara, cu nenumarate pasaje amuzante si care te lasa cu zambetul pe buze, insa fara a lasa impresia de superficialitate.

Il cunoastem pe Colin, un copil-minune, proaspat parasit de cea de-a nouasprezecea Katherine din viata sa. Pentru a trece mai usor peste depresia cauzata de aceasta despartire, Colin pleaca impreuna cu prietenul sau cel mai bun, Hassan, intr-o calatorie in necunoscut. Destinatia apare insa mai repede decat preconizau, in momentul in care drumul ii poarta intr-un orasel in care li se propune un job de nerefuzat. Gazdele celor doi sunt Hollis, proprietara fabricii care tine practic in viata micul oras si Lindsey, fiica acesteia.

Este dificil sa rezumi mai departe actiunea romanului, pentru ca aceasta nu este deloc una clasica. Nu au loc evenimente spectaculoase, ci povestea se compune din descoperirea celor din jur si a propriilor persoane, din mici fragmente ale vietilor tuturor personajelor – principale si secundare, din incercari, sperante, planuri abia prinzand forma, mici revelatii si activitati aparent banale, dar care au uneori capacitatea de a oferi mai mult decat orice evenimente marcante.

De 19 ori Katherine ilustreaza perfect conceptul conform caruia uneori, nu destinatia este cel mai important lucru al unei calatorii, ci insusi drumul pe care il parcurgi. Pentru ca simti inca de la inceputul volumului ca de data aceasta, trebuie sa te bucuri de fiecare pagina si nu sa anticipezi finalul lecturii. Cartea pastreaza acelasi ritm de la inceput si pana la sfarsit, fara sa aduca vreo rasturnare de situatie dramatica sau o incheiere socanta. Nu ai parte de vreo revelatie majora sau de emotii extreme, ci de o lectura relaxanta si optimista, care te lasa la final cu o stare de bine, dar si cu cateva ganduri amestecate privind rolul pe care il ai in aceasta lume, lucrurile pe care le lasi in urma ta si amintirile pe care le sadesti in sufletul celor care te-au cunoscut. Prin urmare, nu va imaginati ca veti da de o poveste superficiala, pentru ca, asa cum subliniaza si unul dintre personaje, orice poveste buna trebuie sa aiba si o morala la final.

Un punct mai slab il reprezinta personajele principale. Nu pentru ca nu ar fi interesant construite, ci pentru ca mi s-au parut un fel de reciclare a portretelor protagonistilor din Cautand-o pe Alaska. Colin si Hassan sunt mult prea similari cu Miles si Chip si probabil din acest motiv, am avut impresia ca si Lindsey a imprumutat cate ceva din partile mai putin explozive ale personalitatii Alaskai.

Mi-a placut mult atentia acordata de autor lucrurilor marunte. Poate ca acestea nu au o importanta majora privite separat, dar luate laolalta ofera mai mult realism povestii: telefoanele zilnice date de Colin parintilor sai, aspiratiile acestora cu privire la el, glumele in spatele carora se ascunde adesea Hassan, increderea sugerata discret din relatia lui Hollis cu fiica sa, povestile nespuse ce transpar din gesturile si cuvintele batranilor, etc.

Desi nu are impactul emotional pe care il au alte romane ale autorului, De 19 ori Katherine este o carte pe care nu veti regreta ca ati ales-o. Va va oferi o stare de bine, lasandu-va cu zambetul pe buze la final.

Multumesc Editurii Trei pentru sansa de a citi acest roman.

Bile albe:

Modul in care autorul exploateaza farmecul oferit de simplitatea unui scenariu lipsit de spectaculos, naturaletea personajelor si detaliile care spun ele insasi o poveste mai complexa decat cea exprimata direct.

Bile negre:

Personajele prea asemanatoare cu cele din Cautand-o pe Alaska.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Sub aceeasi stea – John Green

Cautand-o pe Alaska – John Green
Posted in J.D. Salinger

De veghe in lanul de secara – J.D. Salinger

Posted on by roxtao

De veghe in lanul de secara - J.D. SalingerDisponibil la: Targul Cartii

Colectia: Biblioteca Polirom

Traducerea: Catinca Ralea si Lucian Bratu

Numar pagini: 258

 

Sinopsis:

Romanul publicat in 1951 i-a adus autorului un renume universal. Putine carti din literatura secolului trecut s-au bucurat de o asemenea atentie, atit din partea criticii, cit si, cu mult mai important, din partea publicului. Scris la persoana I, din perspectiva unui pusti de 17 ani, „De veghe in lanul de secara” a devenit emblematic pentru toti adolescentii revoltati de ipocrizia lumii adultilor.

Holden Cauldfield – personaj din aceeasi categorie cu Huckleberry Finn – lupta pentru propria identitate intr-o lume care depersonalizeaza, uniformizeaza, distruge inocenta specifica fiintei umane. Armele sale sint simple: o sinceritate debordanta, dublata de un extraordinar simt al umorului, de la prima si pana la ultima pagina a cartii.

Parerea mea:

Exista cateva carti must read la care pur si simplu nu am reusit sa ajung de-a lungul anilor. De fiecare data cand imi amintesc de ele sau cand se discuta despre ele, ma simt ingrozitor pentru faptul ca inca nu le-am citit si imi tot propun sa remediez situatia. Prin urmare, din cand in cand, printre toate aparitiile noi si tentante pe care ma grabesc sa le parcurg, incerc sa mai strecor si cate unul dintre romanele acestea.

De veghe in lanul de secara este una dintre cartile din acea lista, asa ca m-am bucurat mult cand am dat de ea pe site-ul Targul Cartii. Ceea ce regret este ca nu am citit-o la vremea la care ar fi trebuit. Sunt convinsa ca daca as fi lecturat-o in adolescenta, ar fi fost genul de carte pe care sa o ador. Citind-o acum insa, am reusit sa inteleg perspectiva protagonistului, sa imi amintesc ca aveam momente in care, intr-o oarecare masura, gandeam destul de similar anumite aspecte, insa  in acelasi timp, lectura nu a reprezentat o placere, asa cum ar fi fost probabil daca as fi parcurs-o acum zece ani de exemplu.

Romanul nu are deloc o actiune alerta, ci se concentreaza mai degraba pe mentalitatea si caracterul protagonistului, dezvaluindu-ni-l treptat pe Holden Cauldfield prin ceea ce gandeste el despre tot ce se petrece in jurul sau. Dat afara a nu stiu cata oara din scoala, Holden se hotaraste sa nu plece imediat acasa, ci sa mai astepte cateva zile pana sa le dea vestea parintilor sai. Urmeaza asadar cateva zile in care Holden incearca sa isi umple timpul intalnindu-se cu vechi amici, actuala iubita si fosti profesori, furisandu-se sa isi vada surioara, facandu-si cunostinte noi si cochetand cu gandul fugii de acasa pentru a trai intr-un loc izolat de lume.

Ce mi-a placut este faptul ca, desi la prima vedere ai fi tentat sa il consideri pe Holden un rebel, descoperi in scurt timp ca el nu este deloc asa. Problemele sale cu scoala si cu cei din jur nu provin dintr-un temperament salbatic, din dorinta de a iesi in evidenta sau de a epata. Dimpotriva. Analizandu-se cu obiectivitate, protagonistul isi recunoaste lasitatea, modul in care isi ascunde temerile in spatele unor replici sarcastice, firea toleranta chiar si fata de cei care poate nu ar merita sa fie acceptati atat de usor, dispozitia de a-si petrece timpul chiar si alaturi de oameni pe care nu ii place.

Mai mult, Holden este cel mai adesea condus de o tristete covarsitoare fata de tot ce il inconjoara. Nu am simtit nicio clipa vreun strop de autocompatimire, desi poate ca si-ar fi gasit locul, avand in vedere drama din trecut ce l-a marcat cu siguranta pe protagonist, ci doar o compasiune nesfarsita pentru lumea din jur. Iar acesta a fost unul dintre aspectele in care m-am regasit cel mai mult. Imi amintesc din adolescenta aceeasi tristete determinata de lume, de viata, la modul general. Nu neaparat de situatii tragice, ci doar de mersul lumii: de batranii care au fost oameni in putere si acum se vad afectati de neputinta, de cainii de pe strada care dorm iarna in zapada, de oameni naivi pacaliti de cine stie ce ticalosi dispusi sa calce pe cadavre pentru imbogatire, de vreun soricel incleiat pe o nenorocita de capcana cu lipici, de un tata care a fost jignit fara intentie de cuvintele copilului sau, etc. Situatii triste, dar in acelasi timp marunte si banale, lipsite de dramatism. Aveam momente in care intreaga viata (repet, la modul general, nu neaparat a mea), intreaga lume, mi se pareau incarcate de tristete, lipsite de echilibru, ca si cum fericirea si bucuriile nu ar avea vreodata cum sa compenseze mahnirea si… griurile care acopereau totul. Tinand cont de modul in care se incheie romanul De veghe in lanul de secara, nu stiu exact ce spune despre mine faptul ca m-am regasit exact in cea mai pregnanta emotie pe care o experimenteaza Holden 🙂

Totusi, nu l-am privit ca suferind de o depresie crunta, ci consider ca imposibilitatea lui de a se adapta la lumea din jur este doar ceva mai exagerata decat cea tipica oricarui adolescent. Iar aceasta accentuare se datoreaza probabil pierderii suferite in urma cu ceva timp, mai ales ca persoana care a disparut din viata sa pare sa fie asezata in mintea lui Holden pe un piedestal. Tristetea fata de… tot, din sufletul lui Holden se combina in acelasi timp insa si cu un dezgust fata de oamenii pe care ii intalneste. Din nou, si in privinta aceasta am empatizat cu protagonistul intr-o oarecare masura. Putini sunt cei pe care Holden ii gaseste suportabili si mai putini cei pe care ii indrageste sincer. Totusi, in mod surprinzator, le „iarta” usor defectele si de cele mai multe ori, le cauta compania. De fapt, singuratatea il impinge sa isi doreasca tovarasia oricarei persoane, oricat de dezagreabila. Doar fata de surioara sa mai mica Holden are o profunda afectiune si tot ea este cea care reuseste sa il mentina cumva in interiorul unor limite, sa nu il lase sa isi duca la indeplinire planurile de evadare.

L-am inteles partial pe Holden, dar nu l-am privit ca pe un personaj remarcabil, ci doar ca pe oglindire destul de fidela a oricarui adolescent obisnuit. Si cred ca tocmai acest aspect face ca romanul sa fi devenit atat de faimos, pentru ca din 1951, de cand a fost publicat, nenumarate generatii de adolescenti au avut ocazia sa se regaseasca in acest personaj.

Din punct de vedere al actiunii insa, romanul a fost dezamagitor. Nu exista o intriga propriu-zisa, nu se intampla mare lucru iar ceea ce se intampla este mai degraba plictisitor, repetitiv sau chiar enervant. Banuiesc totusi ca intentia autorului a fost exact aceea de a scoate in evidenta personalitatea lui Holden si de aceea a optat pentru un fir narativ atat de putin dezvoltat. Daca aceasta a fost ideea, o inteleg, dar din pacate, nu am putut sa trec peste ea cu usurinta. Am avut perioade in adolescenta cand citeam multa filosofie si tot felul de romane cu actiune foarte lenta, asa ca probabil pe atunci nu m-ar fi deranjat ritmul din De veghe in lanul de secara. Acum insa, a fost obositor de-a dreptul sa trec printr-o poveste cu o intriga aproape inexistenta. Cred ca genul acela de impresii mixte, „love-hate” defineste cel mai bine modul in care am perceput aceasta carte.

Multumesc Targul Cartii pentru sansa de a citi acest roman.

Bile albe:

Capacitatea autorului de a crea un personaj care trece peste limitele timpului si care ofera atator generatii de cititori sansa de a se regasi in trairile protagonistului.

Bile negre:

Pe langa lipsa actiunii despre care am pomenit deja, au existat cateva repetitii care m-au scos din sarite asa cum putine carti au reusit sa o faca. Probabil autorul si-a modelat stilul astfel incat sa se potriveasca pe cat posibil exprimarii unui adolescent, insa exista cateva formulari care se repeta parca pe fiecare pagina! Exagerez putin, evident, insa chiar ajunsesem sa consider insuportabile expresii precum „zau”, „sau mai stiu eu ce”, „daca vreti sa stiti” sau „si asa mai departe”.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Proscrisii – S. E. Hinton

Jurnalul unui adolescent timid – Stephen Chbosky
Posted in Amie Kaufman, Meagan Spooner

Cioburi de stele (seria Constelatii, volumul 1) – Amie Kaufman, Meagan Spooner

Posted on by roxtao

Cioburi de stele - Amie Kaufman, Meagan SpoonerDisponibil la: Editura TREI

Colectia: Young Fiction

Traducerea: Luminita Gavrila

Numar pagini: 480

 

Sinopsis:

Primul volum al Trilogiei Constelatii

Trei lumi. Trei povesti de iubire. 
Un singur dusman.

Icarus e o uriasa nava spatiala care calatoreste prin hiperspatiu cu viteza superluminica. Icarus explodeaza, iar Lilac LaRoux (fiica celui mai bogat om din univers) si Tarver Merendsen (care, la doar 18 ani, este deja erou de razboi) sunt singurii supravietuitori. O naveta de salvare ii duce pe o planeta pustie, unde gasesc o forma ciudata de viata (“fiintele soptitoare”), supusa unui experiment secret condamnabil, initiat de tatal lui Lilac. Totul se schimba dupa ce Lilac si Tarver dezleaga misterul “fiintelor soptitoare” si afla ca ar putea fi salvati.

Dar nu vor mai fi niciodata aceiasi tineri care au pasit candva pe planeta pustie. 

Cioburi de stele a fost recompensata cu cel mai prestigios premiu pentru science-fiction si fantasy din Australia, Aurealis Award for Best Young Adult Novel. De asemenea, se afla pe lista lunga a finalistelor la Inky Teen Choice Awards pe 2014.

Cioburi de stele va fi adaptata pentru televiziune in cursul acestui an.

Parerea mea:

Observasem coperta romanului Cioburi de stele dinainte ca acesta sa fie publicat si in Romania, insa la momentul respectiv, nu imi trezise interesul cu adevarat. Abia cand a fost tradus la noi am devenit curioasa, pentru ca pana acum, s-a intamplat destul de rar sa fiu dezamagita de cartile celor de la TREI.

Habar nu am daca romanul se incadreaza in genul fantasy, SF (unul soft, oricum), distopic sau YA. Pentru ca are din toate cate ceva, iar combinatia este una foarte reusita. Cu greu as putea gasi elemente care sa nu imi fi placut pe parcursul lecturii.

Pasim intr-o lume din viitor si facem cunostinta cu Tarver, maior in armata si deja erou de razboi, in ciuda varstei fragede. Iar dupa cateva pagini, o cunoastem si pe Lilac, probabil cea mai bogata si faimoasa adolescenta din galaxie, datorita succesului in afaceri al tatalui sau. Doi tineri cum nu se poate mai diferiti care, printr-un concurs de imprejurari nefast, devin singurii locuitori ai unei planete pustii si ciudate. Prabusirea uriasei nave pe care se aflau devine in acelasi timp si unica lor speranta de a fi salvati. Singura lor sansa de a fi reperati de echipele de salvare este sa ajunga la locul unde a cazut Icarus. Asa incepe o calatorie stranie si primejdioasa pe o planeta necunoscuta si de neinteles. Totodata, asistam si la luptele ce se duc atat intre orgoliiloe celor doi protagonisti cat si la propriile lupte interioare pe care le poarta fiecare dintre ei.

Treptat, planeta care ii gazduieste incepe sa le arate tot mai multe secrete pe care vor fi nevoiti sa le dezlege daca spera cu adevarat sa ajunga acasa. Iar colaborarea lor, indezirabila in primele zile, se transforma pe zi ce trece intr-o relatie tot mai stransa.

Lilac este probabil una dintre cele mai puternice si remarcabile protagoniste pe care le-am intalnit pana acum in cartile YA. Curajoasa, cu o vointa de fier, deloc alintata, in ciuda pozitiei sale, incapatanata, intuitiva, foarte constienta de rolul sau, puternica si extrem de isteata, Lilac te surprinde pe tot parcursul cartii. Iar Tarver se dovedeste a nu fi deloc bad boy-ul cu care suntem atat de obisnuiti din alte carti pentru adolescenti, ci demonstreaza ca onorurile pe care le-a primit au fost castigate pe merit. Desi la un moment dat aflam varstele exacte ale personajelor, de-a lungul intregii lecturi nu am putut scapa de senzatia ca sunt de fapt mult mai maturi. Pentru ca autoarele le creioneaza comportamente deloc previzibile si deloc tipice adolescentilor. Atat Tarver cat si Lilac par mai mult genul de eroi perfecti cu care eram obisnuiti in povestile copilariei, mai degraba decat adolescenti obisnuiti, cu o multime de defecte, cum sunt protagonistii din literatura ultimilor ani. Desi inteleg tendinta aceasta generala a autorilor de a construi personaje obisnuite, in care cititorii sa se regaseasca aproape in totalitate, mi-am dat seama ca imi era dor de niste personaje ideale, care sa te ambitioneze si sa te faca sa visezi ca intr-o zi, ai putea fi la fel de bun ca ele.

Legatura ce se naste intre cei doi este surprinzator de realista. Evident, ambii se simt atrasi din prima clipa unul de celalalt, insa autoarele reusesc sa sublinieze faptul ca aceasta era o reactie normala. Si Lilac si Tarver se diferentiaza in multime si in plus, amandoi arata bine, asa ca era imposibil sa nu isi trezeasca cel putin curiozitatea unul altuia. Mai mult, odata ajunsi pe noua planeta, cei doi nu se arunca instant unul in bratele celuilalt. Dimpotriva, pentru o vreme, amandoi detesta situatia in care se afla mai ales din cauza faptului ca sunt nevoiti sa o infrunte impreuna.

Misterul se contureaza treptat iar povestea nu pare deloc grabita sau fortata. Nu pot spune ca ar lipsi tensiunea sau suspansul, insa pentru mult timp, firul narativ este destul de lent. Ceea ce, pe mine m-a incantat, pentru ca a fost o adevarata placere sa descopar cum totul: secretele, iubirea, lupta pentru supravietuire, evolutia sentimentelor si trecerea de la o emotie la alta, totul se desfasoara intr-un ritm natural.

Cu toate acestea, pana la un punct, povestea nu parea… speciala. Era interesanta, exemplar redata, insa parca ii lipsea ceva care sa o faca deosebita. Si chiar atunci cand ma gandeam ca acesta ar fi marele defect al cartii, deodata, are loc o rasturnare de situatie incredibila! Rar am fost surprinsa intr-atat de un twist al vreunei povesti. Iar din acel punct, totul se accelereaza si emotiile cresc deodata la un nivel nemaiintalnit pana atunci.

Desi era evidenta implicatia tatalui protagonistei in ceea ce se contureaza intr-un secret intunecat, nu am banuit deloc ceea ce ni se dezvaluie in final, pana in ultimele capitole nu am avut idee ce anume s-a intamplat de fapt pe acea planeta.

Finalul m-a surprins din nou, pentru ca sincer, desi ma asteptam ca Lilac sa isi tina promisiunile pana la final, nu credeam ca va reusi sa o faca. Aveam impresia ca se va lovi de niste ziduri de netrecut, insa am fost placut surprinsa sa descopar ca antagonistul nu este deloc construit pe tiparul clasic. Cel putin asta este impresia cu care am ramas la finalul acestui volum, nu am idee daca in urmatoarele carti voi afla ca m-am inselat. Insa deocamdata, ultimele randuri ale povestii ma fac sa cred ca tot ceea ce stia Lilac nu s-a dovedit a fi chiar o minciuna, ca iubirea tatalui sau fata de ea este reala si ca poate, atitudinea sa din final este un semn ca intr-adevar, fericirea fiicei sale este unul dintre cele mai importante teluri ale sale. Tot legat de relatiile familiale, trebuie sa mentionez ca am fost incantata sa vad ca autoarele nu minimalizeaza deloc importanta acestora. Atat Tarver cat si Lilac au numarate momente in care se pierd in amintirile copilariei fericite petrecute alaturi de membrii familiilor si adesea, exact aceste amintiri sunt cele care ii imping inainte si nu le permit sa se dea batuti.

Un alt merit al cartii este acela ca desi iti capteaza interesul cu lupta pentru supravietuire a personajelor si cu secretele pe care acestia vor trebui sa le dezlege, reuseste in acelasi timp sa iti indeparteze de poveste o parte a mintii si sa te faca sa meditezi la natura umana. Desi intamplarile sunt, evident, imaginare, asta nu inseamna ca nu oglindesc tendinta oamenilor de a calca pe cadavre doar pentru a-si indeplini interesele. Dezvaluirea misterului ce invaluie ciudata planeta este o ilustrare perfecta a ceea ce suntem in stare sa facem, a lucrurilor socante pe care le intreprindem sau, dupa caz, pe care le ingaduim in numele progresului sau al bunastarii proprii.

Multumesc Editurii TREI pentru ca mi-a oferit aceasta carte.

Bile albe:

Naturaletea cu care se desfasoara totul, ritmul echilibrat al povestii si surpriza de proportii pe care o rezerva autoarele cititorilor.

Bile negre:

Exista cateva aspecte care fie mi s-a parut ca au ramas nelamurite, fie carora nu am reusit sa le inteleg sensul, incepand chiar de la legatura dintre prabusirea navei cu planeta misterioasa, pana la rolul felinei care le iese in cale protagonistilor in primele zile petrecute in acea lume necunoscuta.

Alte recenzii care te-ar putea interesa:

Jumatatea Rea (seria Half Life, volumul 1) – Sally Green

Silozul – Hugh Howey
Posted in Naomi Novik

Dragonul Maiestatii Sale (seria Temeraire, volumul 1) – Naomi Novik

Posted on by roxtao

Dragonul Maiestatii Sale (seria Temeraire, volumul 1) - Naomi NovikDisponibil la: Nemira

Colectia: Nemira Junior

Traducerea: Laura Bocancios

Numar pagini: 400

 

Sinopsis:

Dragonul maiestatii sale este primul volum din seria Temeraire.

Viata capitanului Will Laurence din Marina Regala britanica este rasturnata din clipa in care captureaza o fregata franceza, avand la bord un ou de dragon destinat imparatului Napoleon. Transformat peste noapte in aviator, Laurence devine capitanul puiului de dragon pe nume Temeraire, de care il va lega o profunda prietenie. Laurence si Temeraire isi vor primi botezul de foc in inima bataliilor napoleoniene.

„Tocmai cand credeai ca ai vazut toate variantele posibile de povesti cu dragoni, Naomi Novikiti demonstreaza ca te-ai inselat.” – Terry Brooks, New York Times

„Pe masura ce lecturam aceste carti, le simteam prinzand viata in imaginatia mea. Sunt romane excelent scrise, nu doar originale si alerte, dar si pline de personaje minunate.” – Peter Jackson, Hollywood Reporter

Parerea mea:

De-a lungul vremii, m-am indragostit de personaje din carti, mi-am dorit cu disperare sa traiesc in anumite timpuri demult apuse, am visat la portaluri care sa ma transporte in diferite lumi, mi-am imaginat cum ar fi sa traiesc alaturi de tot felul de fiinte fantastice. Insa nu imi amintesc nicio carte care sa imi fi creat vreo dorinta mai intensa decat cea pe care mi-a transmis-o primul volum al seriei Temeraire. Asa ca, da, cea mai pregnanta dorinta care mi-a staruit in minte de-a lungul lecturii si care acum pare sa imi ocupe tot restul gandurilor este „Vreau un DRAGON!!!”

Nu cred ca am mai citit povesti in care dragonii sa fie altceva decat niste personaje marginale, eventual doar un element de… CONTINUAREA AICI.